sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Metamorfoza


Ideea că o căință foarte mare (și numai ea) oferă vinovatului o infinită forță de regenerare nu e tocmai veche. Ea provine, am impresia, din romanul rus de secol XIX, mai precis din Tolstoi și Dostoievski, fiind îndeosebi o confecție literară, un mit romanesc.

Pericopa invierii lui Lazar (Ioan, 11, 1, 19-44), după patru zile, citită de Sonia, în capitolul crucial din Crimă și pedeapsă, există în oricare versiune a Bibliei. Care dintre teologi poate fi oare mai generos? Și care dintre teologi ar avea îndrăzneala să excludă cu totul, chiar în cazul marilor păcătoși, posibilitatea "învierii"? Numai că învierea, ca orice miracol, reprezintă excepția, nu regula. Faptul de a-ți asuma subit păcatul și expierea lui este, adeseori, o condiție necesară a învierii. Nu și suficientă. E nevoie și de sancțiunea lui Dumnezeu.

Două lucruri mă irită la această viziune prea senină despre om. Mai întîi, gîndul că omul e, orice s-ar spune și s-ar crede, o ființă funciar bună, dispusă oricînd a-și recunoaște eroarea și a se căi de ea. Nu e deloc așa, din păcate. În acest domeniu, o minimă prudență nu strică. Procesul de trezire bruscă, de radicală înnoire prin care trece Nehliudov al lui Tolstoi (din romanul Învierea), pentru a nu mă referi și la Raskolnikov, e neverosimil. Nimic nu-l pregătește la propriu. Nimic nu-l anunță. Convertirea pare forțată și, la urma urmelor, greu credibilă. Ea este, pentru Tolstoi, doar prilejul de a denunța ipocrizia socială. Nehliudov trăiește într-o societate care cultiva ipocrizia. E, în fond, el însuși, o victimă a ei.

Omul nu e, în esența sa, nici bun, nici rău. Teologii au fost, în această privință, mai pesimiști (ori mai realiști) decît Tolstoi, decît Dostoievski. Viziunea creștină nu stabilește precis o anume definiție a omului. Și nici nu vorbește explicit despre o mișcare necesară a acestuia de la inocență la rău ori despre o metamorfoză inversă, la fel de obligatorie. Omul e liber. Nici un teolog, la știința mea, nu-l condamnă pe om la o deplină pasivitate. Nici macar adepții unui predestinaționism sever, tare. În patristică, omul nu e mai puțin complex (ori mai puțin imprevizibil) decît în romanul lui Tolstoi menționat mai sus.

În al doilea rînd, ma irita, în această viziune literară, imaginea cu totul simplistă despre Dumnezeu. La Dostoievski, la Tolstoi, la Turgheniev, Dumnezeu iartă, de îndată, orice. E de ajuns ca protagonistul să aibă oarecari framîntări și să se întoarcă, după o chibzuială înfrigurată, spre El, precum Raskolnikov. Deliberarea și liberul arbitru devin, astfel, însușiri strict umane.

Dumnezeu însuși nu are îndoieli. Nici liber arbitru. Dumnezeu e într-atît de bun, de milostiv și îndurător încît pur și simplu renunță să mai delibereaze, să judece. Sigura funcție a lui Dumnezeu e aceea de a ierta. În bunătatea lui nesfîrșită, lipsită de orice dubii, Dumnezeu acceptă orice. Nu cade pe gînduri. Nu tresare. Iartă, cu grabire, absolut totul: și crima lui Raskolnikov, și greșala lui Nehliudov, și ipocrizia, și minciuna, și blasfemia… E prea mult, totuși!

În locul acestei imagini bucolice despre Dumnezeu, prefer pe Dumnezeul furios și sangvinar al pastorului metodist. Măcar acesta are, ca să zic așa, puțintică personalitate.

Valeriu Gherghel
N. A. În imagine: Piero del Pollaiuolo (1443-1496), Justizia. E vorba de virtutea dreptații.

9 comentarii:

ruxces spunea...

... tocmai de aceea literatura este literatura...
(si asa si trebuie sa ramana, cred eu)

Valeriu Gherghel spunea...

Da, in nici un caz nu e teologie.

Gabriel spunea...

Omul are trebuinta de Dumnezeu, cum Dumnezeu are trebuinta de om.Libertatea omului este mai presus de Dumnezeu. Aşa gândeşte rusul. Daca ar gândi, altfel, ca noi...ar fi român!

De piatră spunea...

Totusi, consider ca despre inviere nu pot vorbi decat cei inviati. Singura eroare pe care au facut-o romancierii amintiti este urmatoarea: au incercat sa-si releveze revelatiile, astfel ca nu s-au putut face pe deplin intelesi. Probabil ca aceasta inviere nu e decat o revelatie, si tine seama indeosebi de Dumnezeul dinlauntru. Cum spunea si Blaga: "Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura." Metamorfoza e un proces individual, si nu unul colectiv.

Cătălin spunea...

Pentru un popor care din s(c)lavie a trecut direct la comunism, ipostaza relaţiei om-divinitate prezentată aici pare mai degrabă scuză decât justificare...mai departe, relaţia de sub-ordonare rus-român mi se pare exagerată şi depreciativă...fără nici o scuză. Da, omul are nevoie de Dumnezeu; are Dumenzeu nevoie de om? Lăsaţi speculaţiile doar dacă nu sunteţi un Petrache Lupu

Gabriel spunea...

Nu sunt Petrache Lupu dar daca totusi Dumnezeu are trebuinta de om? De ce S-a intrupat in chip de om si nu... de libelulă? Cit despre sclavii si comunistii ruşi ar fi mai vrednic sa ne privim in oglindă. Mi spaima ca suntem mai comunişti si mai sclavi decât vecinii nostri de la rasarit!

Valeriu Gherghel spunea...

Ockham spunea că nu exista nici o contradicție logică să gândim că Dumnezeu se putea întrupa într-un măgar sau într-o piatra...

Valeriu Gherghel spunea...

E bine, prin urmare, ca omul să nu se trufească, sa rămână umil. Deși omul e prin natura lui dispus la laudăroșenie. Cine e oare mai presus de el?

Chiar așa: este neapărat omul ținta și culmea creației? Eu unul mă îndoiesc...

Gabriel spunea...

Omul s-a trufit dintru inceput. A vrut sa fie asemeni lui(cu?) Dumnezeu. Si eu ma indoi de faptul ca omul ar fi o culme a creatiei dar daca, nenorocirea dracului, chiar suntem asa ceva?