joi, 27 ianuarie 2011

Frizerul lui Dumnezeu


Intelectualul trezește astăzi indispoziție. O vreme a fost adulat, primit cu ovații și urmat de vulg. Lumea urmărea jurnalele și-i citea sfaturile. În Gazeta renană, unul dintre ei sermona avîntat omenirea. Avea vigoare polemică și stîrnea interesul. Din spuma articolelor cu pricina, intelectualul a compus, mai apoi, Manifestul partidului comunist și alte scrieri la fel de pline de speranță. Scrieri care au schimbat lumea. În rău.

Important nu e de a comenta sau interpreta lumea, spune el într-un loc (Teze ad Feuerbach), ci de a o schimba. Exact aici, în regiunea dintre comentariul modest și îndemnul la modificarea lumii, s-a născut, în vremea lui Voltaire sau chiar ceva mai devreme, intelectualul.

Savantul e, în spațiul academic, un individ mai degrabă constatativ. Molecula de apă are o formulă sempiternă. Savantul e savant în măsura în care se marginește la formulă. Și, de regulă, el se marginește la formulă (la formula moleculei de apă, să zicem). De ce ar proceda altfel? Dacă și-ar permite comentarii și îndemnuri la revoltă, formula apei nu ar suferi, în esență, nici o schimbare. În sine, ea ar rămîne, oricît ar drege și ar face chimistul, aceeași. O simplă moleculă de apă, din atomi de hidrogen și oxigen. Într-o anume combinație determinată. Care e numai și numai a ei.

La fel, lingvistul constată cu acribie rădăcinile cuvintelor și migrația lor determinată pe suprafața pămîntului și prin istorie. Fără crîcnire. Ce rost ar avea să prescrie cuvintelor un comportament lingvistic inedit sau în răspăr cu regulile gramaticale? Ce rost ar avea să propună o modificare a legilor urmate de termeni și vocabule în migrația lor de la un popor la altul? Ori să dea sfaturi dentalelor, palatalelor, aspiratelor și siflantelor? Termenii nu s-ar sinchisi nici cît negru sub unghie de prescripțiile lingvistului. Care rămîne lingvist numai întru atîta cît i-o permit sunetele și cuvintele. Și se abține de la mai mult. Din clipa în care lingvistul ar trece de la stadiul constatativ la acela prescriptiv, cuvintele dicționarelor i s-ar sustrage de sub control.

Botanistul (și herboristul) procedează la fel. Culege plante de leac, le probează în mojar și le consemnează virtuțile curative. Dacă se poate în cifre cît mai abstracte. Din momentul în care zisul herborist ar trasa dispoziții cu privire la culoarea petalelor de roză sau narcisă și le-ar hotărî dimensiunile și forma pistilului, el nu ar mai fi botanist stricto sensu și nu ar mai fi luat în seamă de nimeni. Cu atît mai mult dacă ar cere lumii în întregul ei să se schimbe. Cine l-ar mai asculta atunci? Cine l-ar mai invita într-un prezidiu? Cine i-ar mai conferi merite știinifice? Cine l-ar mai acoperi, după deces, sub grele coroane funerare?

Dar istoricul? Credeți ca lui i s-ar recunoaște drept cuvenit un comportament opus față de al celorlalți membri ai comunității academice? Cîtusi de puțin. Dacă istoricul ar înceta să consemneze succesiunea monotonă a civilizatiilor, așa cum decurge din documente, și le-ar prescrie un țel sau o finalitate, l-ar mai asculta cineva? În cercul academic, nimeni. În alte sfere, cine știe?

Poate fizicianul, atunci… Să fie oare fizicianul omul științific căruia i se permite trecerea de la simpla constatare la prescriptie? Ei bine, nici acestuia. Fizicianul poate vorbi doar în marginile îngăduite de obiect. Planetele s-ar roti în continuare și fără formulele lui Newton. Fizicianul știe bine asta și nu-și face iluzii. Dar numai cercetarea sa dă seama de circulația exactă a planetelor. Cometa Halley străbate universul cu o mișcare care a fost calculată și așezată în ecuații. Nici mai la dreapta, nici mai la stînga. Cometa se prezintă la întîlnire cu o precizie elvețiană. Regală, aș zice. Cîtă vreme constată coregrafia celestă, fizicianul are stima intactă a întregului sistem planetar. De la vierme și pînă la găurile negre. Cînd distribuie însă dispoziții și sfaturi, fizicianul și-o pierde negreșit.

La un moment dat, un savant oarecare, furat de iluzia periculoasă pe care ți-o oferă puterea minții, prelucrată matematic, nu s-a mai mulțumit să constate. A decis să prescrie, trecînd de la comportamentul prudent-constatativ la acela discreționar-pedagogic. Mișcarea lui nu are nici o legitimitate. Dintr-o propoziție descriptivă e ilegitim să abstragi un enunț prescriptiv. Omul de stiință nu procedează astfel, afirmă K.R. Popper. Ideologul, da.

Constatarea nu poate deveni normativă decît cu prețul anulării caracterului ei științific. Enunțul "roza aceasta de culoarea sîngelui e frumoasă" nu poate fi convertit în propoziția universală prescriprivă "toate rozele trebuie sa fie de culoarea sîngelui". Din propoziția "acest om e flamînd" nu urmeaza enunțul "e recomandabil să-i ucizi pe cei sătui". În Gazeta renană, intelectualul pomenit de mine la început (care a fost un economist exaltat și un filosof și mai exaltat) își bizuia publicistica tocmai pe acest joc ilicit între constatativ și prescriptiv. Numele său este Karl Marx.

Mulți au spus că Marx a fost un venerabil om de știință. Nu a fost deloc un om de ștință. Alții, nu mai puțini, că e un profet. Cîțiva, că e însuși Dumnezeu, dupa ce și-a frizat barba. Toți s-au înșelat.

Valeriu Gherghel
N. A. Reproducem o miniatură din vestitul tratat medieval de botanică și medicină Tacuinum sanitatis.

2 comentarii:

ruxces spunea...

adorabil text (scuzati calificativul, dar nu m-am putut abtine)!

Valeriu Gherghel spunea...

Multmuesc, Ruxandra. Sa va fie chipul luminat!