joi, 17 martie 2011

Destin, căutare, pelerinaj


Eseul este un gen literar care a fost inaugurat de Michel Eyquem de Montaigne (1533-1592). Forma eseului nu este una sistematică. E digresiv, liber, subiectiv (autobiografic chiar), dezordonat, ironic, amuzant. Adeseori, eseistul parodiază nemilos pedanteria şi seriozitatea ţeapănă a gîndirii academice. Eseul a fost ilustrat de autori importanţi: Robert Burton (Anatomia melancoliei), Sir Thomas Browne (Pseudodoxia epidemica), Francis Bacon, Jonathan Swift (autorul lui Gulliver), Miguel de Unamuno (Agonia creştinismului), Aldous Huxley, Jorge Luis Borges (1899-1986), Umberto Eco. Iar la noi: Paul Zarifopol, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Şerban Foarţă.

Pentru frumuseţea lui, vom reproduce mai jos un eseu redactat de Jorge Luis Borges.

Cele patru cicluri
[Destin] Istoriile acestea sînt în număr de patru. Una, cea mai veche dintre ele, vorbeşte despre o puternică cetate pe care o împresoară şi o apără bărbaţi viteji. Apărătorii ştiu prea bine cum că cetatea va cădea pradă fierului şi focului, lupta lor fiind zadarnică; cel mai vestit dintre cuceritori, Ahile, ştie că soarta lui este să moară înainte de a fi cucerit biruinţa. Veacurile au adăugat şi elemente de magie. S-a spus că Elena din Troia, pentru care au pierit oştiri, era doar un nour, o umbră; s-a spus că uriaşul cal, pe dinăuntru gol, în care grecii s-au ascuns viclean, era şi el o nălucire. Homer nu ar fi fost primul poet care a povestit fabula faimoasă; un om, în veacul al patrusprezecelea, a lăsat vorbele acestea care îmi stăruie în minte: The borgh brittened and brent to bronzes and askes. Dante Gabriel Rossetti avea să imagineze că destinul Troiei a fost pecetluit în acea clipă în care Paris s-a simţit cuprins de flacăra iubirii pentru Elena; Yeats va alege clipa unirii dintre Leda şi lebăda care era un zeu.

[Întoarcere] Povestea cea de a doua, care se leagă de aceea dintîi, este cîntarea unei întoarceri. A lui Ulise, care, după zece ani lungi de rătăciri pe mări primejdioase şi de zăbave în insule vrăjite, se întoarce în Ithaca lui; a zeităţilor din nord nord, care, odată nimicit pămîntul, îl văd înălţat iar din mări, verde şi înflorit, şi găsesc rătăcite pe o pajişte, în iarbă, piese din jocul lor de şah de odinioară.

[Căutare; deşertăciune, eşec] Cea de a treia poveste este a unei căutări. Putem vedea în ea o variaţie a formei anterioare. Yason şi Lîna de Aur; cele treizeci de păsări ale persanului, care colindă munţi şi mări şi văd în sfîrşit chipul dumnezeului lor, Simurgh, şi aceasta-i fiecare dintre ei şi ei toţi laolaltă. În trecut, orice ispravă se încheia cu o biruinţă. Pînă la urmă, cineva izbutea să răpească interzisele mere de aur; pînă la urmă, cineva se dovedea vrednic de cucerirea Graalului. Acum, însă, căutările sînt menite eşecului. Căpitanul Ahab găseşte într-adevăr balena, dar balena îl nimiceşte; eroii lui James şi ai lui Kafka nu pot să aştepte altceva decît înfrîngeri. Sîntem atît de săraci – în curaj ca şi în credinţă -, încît un happy-ending a ajuns să însemne o consolare industrială. Nu putem crede în ceruri, dar, în schimb, credem în infern.

[Sacrificiu] Cea din urmă istorie vorbeşte despre sacrificiul unui zeu. Attis, în Frigia, se mutilează şi îşi ia viaţa; Odin, sacrificat lui Odin. El Singur Sieşi, spînzură de un copac nouă nopţi lungi şi e rănit de lance; iar Christ e răstignit de romani.

Patru sînt, aşadar, istoriile acestea. De-a lungul vremii care ne-a rămas, le vom istorisi fără încetare, cu neînsemnate variaţii.


2 comentarii:

rux ces spunea...

e o postare de tip bonus pentru toata lumea!

Valeriu Gherghel spunea...

Sa se bucure si sa se veseleasca toata lumea!!!