vineri, 15 aprilie 2011

Briciul lui Baruch Spinoza (1)


Nu numai Willliam Ockham a folosit briciul, dar şi Spinoza (1632-1677) în Tratatul teologico-politic. Să vedem în ce chip.

În mintea lui Baruch Spinoza s-a făcut lumină, cînd a observat că Scriptura poate fi privită nu doar ca depozit al unui adevăr revelat, care rămîne, totuşi, exterior textului, ci pur şi simplu ca text dotat cu o anume semnificaţie. Prin urmare, nu relaţia dintre text şi adevăr este definitorie şi elocventă pentru scrierea sacră, constată Spinoza, ci relaţia mai intimă dintre un text anume şi semnificaţia sa. Sigur, semnificaţia nu fusese exclusă de nici un teolog medieval. Dimpotrivă. Dar ea fusese mereu confundată cu adevărul. Dante, la capătul Evului Mediu, vorbeşte, în legătură cu sacra pagina, dar şi cu textul profan, de polisemie şi atribuie oricărui enunţ sau verset din Biblie cel puţin patru sensuri. Unii exegeţi stabilesc chiar mai multe (ajung, uneori, pînă la nouă). Dintre toate, cel alegoric este sensul adevărat, propriu-zis.

De aceea exegeza medievală priveşte ca prioritar raportul textului cu o posibilă rostire adevărată, care s-a fixat numai cu aproximaţie în enunţurile Scripturii. Enunţul e polisemic pentru că e imperfect, prin raport cu un adevăr divin, care îl depăşeşte. Aşadar, polisemia provine din faptul că orice transcriere profetică a discursului divin e carentă (şi Spinoza tocmai asta arată amănunţit), din pricină că enunţarea iniţială este obligatoriu mai bogată decît enunţurile în care s-a convertit. Dumnezeu a vorbit prin profeţi, s-a ”acomodat”, cu toate consecinţele ce decurg de aici: o exprimare particulară, imagini particulare, un adevăr restrîns etc. Dacă textul ar cuprinde însuşi discursul lui Dumnezeu, el ar fi clar. Nu l-a putut însă cuprinde… Polisemia este, mult timp, păcatul originar al textului consemnat de Moise și profeți, însuşirea lui definitorie. Deşi chiar ea îl constituie, îi caracterizează statutul, îi oferă nobleţea şi adîncimea. Textul se precizează ca atare prin apelul la un reper din afară, doar presupus (adevărul divin), prin apelul la un grandios text virtual. Reforma exegetică întreprinsă de Spinoza constă în definirea textului prin numirea unui termen interior , imanent (şi prin îndreptarea atenţiei spre acest factor intrinsec), ca reflex al literei, aşadar, şi nu ca reflex al adevărului. Pînă la Spinoza, exegeții consideră că Biblia consemnează, întîi de toate, o istorie reală sau, mai precis, o variantă a acestei istorii.

Dacă naratorul ar fi fost Dumnezeu, istoria relatată s-ar suprapune cu adevărul, sensul literal ar fi totuna cu sensul istoric. Iar sensul spiritual ar decurge nemijlocit din cel literal. Dar pentru că e narată de Moise, de profeţi (adică de oameni imprefecţi), istoria trebuie mereu reconstituită. Sensul literal se contrazice adesea. Sensul istoric e ambiguu. Adevărul nu e formulabil. Exegetul trebuie să rezolve contradicţiile, să reconstituie, în litera lui, un un text absent. [V. G.]

2 comentarii:

Filonous spunea...

Cred că un reper îl dădea, totuşi, Spinoza din "Tratat" când ne îndemna să citim Biblia ca pe o carte a naturii, din care să tragem concluzii pentru viaţa şi sensul nostru moral. Şi poate că mai ales asta i-a adus pedeapsa din partea comunităţii sale. Hegel, Collingwood, Gadamer parcă şi ei pomeneau de o tehnică a reconstrucţiei, a reactualizării unor sensuri... mare obsesie pe hermeneuţi şi pe filosofii speculativi.

P.S: Nu cred în existenţa vreunui reţetar sau a vreunei tehnologii pentru smulgerea sensurilor. Fabrica de absolut era o metaforă a lui Karel Čapek, nu poate fi totul prins în metodă. Sensurile sunt alunecoase, doar vin de la oameni, nu? :)

walther spunea...

Totusi, interpretarea anisstorica a relatarilor biblice dateaza dintr+o perioada mult mai indepartata, inca de prin secolele III-IV ale crestinismului rasaritean. Cred ca ar fi profitabila o analiza comparativa intre intelegerea Bibliei in respectivele secole si cea propusa de Spinoza.