miercuri, 23 martie 2011

Agnostici, dar credincioşi


În discuţia cu părintele F. C. Copleston (a cărui Istorie a filosofiei a fost tradusă în româneşte de curînd), Bertrand Russell a spus limpede că este agnostic. Asta înseamnă că filosoful englez considera că nu există argumente valide pentru a susţine existenţa lui Dumnezeu şi, de asemenea, că nu există argumente constrîngătoare pentru a nega existenţa divinităţii. Să vedem…

Bertrand Russell nu este, desigur, cel dintîi filosof care a afirmat nevaliditatea argumentelor cu privire la existenţa lui Dumnezeu. În Critica raţiunii pure (1781), Immanuel Kant a făcut o analiză necruţătoare a acestor argumente. El a arătat că argumentul ontologic, formulat de Anselm de Canterbury, nu are forţă probantă.

Putem spune, aşadar, că Immanuel Kant însuşi a fost, în felul lui, un agnostic. Dar dacă Russell era un agnostic care nu crede în Dumnezeu, Kant a fost un agnostic care crede.

Dicţionarele de filosofie spun că există un agnosticism slab şi un agnosticism tare. Dacă teistul crede că există un Principiu divin, omnibenevolent, omnipotent, omniscient etc. (şi nu este interesat de dovezi logice), agnosticul slab este individul “care nu crede nici că există un astfel de Principiu şi nici că el nu există”.

În acest caz, agnosticul se opune atît ateului care susţine sus şi tare că nu există Dumnezeu, dar şi teistului, care acceptă şi crede într-un Principiu divin. Poziţia teistă (Dumnezeu există) este, în chip evident, acceptată de teist, este contrazisă de ateu (pentru care Dumnezeu nu există) şi este lăsată, sceptic, în suspensie de agnostic. Agnosticul se abţine.

Dicţionarele precizează că “un agnostic în sensul tare al cuvîntului susţine, în plus, că nu este posibil să cunoaştem sau să avem o opinie întemeiată cu privire la adevărul teismului, aşa încât nimeni nu ar trebui să aibă vreo concepţie despre” teism. Fraza e confuză şi, pînă la urmă, nu explică foarte clar ce semnifică sintagma “agnosticism forte”.

Am impresia că trebuie să deosebim problema gnozei, a cunoaşterii Principiului divin, de problema credinţei. În fond, toţi teologii negativi sînt agnostici. Nu e nici un paradox aici. Teologia negativă repetă obsedant că Dumnezeu (summum ens) nu este cognoscibil. Dar asta nu înseamnă că teologii care au admis apofatismul sînt nişte necredincioşi. Kant nu a fost un ateu.

Credinţa nu porneşte neapărat de la dovezi şi argumente logice. A spune “cred” este, înainte de orice, o opţiune vitală. Pînă la urmă, credinciosul nici nu este interesat de dovezi. Dumnezeu nu se vădeşte pe calea logicii mai mult sau mai puţin formalizate.

În imagine: Peter Fryer, Le Crucifié assis (le Fils de Dieu crucifié). Iisus e așezat pe un scaun electric.

5 comentarii:

rux ces spunea...

teologia negativa e oricand provocatoare in sens benefic!

Gabriel spunea...

Eu cred ca si cunoasterea catafatica tine tot de agnosticism. Pot sa-L aflu pe Dumnezeu în flori, în fluturi si-n toate cele, dar toate acestea nu-s decat un semn al prezentei Lui. El nu Se daruie ratiunii, cum inimii!

Valeriu Gherghel spunea...

E provocatoare, cum sa nu. Daca spui ca Dumnezeu nu este, chiar esti provocator:)

adrian spunea...

Ateu,teist,agnostic,sunt etichete care induc un soi de reductionism categorial in descrierea persoanei ca atare.Nimeni nu poate fi incadrat in mod decisiv si permanent intr-una din aceste categorii. Un ateu declarat chiar, are momente de fluctuatie, un teist convins se mai clatina in convingerile sale, pana si agnosticul e tentat uneori sa adere contrar scepticismului sau, la un crez. Ateismul unui ateu poate fi suspectat de o altfel de raportare la ceea ce generic, numim "sacru". Teismul teistului poate degenera in tezism. Cat despre scepticismul agnosticului, nu doar ca-l poate tine la adapost de fanatismul care bantuie pe unde poate, ci il si pastreaza la distanta fata de apuse teorii fosilizate in consensuri tacite,formalisme rigide,dogmatisme irelevante.

Valeriu Gherghel spunea...

@Adrian. Sint intru totul de acord. Pericolul cel mare e fanatismul. Intrevad doua fanatisme simetrice: al ateului extrem si al teistului extrem. Ambele sint la fel de periculoase.