duminică, 27 februarie 2011

Ce înseamnă a fi francez? Dar român?


La o anchetă pe această temă din „Le Point” din 13 ianuarie, Jean d’Ormesson, laureatul Marelui Premiu „Ovidius” de la Neptun de anul trecut, a răspuns printr-o atentă și lucidă comparație a Franței cu vecinii ei. La noi, unii specialiști în specificul național au privit natura românilor într-un mod similar. Românii nu au sufletul larg al rușilor și nici melancolia sinucigașă a ungurilor. Nu au, din păcate, exactitatea de meșteșugar a austriecilor, nici pasiunea legumicolă a bulgarilor, nici femeile iubărețe ale ucrainenilor.

Dar scriitorul Jean d’Ormesson, el, ce a spus? A fost mai blând oare cu Franța și francezii lui? Nu prea.

Cităm cu maliție: „Anglia înseamnă marea. Rusia, pământul. Geniul germanilor se revarsă în legendele Nordului. Italia şi Spania încarnează seducţia Sudului. A fi francez înseamnă a fi sfâşiat între Nord şi Sud, între vis şi realitate, între mare şi pământ, între Meuse scumpă lui Péguy şi la langue d’oc a lui Mistral. Franţa e o diversitate, împinsă prea adesea până la divizare. Există culturi pleonastice. Franţa este oximoronică. Adoră să strângă contrariile. Englezul nu se îndoieşte niciodată: ştie că e englez. Germanul nu ezită să se considere german. Francezul, el, nu încetează să-şi pună întrebări. În inima Franţei există ceva care o depăşeşte. Ca şi cum Franţa ar privi necontenit peste umăr. Către alţii. Către lumea care o înconjoară".

Și mai departe: "Mai mult decât oricare altă naţiune, Franţa e bântuită de aspiraţia spre universal. Cu o umbră, poate, de paternalism extern. Malraux ne asigura că Franţa n-a fost cu adevărat Franţa decât când s-a adresat celorlalte naţiuni”. În vremea lui Napoleon?


Niciun comentariu: