vineri, 25 martie 2011

Răspunsul lui Sancho Panza (paradoxul mincinosului)


Cel dintîi gînditor care a supus atenţiei paradoxul (sau sofismul) mincinosului se pare că a fost grecul Eubulide din Milet (secolul IV înainte de Christos). Mulţi filosofi şi logicieni au analizat sofismul şi au încercat să-l explice. Este foarte interesant că sofismul mincinosului a fost discutat şi de sfîntul Ieronim într-o predică la psalmul 115.

Versetul 2 al psalmului în cauză afirmă: “Eu am zis întru uimirea mea / ‘Tot omul este mincinos’!”. Aşadar, dacă orice om este mincinos (iar psalmistul face parte din mulţimea oamenilor), cum este afirmaţia psalmistului: adevărată sau falsă? Minte psalmistul cînd spune cu uimire că orice om este mincinos sau spune, de fapt, adevărul?

Formularea cea mai cunoscută a sofismului este următoarea: “Propoziţia aceasta este falsă”. Dacă realmente propoziţia “Propoziţia aceasta este falsă” este falsă, atunci propoziţia “Propoziţia aceasta este falsă” este adevărată. Sau nu e chiar aşa? Analizaţi, rogu-vă…

În romanul Don Quijote (partea a II-a, capitolul 51), Miguel de Cervantes Saavedra oferă o versiune interesantă a paradoxului.

Aşadar: “Stăpîne [stăpînul e, desigur, hîtrul Sancho Panza], un rîu cu apă multă despărţea două părţi ale aceleiaşi moşii – fii cu luare aminte luminăţia-ta la cele ce-ţi spun, că lucrul e de mare însemnătate şi-i puţin cam încurcat; peste rîul ăsta era un pod, iar la capătul podului, o spînzurătoare şi un fel de curte de judecată, unde se aflau de obicei patru judecători, care judecau după legea dată de stăpînul rîului, al podului şi al moşiei; iar legea era asta: dacă trece cineva dintr-o parte în alta a podului, trebuie să jure mai întîi încotro şi pentru ce se duce; şi dacă jură adevărul, să-l lase să treacă, iar dacă spune vreo minciună, să moară spînzurat, făr nici o îndurare, în spînzurătoarea care era acolo.

Fiind ştiută această lege, precum şi aspra ei rînduială, veneau mulţi pe-acolo, şi după felul cum jurau, se putea vedea îndată că spuneau adevărul, aşa că judecătorii îi lăsau slobozi să treacă.

Se întîmplă însă că, luînd unui om jurămîntul acela, el jură şi spuse în jurămîntul lui că nu petru altceva se ducea decît ca să moară atîrnat în spînzurătoarea care era acolo. Judecătorii steteră la cumpănă, cînd auziră acest jurămînt, şi spuseră:

‘Dacă-l lăsăm pe omul acesta să treacă slobod, se cheamă că a minţit cînd a jurat, şi atunci, după cum spune legea, trebuie să moară; şi dacă-l spînzurăm, apoi el a şi jurat că se duce să moară atîrnat în acea spînzurătoare, şi o dată ce a jurat adevărul, tot după aceeaşi lege, trebuie lăsat slobod’.

Se cere acum luminăţiei-tale, mărite cîrmuitor, să spui ce să facă judecătorii ăstui om, că şi acum mai stau încă la îndoială şi nu ştiu cum s-o scoată la capăt”.

Sancho Panza răspunde după o matură chibzuire astfel: omul a spus adevărul şi, în acelaşi timp, a minţit… Răspunsul lui Sancho Panza nu este departe de opinia unui cunoscut filosof contemporan, Graham Priest, care susţine că enunţul mincinosului este atît adevărat cît şi fals* [Valeriu Gherghel].

* A se vedea Graham Priest "The Logic of Paradox Revisited", Journal of Philosophical Logic, 13 (1984): 153-179.

În imagine: Salvador Dali, Don Quijote.

3 comentarii:

rux ces spunea...

ce ne-am face fara sancho?!
:)

Cătălin spunea...

Sofism aporetic, capcană spre o buclă infinită.

Cochior spunea...

filosofia este conceptul ce deschide orizonturi. In momentul in care poticneste asupra unei chestiuni fara a reusii a o rezolva,defineste aceasta chestiune ca fiind sofism. Asta nu inseamna ca ne arunca intr-o bucla infinita, ci ne limiteaza universul gandirii nu prin esenta problematicii ci prin imputinta noastra de a ne depasii conditia.