duminică, 20 martie 2011

Iubire şi transcendenţă


Alain Besançon, Cinq personnages en quête d'amour: Amour et Religion, Paris: Éditions de Fallois, 2010, 215p.

Filosoful Alain Besançon (ale cărui lucrări sînt, în parte, traduse în româneşte) a tipărit de curând o carte intitulată Cinci personaje în căutarea iubirii. Cele cinci personaje sînt, toate, deopotrivă de cunoscute. E vorba, cronologic, de Ulysse, de regele David, de Tristan (împreună cu, dar mai ales fără Isolda), de Julie a lui Jean-Jacques Rousseau şi, în fine, de Frédéric Moreau al lui Gustave Flaubert.

Prima observaţie a eseistului francez se referă la faptul că sentimentul iubirii (şi ceea ce înţelegem, de obicei, prin termenul “iubire”, care l-a înlocuit, definitiv probabil, pe vechiul substantiv “amor”), cunoaşte o evoluţie în sensul secularizării, ca şi alte sentimente umane, pe măsura trecerii timpului. Așadar, iubirea se laicizează.

Doar în cazul primelor trei personaje, transcendenţa joacă un rol important în iubire. În cazul ultimelor două, ”transcendenţa e goală”, pentru a folosi expresia criticului literar Hugo Friedrich.
O caracteristică, de asemenea, comună doar ultimelor două personaje este aceea că iubirea sfîrşeşte prost. Am putea face ipoteza că, în absenţa divinităţii, iubirea adevărată nu se poate împlini. Poate nu întâmplător subtitlul cărţii este Iubire şi religie. Dacă Dumnezeu a murit, nici iubirea nu o duce prea bine. Să fie oare adevărat?


Addendum

Frédéric Moreau e protagonistul romanului Educaţia sentimentală. N-am recitit de mult acest roman al lui Gustave Flaubert (1821-1880). Asta nu ma împiedică să ofer un citat care mă obsedează. E din penultimul capitol al cărţii:

“Călători. Cunoscu melancolia vapoarelor, trezirea îngheţată sub cort, ameţeala peisajelor şi a ruinelor, amărăciunea simpatiilor întrerupte. Se întoarse. Frecventă lumea bună şi avu şi alte iubiri. Dar amintirea neîncetată a celei dintîi i le făcera serbede; şi apoi violenţa dorinţei, floarea însăşi a senzaţiei se pierduse, chiar şi ambiţiile minţii lui scăzuseră. Anii trecură; îşi suportă inactivitatea inteligenţei şi inerţia inimii”.

Cît de frumos!

În imagine: Gaston Bussiere, Salammbo (1907).