sâmbătă, 12 februarie 2011

Carnetul auriu


Sînt mirat că vestita carte a lui Doris Lessing, Carnetul auriu, va aparea în limba română abia în acest an, la Polirom. Aveam impresia că s-a tradus deja. Carnetul... lui Doris Lessing se cuvine citit neapărat de noi. Nu numai că e un volum excelent scris, dar propune / a propus (în 1962, cînd a apărut) o problematică foarte la modă astăzi. Un fragment din acest carnet auriu mi se pare elocvent pentru discuția de idei din povestea lui Doris Lessing. 

Caietul auriu (1962) este povestea unei scriitoare, Anna Wulf, a celor patru carnete în care îşi înregistrează viaţa şi a încercării ei de-a le uni, în final, într-un al cincilea carnet, auriu. Anna Wulf este în acelaşi timp personajul unei nuvele intitulate Femei libere, „care scrie patru carnete şi nu doar unul pentru că, după cum ea însăşi recunoaşte, trebuie să separe lucrurile între ele, pentru a evita haosul, informitatea, eşecul...“ – notează, în prefaţa romanului, Doris Lessing. Astfel încît, cele patru carnete ale Annei se împletesc cu fragmente dintr-o realitate aparentă, a vieţii ei, a copiilor ei, a foştilor amanţi. Stilul postmodern este o trăsătură de bază a cărţii, deşi autoarea insistă ca lectura să ţină seama mai degrabă de temele serioase ale romanului. Carnetul negru înregistrează experienţele Annei în timpul războiului, cel roşu, momente din perioada în care era membră a Partidului Comunist, cel galben, povestea unei iubiri, iar cel albastru, amintiri şi visuri. Este un roman cu mai multe poveşti, iar autoarea ne anunţă încă de la început să fim atenţi la o temă anume, a eşecului, „care, uneori, atunci cînd oamenii se prăbuşesc, devine o modalitate de a-şi vindeca propriile false dihotomii şi separări“.

Doris Lessing s-a născut în 1919, într-o familie de origine britanică. Atrasă de ideologia comunistă, se disociază definitiv de aceasta pe la mijlocul anilor ’50, în urma denunţării abuzurilor regimului stalinist. Între 1951 şi 1959 publică ciclul Children of Violence, apoi seria romanelor „despre spaţiul interior“, printre care se numără O coborîre în infern sau Memoriile unei supravieţuitoare, apărute în seria de autor „Doris Lessing“, la Editura Polirom, alături de Al cincilea copil şi Povestiri africane. De-a lungul impresionantei sale cariere, a fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, culminînd cu decernarea Premiului Nobel în 2007.

Cînd cele două femei ieşeau în oraş împreună, Anna se dădea intenţionat la o parte, aducîndu-şi contribuţia la sporirea dramatismului lui Molly. Însă cînd rămîneau singure, avea tendinţa să-şi domine prietena. Totuşi, nu la fel stătuseră lucrurile la începutul prieteniei lor. Molly, aspră, directă, lipsită de tact, o domina făţiş pe Anna. Puţin cîte puţin şi cu contribuţia consistentă a serviciilor Mamei Zahăr, Anna învăţase să se impună. Chiar şi după atîta timp, tot mai avea momente cînd ar fi contrazis-o pe Molly şi totuşi n-o făcea. Ea însăşi recunoştea în sinea ei că era laşă, prefera de fiecare dată să cedeze înainte să provoace discuţii şi scene. O ceartă o deprima pe Anna zile la rînd, în vreme ce pe Molly o făcea să se simtă minunat. Izbucnea în lacrimi îmbelşugate, spunea lucruri inadmisibile şi uita totul după numai o jumătate de zi. Între timp, Anna, epuizată, stătea închisă în apartamentul ei ca să-şi vină în fire.

Recunoşteau că erau amîndouă lipsite de „siguranţă” şi de „rădăcini”, cuvinte ce datau din epoca Mamei Zahăr. Dar Anna învăţase, de curînd, să folosească aceste cuvinte într-un alt mod, nu ca motiv pentru care să-şi ceară scuze, ci ca stindarde sau flamuri ale unei atitudini ce reprezenta o filosofie diferită. Îşi închipuia încîntată cum îi va spune lui Molly:
– Am adoptat atitudinea greşită şi totul e din cauza Mamei Zahăr. Ce sînt siguranţa şi echilibrul ăsta care se presupune că sînt atît de bune? Ce-i atît de rău în a trăi emoţional de pe o zi pe alta, într-o lume care se schimbă aşa de repede?
Şi totuşi, în acel moment, cînd stătea de vorbă cu Molly, aşa cum făcuse de sute de ori înainte, Anna ajungea să-şi spună în sinea ei:
– De ce simt nevoia asta îngrozitoare de a-i face pe ceilalţi să vadă lucrurile la fel ca mine? E copilăresc: de ce ar trebui s-o facă? Asta înseamnă, în fond, că mi-e teamă să rămîn singură cu sentimentele mele.
Încăperea în care stăteau cele două femei se afla la primul etaj şi dădea spre o străduţă lăturalnică îngustă, cu ferestrele caselor pline de ghivece cu flori, cu obloanele vopsite şi trotuarele de pe-o parte şi alta decorate cu trei pisici tolănite la soare, un pechinez şi căruciorul lăptarului, care trecea mai tîrziu pentru că era duminică. Lăptarul era îmbrăcat doar în cămaşă şi avea mînecile suflecate, iar fiul său, un băietan de şaisprezece ani, scotea pe rînd sticle albe şi scînteietoare dintr-un coş de sîrmă şi le punea în faţa fiecărei uşi. Cînd ajunse sub fereastra lor, bărbatul îşi ridică privirea şi dădu din cap. Molly zise:
– Ieri a intrat să bea o cafea. Cum se mai umfla în pene! Fiul lui a primit o bursă şi domnul Gates voia să-mi dea de ştire. I-am zis de îndată, înainte să continue: „Fiul meu a avut parte de toate avantajele acestea, de toată educaţia, şi privi-ţi-l, habar n-are încotro s-o ia. În timp ce pentru fiul dumitale n-a fost nevoie să cheltuiţi un sfanţ şi a obţinut o bursă”. „Aşa e – mi-a răspuns el – întocmai aşa stau lucrurile”. Iar atunci mi-am spus în sine mea că pentru nimic în lume n-o să stau cu braţele încrucişate şi i-am zis: „Domnule Gates, fiul dumitale va ajunge în clasa de mijloc acum, alături de noi toţi, şi nu veţi mai vorbi aceeaşi limbă. Dar ştiţi deja asta, nu?”. Iar el mi-a răspuns: „Aşa-i lumea!” „Nu, lumea nu-i aşa deloc – i-am întors-o eu. Aşa e în ţara asta nenorocită, obsedată de diferenţele de clasă.” Fiindcă domnul Gates e unul dintre acei afurisiţi de Tory1 din clasa muncitoare, ştii? Ei bine, atunci mi-a răspuns: „Aşa-i lumea, domnişoară Jacobs. Ziceţi că fiul dumneavoastră nu-şi găseşte calea în viaţă? Ce lucru trist”. Şi a plecat să-şi distribuie laptele mai departe, iar eu m-am dus la etaj să dau cu ochii de Tommy, stînd în pat, fără să facă nimic. Probabil că tot acolo e şi acum, dacă o fi acasă. Fiul domnului Gates e un băiat dintr-o bucată, pune suflet ca să obţină ceea ce vrea. Dar Tommy... de cînd m-am întors, acum trei zile, nici că face altceva, stă în pat şi meditează.
– Hai, Molly, nu-ţi mai face atîtea griji. O să-şi revină el.
Stăteau amîndouă aplecate peste pervazul ferestrei, privindul pe domnul Gates şi pe fiul lui. Tatăl era un bărbat scund, vînjos şi zdravăn, iar fiul era un băiat înalt, voinic şi arătos. Cele două femei se uitau la băiat, care se întorcea cu un coş gol şi înşfăca altul plin din spatele căruciorului, ascultînd ordinele tatălui său cu zîmbetul pe buze şi dînd din cap. În acel moment, exista o înţelegere perfectă între ei, iar cele două femei, după ce ambele îşi crescuseră copiii fără bărbaţi alături, schimbară un surîs strîmb de invidie.
– Problema e că nici una dintre noi nu era dispusă să se mărite doar pentru a le asigura nişte taţi copiilor noştri, zise Anna. Iar acum trebuie să suportăm urmările... dacă există vreo urmare. De ce-ar trebui să existe urmări?
– Pentru tine totul e uşor, replică Molly cu amărăciune. Nimic nu te îngrijorează, tu laşi totul să curgă de la sine.
Anna se abţinu să-i răspundă, dar apoi făcu un efort şi-i zise:
– Nu sînt de acord. Pretindem prea mult. Am refuzat întotdeauna să trăim după reguli şi orînduieli, aşa că de ce să ne facem griji dacă lumea nu ne tratează conform acestor reguli? La asta se reduc lucrurile.
– Iar începem, zise Molly pe un ton potrivnic. Însă eu nu sînt genul care să teoretizeze prea mult. Tu faci asta mereu: de fiecare dată cînd te confrunţi cu ceva, te apuci să faci teorii. Eu pur şi simplu sînt îngrijorată din cauza lui Tommy.
Anna nu mai putu să-i răspundă, tonul prietenei sale era mult prea puternic. Se întoarse să cerceteze strada cu privirea: domnul Gates şi fiul său dispăruseră după colţ, trăgînd după ei căruciorul roşu cu sticle de lapte. La celălalt capăt al străzii apăru însă un nou centru de interes: un bărbat care împingea o roabă, strigînd: „Căpşuni proaspete de la ţară, culese în dimineaţa asta, căpşuni de la ţară proaspăt culese de dimineaţă...”
Molly se uită la Anna, care încuviinţă din cap, rînjind ca o fetişcană. (Însă pe deplin conştientă şi deloc încîntată să admită că zîmbetul de fetiţă era menit să domolească reproşurile lui Molly.)
– O să cumpăr şi pentru Richard, zise Molly şi ieşi în fugă din cameră, luîndu-şi poşeta de pe un scaun.
Anna rămase aplecată peste pervaz, într-un locşor încălzit de soare, privind-o pe Molly, care era deja angajată într-o discuţie înflăcărată cu vînzătorul de căpşuni. Molly rîdea şi gesticula, iar bărbatul scutura din cap în semn de dezacord, în timp ce umplea cîntarul cu fructele roşii şi cărnoase.
– Dumneata nu suporţi costuri suplimentare, auzea Anna, aşa că de ce trebuie să plătim acelaşi preţ ca în magazin?
– În magazin, domnişoară, nu se vînd căpşuni proaspăt culese. Nu ca astea.
– Zău aşa, domnule, zise Molly, făcîndu-se nevăzută cu casoleta ei albă plin de fructe roşii. Asta-i hoţie pe faţă!
Vînzătorul de căpşuni, tînăr, gălbejit, slab şi nevoiaş, îşi înălţă chipul mîrîind, fixînd cu privirea fereastra la care tocmai reapărea Molly. Cînd le văzu împreună pe cele două femei, zise, prefăcînduse că-şi vede de treabă cu cîntarul lui sclipitor:
– Costuri suplimentare! Ce ştiţi dumneavoastră despre aşa ceva?
– Atunci urcaţi la o cafea şi povestiţi-ne, zise Molly, cu chipul însufleţit de provocare.
Bărbatul îşi coborî privirea şi spuse, cu ochii aţintiţi în pavaj:
– Unii oameni trebuie să muncească, dacă alţii nu sînt nevoiţi s-o facă.
– Ei, haide, zise Molly, nu mai fi aşa de morocănos. Vino şi mănîncă nişte căpşuni de-ale dumitale. Fac eu cinste.
Omul nu ştia ce să creadă. Rămase pe loc, încruntat, afişînd o expresie şovăielnică pe chipul lui tînăr, sub o claie deasă de păr bălai şi unsuros.
– Nu sînt genul care să facă aşa ceva, chiar dacă dumneata eşti, spuse el în cele din urmă, cu glas stins.
– Cu atît mai rău pentru tine, răspunse Molly, plecînd de la fereastră şi rîzînd către Anna întrun fel care lăsa să se înţeleagă că refuza să se simtă vinovată.
Însă Anna se aplecă din nou la geam, îşi confirmă părerea despre ce se întîmplase aruncînd o privire la umerii încordaţi şi ostili ai bărbatului şi spuse cu o voce joasă:
– L-ai jignit.
– Ei, asta-i bună! zise Molly, ridicînd din umeri. Uite ce înseamnă să te întorci în Anglia: toată lumeai supărăcioasă, toţi se simt jigniţi imediat, mai că-mi vine să izbucnesc în urlete şi ţipete de fiecare dată cînd pun piciorul pe acest pămînt îngheţat. Mă simt întemniţată din momentul în care trag în piept sfîntul nostru aer.
– Şi totuşi, zise Anna, omul a crezut că ţi-ai bătut joc de el.
Din casa de vizavi se ivise un alt cumpărător – o femeie în haine de casă, pantaloni, cămaşă largă şi basma galbenă pe cap, numai bune pentru o zi de duminică. Vînzătorul de căpşuni o servea cu indiferenţă. Înainte să ridice mînerele roabei pentru a o împinge mai departe, îşi înălţă din nou privirea spre fereastră şi, văzînd-o doar pe Anna, sprijinindu-şi bărbia micuţă şi ascuţită într-un cot, uitînduse la el cu ochii ei negri, zîmbind, mormăi binedispus:
– Costuri suplimentare, auzi la ea...
Şi apoi scoase un uşor fornăit de lehamite. Le iertase pe amîndouă.
__________
1. Membru al partidului conservator din Marea Britanie.
Traducere de Cristiana Vişan şi Ciprian Şiulea
(în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom”)

Niciun comentariu: