miercuri, 5 ianuarie 2011

Sotoba Komachi


Am recitit, în prima zi din an, o piesa No a lui Yukio Mishima. Piesa, care e un text foarte scurt, se numește Sotoba Komachi. O rezum aici pentru cei care nu au citit-o încă, fără a intra însă în amănunte. Poate vor voi s-o verifice, cu acest prilej, și nu vreau să le stric plăcerea. Despre ce este vorba?

Iată, foarte pe scurt, așadar, desfășurarea ei. Într-un parc, se întâlnesc, ca din întâmplare, la lăsarea serii, o bătrâna (al cărei nume e, desigur, Komachi) și un poet. Cei doi intră în vorbă. Poetul reproșează bătrânei (care are aproape 100 de ani) că nu înțelege mistica nopții, fericirea celor care stau îmbrățișați pe băncile din jur, solitudinea exclusivă a amanților. Komachi are sufletul prea uscat și nu mai pricepe candoarea lumii.

Batrâna pare a nu da nici o atenție acestor reproșuri. Abia când poetul o întreabă ce a făcut și dacă a fost iubită cândva, bătrâna îi povestește o întâlnire, a ei, de altădată. Pe nebăgate de seamă, are loc o coborâre în spațiul inextricabil al iluziei. Ficțiunea se deschide brusc într-o alta ficțiune.

Prezentul iluziei, mult mai pregnant, se insinuează, pe nesimțite, în iluzia prezentului. Este, și de această dată, seara. Femeia se află alături de iubitul ei, capitanul Fukakusa, la un bal, într-o clădire somptuoasă, sub policandre de lumini. Când bărbatul vrea să-i spună că e frumoasă, femeia, care e tânară de asta dată, îi interzice complimentul, avertizându-l că, dacă va face altfel, va muri. Și că se vor vedea abia peste o sută de ani. Întâlnirea se va repeta aproape întocmai: vor fi din nou împreună, barbatul îi va repeta că e frumoasă, deși ea va fi atunci bătrâna și cu trupul veșted. Și, drept consecință, va muri.

Pe măsură ce Komachi rememorează scena de bal, poetul retrăiește acea noapte, coboară în ficțiunea secundă, ca într-un labirint, și vrea să-i declare batrânei că e, în realitate, o femeie de o nespusă frumusețe. În pofida evidenței, el chiar o vede aievea, de o frumusețe nebănuita. Komachi îi repetă și poetului că va muri. Și că se vor întâlni abia peste o altă sută de ani. Dar poetul riscă orice și spune adevărul.

La sfârșitul piesei, bătrâna e singură. Previziunea ei s-a împlinit.

Piesa lui Mishima mi s-a părut mereu, la fiecare lectură, o enigmă desăvârșită. La urma urmei, povestea lui nici nu are o soluție interpretativă. Ambiguitatea piesei se păstrează, după fiecare lectură, intactă. Nici una nu-i poate anula taina. În ciuda eforturilor mele, enigma persistă. I-am propus de-a lungul vremii o mulțime de explicații. Nici una nu m-a adus mai aproape de adevăr (dacă există un adevăr).

Poate că Yukio Mishima a vrut să spună că există dintotdeauna, în lume, o singură femeie și un singur bărbat. Și că pentru acest bărbat femeia iubită va rămâne mereu la fel de frumoasă, în pofida timpului, a morții și a evidenței. Că există, de fapt, o singură iubire. Și că de la început, pe scena lumii se joacă mereu, sub alte măști, aceeași piesa No: cineva constată frumusețea iubitei, sesizează un înțeles peren, încearcă să-l formuleze și moare. Un avatar al său va proceda la fel. Dar de ce iubirea, frumusețea și moartea stau mereu împreună, nimeni nu poate spune… Deși are sânul moale, pielea flască, fața adânc ridată, femeia iubită continuă să fie frumoasă, ea e veșnic frumoasă.

Fiind o consecință inevitabilă a iubirii, frumusețea durează, bineînțeles, cât iubirea. Prin urmare, iluzia e întotdeauna mai puternică decât evidența, fiindcă evidența înseamnă numai ceea ce se vede; iar ceea ce se vede nu epuizează nici universul și nici adevărul. Dar și acest înțeles mi se pare precar. Ca atare, îmi propun sa recitesc piesa lui Mishima peste o sută de ani. Sunt sigur ca o voi găsi la fel de frumoasă, chiar dacă semnificația de atunci va fi cu siguranță alta decât semnificația pe care i-am găsit-o acum.

O ultimă observație. Ca și problema de matematică, o parabolă deține, de obicei, o unică soluție: semnificația. Firește, căile de a accede la solutie sunt multiple. Cea mai firească e și cea mai simplă. Dar la capătul căutării, cu oarece efort, soluția poate fi gasită. Problema provine dintr-o complicație deliberată a datelor inițiale. Cu puțină ingeniozitate, oricine o poate rezolva. Remarc însă că piesa lui Mishima nu intra nicidecum în definiția parabolei. Fiindcă nu are nici o soluție (sau are o infinitate de semnificații), piesa lui nu este, propriu-zis, o parabolă. În asta constă diferența. Odată descifrată, parabola își pierde misterul. Problema nu mai prezintă nici un interes.

Enigma propusă de Mishima, în textul său, rămâne însa, pentru oricare cititor, neștirbită, precum frumusețea misterioasă a batrânei Komachi. Adevărul nu pretinde să străbați o cale anume pâna la el. Intuiția sa e întotdeauna directă și imediată.

P.S. Am spus că în parc poetul se întâlnește în mod aproape întâmplător cu bătrâna. Oricine poate observa, chiar din articolul meu, că m-am înșelat. În piesa lui Mishima, nu există hazard. Și nu am spus foarte limpede că, la sfârșitul declarației lui, poetul moare.

V. G.
N. A. Imaginea reproduce tabloul lui Remedios Varo Uranga (1908-1963) Chirurgie estetică.

2 comentarii:

ruxces spunea...

initial am citit, din greseala, Konaki! si ma gandeam, uimita ionescian, daca numele lui Kostake se poate scrie si astfel :)

dar apoi m-am lamurit.

Valeriu Gherghel spunea...

:))