marți, 4 ianuarie 2011

Penultima versiune a realităţii


Reproducem mai jos un eseu scris de Jorge Luis Borges (1899-1986) în 1928. Eseul este intitulat Penultima versiune a realităţii. Îl reproducem nu numai pentru a observa frumusețea argumentelor lui Borges, dar și pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat un eseu. Nu există reguli fixe pentru a redacta un eseu. Putem spune doar atît: eseul este genul literar al libertății. Citiți, rogu-vă, și nu veți regreta...

"Francisco Luis Bernárdez a publicat nu demult o ştire pasionantă despre speculaţiile ontologice din cartea The Manhood of Humanity (Vîrsta adultă a omenirii), scrisă de contele Korzybski, carte pe care nu o cunosc. Va trebui să mă limitez, prin urmare, în consideraţiile mele generale despre produsele metafizice ale acestui patrician, la relatarea foarte limpede a lui Bernárdez. Bineînţeles, nu voi încerca să înlocuiesc buna funcţionare afirmativă a prozei sale cu proza mea dubitativă în stil colocvial. Transcriu rezumatul iniţial:

Potrivit lui Korzybski, viaţa are trei dimensiuni: lungime, lăţime şi adîncime. Prima dimensiune corespunde vieţii vegetale. Cea de-a doua dimensiune aparţine vieţii animale. Cea de-a treia dimensiune echivalează cu viaţa omenească. Viaţa plantelor este o viaţă în lungime. Viaţa animalelor este o viaţă în lăţime. Viaţa oamenilor este o viaţă în profunzime.

Cred că o observaţie elementară este îngăduită aici. Mi se pare suspectă o ştiinţă care nu se întemeiază pe un gînd, ci pe o simplă comoditate de clasificare, cum sînt cele trei dimensiuni convenţionale. Scriu convenţionale fiindcă, luate separat, nici una dintre aceste dimensiuni nu există: întotdeauna avem de-a face cu volume, nu cu suprafeţe, linii sau puncte. Aici, cu generozitate faţă de vorbărie, ni se propune o lămurire a celor trei ordine convenţionale ale lumii organice, plantă-animal-om, prin intermediul unor nu mai puţin convenţionale ordine ale spaţiului: lungime-lăţime-adîncime (aceasta din urmă în înţelesul figurat de timp). Faţă de incalculabila şi enigmatica realitate, nu cred că simpla simetrie a două dintre clasificările umane este de ajuns pentru a o lămuri şi că ar putea fi altceva decît un răsfăţ aritmetic exercitat în gol. Reproduc în continuare prezentarea lui Bernárdez:

Vitalitatea vegetală se defineşte prin foamea de Soare. Vitalitatea animală, prin apetitul de spaţiu. Prima este statică. Cea de-a doua este dinamică. Stilul vital al plantelor, creaturi directe, este pur şi simplu nemişcarea. Stilul vital al animalelor, creaturi indirecte, este o mişcare liberă.

Deosebirea substanţială dintre viaţa vegetală şi viaţa animală rezidă într-o noţiune. Noţiunea de spaţiu. În timp ce plantele o ignoră, animalele o posedă. Cele dintîi, afirmă Korzybski, trăiesc acumulînd energie, iar celelalte, aglomerînd spaţiu. Faţă de aceste două moduri de existenţă, una statică, cealaltă mişcătoare, existenţa umană îşi dovedeşte originalitatea ei superioară. În ce constă această supremă originalitate a omului? În faptul că, spre deosebire de plantă, care acumulează energie, şi de animal, care aglomerează spaţiu, omul acaparează timp.

Această încercare de clasificare ternară a lumii pare o derivaţie divergentă sau un împrumut din clarificarea cuaternară a lui Rudolf Steiner. Acesta, mai generos în aspiraţia de unitate cu universul, porneşte de la istoria naturală, nu de la geometrie, şi vede în om un soi de catalog sau rezumat al vieţii nonumane. Face să corespundă simpla stare inertă a mineralelor cu aceea a omului mort; starea ascunsă şi tăcută a plantelor cu aceea a omului care doarme; starea pur şi simplu actuală şi fără memorie a animalelor cu aceea a omului care visează. (Fapt sigur, în mod brutal sigur, este că disecăm cadavrele eterne ale mineralelor şi profităm de somnul plantelor pentru a le devora şi chiar pentru a le fura cîte o floare şi că dispreţuim visele animalelor, socotindu-le coşmaruri. Unui cal îi răpim singurul minut pe care-l are - minut fără ieşire, minut de mărimea unei furnici şi care nu se invocă în amintiri sau speranţe - şi îl legăm la oiştea unei căruţe şi îl supunem la regimul creol sau Sfînta Federaţie a căruţaşilor.) Stăpîn pe aceste trei ierarhii este, potrivit lui Rudolf Steiner, omul, care, pe deasupra, are şi un eu, adică memoria trecutului şi previziunea viitorului, adică timpul.

Cum se vede, a atribui oamenilor calitatea de singuri locuitori ai timpului, de singure fiinţe cu darul previziunii şi dimensiune istorică nu este o operaţie care îi aparţine lui Korzybski. Consecinţa acestei atribuiri - care stîrneşte de asemenea uimire -, şi anume faptul că animalele trăiesc pur şi simplu în actualitate sau eternitate şi în afara timpului, nu este nici ea originală. Steiner ne învaţă acest lucru. Schopenhauer îl postulează neobosit în tratatul, numit cu modestie capitol, care se află în volumul II din Lumea ca voinţă şi reprezentare şi se ocupă de moarte. Mauthner (Woerterbuch der Philosophie, III, p. 436) îl propune cu ironie. Se pare - scrie el - că animalele nu au decît obscure presentimente ale succesiunii temporale şi duratei. În schimb, omul, cînd este pe deasupra şi un psiholog ai noii şcoli, poate deosebi în timp două impresii care nu sînt despărţite decît de 1/500 de secundă. Gaspar Martín, care predă metafizica la Buenos Aires, susţine că această neputinţă de a percepe timpul, de care dau dovadă animalele şi chiar copiii, este un adevăr prea bine cunoscut. Scrie următoarele: ideea de timp lipseşte la animale şi apare mai întîi la omul cu o cultură superioară (El tiempo, 1924). Oricui am socoti că îi aparţine, lui Schopenhauer, lui Mauthner, tradiţiei teozofice sau chiar lui Korzybski, fapt cert este că această verificare asupra succesivei şi ordonatoarei conştiinţe umane faţă de momentanul univers este într-adevăr grandioasă.

Şi recenzentul continuă în următorii termeni: Materialismul i-a spus omului: Fă-te bogat în spaţiu. Şi omul şi-a uitat propria datorie. Nobila sa datorie de a acumula timp. Vreau să spun că omul a pornit la cucerirea lucrurilor vizibile. La cucerirea de persoane şi teritorii. Aşa s-a născut iluzia progresului. Şi, ca o consecinţă brutală, s-a născut umbra progresului. S-a născut imperialismul.

Este nevoie, prin urmare, să restituim vieţii cea de-a treia dimensiune. Este nevoie să o aprofundăm. Este nevoie să călăuzim omenirea spre destinul ei raţional şi autentic. Este nevoie ca omul să capitalizeze veacuri, în loc să capitalizeze leghe. Ca viaţa omenească să fie mai intensă, în loc să fie mai extinsă.

Declar că nu înţeleg afirmaţiile de mai sus. Cred că este înşelătoare opoziţia dintre cele două noţiuni care nu pot fi puse în contrast: spaţiul şi timpul. Ştiu că genealogia acestei amăgitoare erori este ilustră şi că între precursorii ei se află numele unui învăţat de talia lui Spinoza, care a conferit indiferentei sale divinităţi - Deus sive Natura - atributul gîndirii (cu alte cuvinte, al timpului trăit) şi pe cel al extensiei (adică al spaţiului). Cred că, pentru un filozof idealist, spaţiul nu este decît una dintre formele care alcătuiesc anevoioasa curgere a timpului. Este unul dintre episoadele timpului şi, contrar consensului firesc al nefilozofilor, este situat înăuntrul lui, şi nu invers. Cu alte cuvinte, relaţia spaţială - mai sus, stînga, dreapta - este o specificare ca atîtea altele, nu o continuitate.

De altfel, a acumula spaţiu nu este contrariul noţiunii care constă în a acumula timp; este una dintre modalităţile de a realiza o operaţie unică pentru noi. Englezii care, din imboldul ocazional ori genial al furierului Clive ori al lui Warren Hastings, au cucerit India nu au acumulat doar spaţiu, ci şi timp, adică experienţe, experienţe de nopţi, zile, pustiuri, munţi, oraşe, viclenii, fapte vitejeşti, trădări, dureri, destine, decese, epidemii de ciumă, fiare sălbatice, fericiri, rituri, cosmogonii, dialecte, zei, veneraţii.

Mă întorc la perspectiva metafizică. Spaţiul este un incident în timp şi nu o formă universală de intuiţie, cum ne-a obişnuit să socotim Kant. Există provincii întregi în Sud care nu îi simt lipsa: sînt provinciile în care rarii locuitori se orientează după miros şi după auz. Spencer, în severa sa trecere în revistă a raţionamentelor filozofilor (Principii de psihologie, partea a VII-a, capitolul IV), a chibzuit bine la această independenţă şi a întărit-o astfel, în mai multe paragrafe, prin următoarea reducere la absurd: Cine crede că mirosul şi sunetul au drept formă de intuiţie spaţiul se va convinge lesne de eroarea în care se află; pentru aceasta nu are altceva de făcut decît să caute partea stîngă sau partea dreaptă a unui sunet ori să încerce să-şi închipuie o mireasmă pe dos.

Schopenhauer, cu mai puţină extravaganţă şi mai multă pasiune, proclamase mai demult acest adevăr. Muzica, scrie el, este o obiectivare a voinţei, la fel de nemijlocită ca universul (opera citată, volumul I, cartea a III-a, capitolul 52). Este totuna cu a postula că muzica nu are nevoie de lumea materială.

Vreau să completez aceste două viziuni ilustre cu o ipoteză a mea, care decurge din ele şi le înlesneşte înţelegerea. Să ne închipuim că întreaga specie umană şi-ar satisface nevoia de realităţi numai prin intermediul auzului şi mirosului Să ne închipuim că au fost astfel anulate percepţiile oculare, tactile şi gustative şi spaţiul pe care acestea îl definesc. Să ne închipuim de asemenea - dezvoltînd acest raţionament logic - că are o mai ascuţită percepţie a realităţii decît aceea pe care o înregistrează celelalte simţuri. Omenirea - devenită, după părerea noastră, fantomatică în urma acestei catastrofe - ar continua să-şi urzească istoria. Omenirea ar uita că a existat spaţiu. Viaţa, înăuntrul orbirii ei imponderabile şi incorporalităţii sale, ar fi la fel de pasionantă şi precisă ca şi a noastră. Despre această omenire ipotetică (nu mai puţin bogată în voinţă, duioşie şi neprevăzut) nu voi spune că ar încăpea într-o nucă, precum palatele din basme. Afirm însă că ar fi în afara oricărui spaţiu".


Niciun comentariu: