joi, 3 martie 2011

Dar femeia – ce este femeia? Este ea însăşi


Nu peste mult se va face sărbătoare şi vom citi peste tot discursuri de omagiere a eternului feminin. Nu a fost dintotdeauna aşa. Femeia nu a fost venerată mereu. Pînă tîrziu, discursul obişnuit a fost unul misogin. Nu are rostul că căutăm originile “teoretice” ale acestei antipatii faţă de femeie într-o învăţătură anume. Antipatia e, cu siguranţă, mai veche decît creştinismul, unde culminează, totuşi (în oraţiile şi diatribele “anti-feministe” ale Sfinţilor Părinţi).

Pentru a ne face o idee despre puterea acestui discurs cvasi-oficial, timp de aproape două milenii, e bine să recitim lucrările istoricului francez Georges Duby, Evul Mediu masculin (o traducere a acestui eseu a apărut în 1992, la Editura Meridiane) ori Doamne din veacul al XII-lea (lucrarea a fost tradusă la aceeaşi editură în anul 2000).

Recitind de curînd lucrarea lui Augustin, De doctrina christiana, am căzut peste un pasaj pe care autorul îl reproduce, în scopul de a ilustra stilul înalt al oratoriei, un pasaj dintr-un discurs despre virginitate al episcopului Ambrosius (care i-a fost magistru lui Augustin). Notez, în treacăt, că sfîntul Augustin vorbeşte în De doctrina…, pe urmele oratorilor greci, de trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt. În pasajul menţionat, Ambrosius foloseşte, cum vom observa imediat, un stil înalt, vehement.

Să vedem despre cine vorbeşte. Ghiciți? Citez: “iată originea acestor imbolduri către viciu, să îşi picteze faţa în căutate culori: teama că nu sînt plăcute de soţii lor, iar de la alterarea chipului plănuiesc alterarea castităţii lor. Ce mare nebunie să îţi schimbi trăsăturile fireşti, să cauţi unele contrafăcute şi, de teama judecăţii soţului, să ţi-o abandonezi pe a ta! De fapt, prima care să se pronunţe depre sine este aceea care doreşte să schimbe trăsăturile fireşti, cu care s-a născut. În felul acesta străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă în primul rînd sieşi.

Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă, o dată ce minciuna ta nu va fi iertată nici de propria-ţi conştiinţă, nici de a altuia? Pentru că în tine el iubeşte o altă femeie, iar tu vrei să placi altuia; şi te mai superi că ajunge să iubească o alta [bărbatul] acela care ia lecţiile de adulter de la tine!

Din păcate eşti reaua profesoară a unei insulte aduse chiar ţie. Într-adevăr, pînă şi prostituata care a avut un codoş refuză să ajungă mijlocitoare şi, măcar că este femeie decăzută, nu păcătuieşte pentru altul, ci pentru sine. Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; în cazul nostru însă - natura”.

6 comentarii:

rux ces spunea...

:)

stefanik spunea...

Oare așa să fie? Cred că ar trebui să mai meditați asupra definiției din titlu: nici bărbatul și nici femeia n-au cum să fie ei înșiși.

stefanik spunea...

Am stat și m-am gîndit și pînă la urmă am rămas cu ideea că e mai mult o problemă semiotică decît una ontologică.Am reușit să demonstrez Ființa doar din perspectiva limbajului folosit, pe cînd ontologic mi-e greu să cred că ăsta a fost cel dintîi: sau poate este cel dintîi pentru că e singurul?

stefanik spunea...

Nu e singurul, Ființarea vine cu Ființa care face pact cu verbul "a avea"....
deci este un to be, apoi un to be+ to have...

stefanik spunea...

Deodată mi se pare ontologia un domeniu așa de restrîns, o "specializare" pe un singur cuvînt:Este.

stefanik spunea...

dacă trecem de "este" ontologia se transformă în semiotică?