sâmbătă, 5 martie 2011

Viața cuvintelor


Cît de ciudate sînt cuvintele pe care le folosim, de obicei, fără a medita prea mult asupra lor! Nici unul nu stă pe loc și toate călătoresc de-a lungul și de-a latul lumii. Și mai ales prin timp. Se metamorfozează, se modifică (termenul ”nimic” vine, de pildă, din ne-mica, nici o farîmă), apar, dispar, re-apar. Cine mai știe că ”ins” vine din latinescul ipse? Un text interesant, pe tema cuvintelor călătoare, citesc în numărul 8 al României literare, sub semnătura criticului literar Nicolae Manolescu. Aleg pentru cititorii blogului cîteva fragmente [V. G.].

Așadar : ”Ştiaţi că algebră şi algoritm provin din arabă? Dar că, tot din arabă, şi încă din acelaşi cuvânt, provin cifră şi zero? Dar că argoticul benga, adică drac, îşi are originea tocmai în sanscrită şi ne-a parvenit prin limba romani a ţiganilor?

Ce să mai vorbim de alcov, atestat la mijlocul secolului XIX în poezia lui Costache Conachi, care l-a descoperit în rusă sau în franceză, dar care este la origine persan? Sunt sigur că nu ştiaţi (nu ştiu nici eu, cu toată istoria limbii făcută în facultate cu Byck, Rosetti şi Graur) prin câte transformări poate trece un cuvânt în decursul călătoriei lui prin timp.

De exemplu, chiar alcovul poetului. În persană, avea forma gumbad şi nu-i ştim sensul , de unde l-a luat araba, în forma qubba, care însemna, între altele, cort. E împrumutat apoi de spaniolă, prin 1280, care îi adaugă articolul proclitic arab al, aşa încât capătă forma alcoba. În franceză, îl găsim încă de la mijlocul secolului XVII ca alcove, exportat apoi în rusă şi germană.

Tot cu sensul iniţial, dar schimbat fonetic, zero a primit înţelesul actual sub influenţa sanscritului sunia, gol în limba matematicienilor indieni, pentru ca, în secolul XII, un celebru matematician din Pisa, Fibonacci, autorul şirului de numere care îi poartă numele, să-l latinizeze în zefirum, de unde pronunţia italiană l-a prefăcut în zefiro, zefro, zero.

Dar sunt şi cuvinte care, în călătoria lor peste mări şi ţări, nu-şi modifică doar forma, ci şi înţelesul. Bunăoară, canapea vine de foarte departe, tocmai din egipteana veche, în care hams însemna ţânţar. Ce legătură poate să fie între două cuvinte atât de diferite ca formă şi ca sens? Ei bine, grecii l-au pronunţat kónopos, cu acelaşi sens, dar l-au derivat în konópion, care însemna pat cu perdea contra ţânţarilor. Latinul conopeun păstra sensul din urmă, dar franceza (canapé), italiana (canape), neogreaca (kanapés) şi turca (kanape) i l-au dat pe cel actual. De unde l-a împrumutat româna? Atestat în 1792, putea proveni din oricare dintre limbile din urmă.

În fine, să nu uit să vă spun că româna, ca, de altfel, orice limbă, nu doar a importat, dar a şi exportat cuvinte. Exemplul cel mai uimitor este mămăligă: a trecut în, nu mai puţin de, unsprezece limbi: bulgară, macedoneană, maghiară, neogreacă, polonă, rusă, săsească, sârbă, slovacă, turcă şi ucraineană. Cine ar fi crezut?

Nu vreau să vă închipuiţi că am descoperit eu însumi toate acestea. Le-am citit într-o carte pe care o recomand tuturor celor care iubesc limba şi sunt interesaţi de viaţa ei: „101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create”. A fost scrisă de Marius Sala, lingvist binecunoscut, şi a apărut la Editura Humanitas în 2010, inaugurând o serie consacrată lexicului românesc, privit din mai multe perspective”.

3 comentarii:

stefanik spunea...

Cuvintele ne definesc(la propriu si la figurat)....mamaliga...

Valeriu Gherghel spunea...

Si pe mine m-a amuzat acest exemplu:) Nu credeam ca termenul in cauza e fososit si de popoarele vecine...

Gabriel spunea...

În "Limba păsărilor", p.47, A. Pleşu spune: "Cuvintele stau asupra lumii ca un popor de păsări care îşi mişcă ritmic, fără odihnă, aripile." Tot el spunea câteva pagini mai la vale: "...cuvântul e o răscruce, un nod apărut la întretăierea dintre urzeala lumii şi bătătura ei(...) A fi în lume e a fi prins în plasa limbajului. A părăsi lumea e a rupe plasa aceasta, a te dezlega din păienjenişul ei, a cunoaşte obştescul dez-nodământ."