vineri, 28 ianuarie 2011

Celălalt Whitman


În 1929, Jorge Luis Borges a scris un mic eseu despre poetul american Walt Whitman (1819-1892). Eseul este, ca toate celelalte redactate de Borges, plin de observații fine și extrem de util. 

Vă invit să-l citiți..:

Cînd compilatorul din vechime al cărţii Zohar a trebuit să se aventureze pe terenul unor aprecieri despre nedistinctul său Dumnezeu - divinitate atît de pură, încît nici măcar atributul de fiinţă nu i se poate aplica fără a săvîrşi o blasfemie -, a născocit un mod uimitor de a face acest lucru. A scris că faţa lui era de trei sute şaptezeci de ori mai lată decît zece mii de lumi; a înţeles că urieşenia poate fi o formă a invizibilităţii şi chiar a abstracţiei. Este cazul lui Whitman. Forţa lui se dovedeşte atît de înrobitoare şi atît de evidentă, încît nu percepem decît că este puternic.

Vina nu este a nimănui în particular. Noi, oamenii din cele două Americi, rămînem atît de izolaţi, încît abia ne cunoaştem din auzite, prin intermediul relatărilor europene. În asemenea cazuri, Europa este de obicei sinecdoca Parisului. Parisul se interesează mai puţin de artă decît de politica artei; este de ajuns să ne gîndim la tradiţia de bisericuţe a literaturii şi picturii sale, întotdeauna condusă de comitete şi avînd adevărate dialecte politice: unul parlamentar, care vorbeşte de stînga şi dreapta; altul militar, care vorbeşte de avangardă şi ariergardă. Mai precis spus, pe francezi îi interesează economia artei, nu rezultatele ei. Economia versurilor lui Whitman a fost atît de nemaiauzită, încît francezii nu l-au cunoscut pe Whitman. Au preferat să-l clasifice: l-au lăudat pentru o licence majestueuse, l-au făcut precursor al multor inventatori mărunţi ai versului liber. Pe lîngă aceasta, au cîrpit partea cea mai demontabilă a dicţiunii sale: complezenţele enumerării geografice, istorice şi ocazionale pe care le-a înşirat Whitman pentru a împlini o anumită profeţie a lui Emerson despre poetul vrednic de America. Aceste cîrpeli sau amintiri au fost futurismul şi unanimismul. Au fost şi sînt întreaga poezie franceză a timpului nostru, în afară de aceea care decurge din opera lui Poe. (Din buna teorie a lui Poe, vreau să spun, nu din practica lui deficientă.) Mulţi nici măcar nu au băgat de seamă că enumerarea este unul dintre cele mai vechi procedee poetice - să ne amintim psalmii din Sfînta Scriptură, şi primul cor din Perşii, şi catalogul homeric al corăbiilor- şi că meritul său esenţial nu este lungimea, ci delicata potrivire verbală, "simpatiile şi diferenţele" cuvintelor. Walt Whitman nu a ignorat acest lucru:

And of the threads that connect the stars of wombs and of the father-stuff.
Sau:

From what the divine husband knows, from the work of fatherhood.
Sau:
I am as one disembodied, triumphant, dead.

Cu toate acestea, uimirea a făurit o imagine falsă a lui Whitman: aceea a unui bărbat pur şi simplu entuziast şi universal, un stăruitor Hugo adresîndu-se retoric oamenilor fără să obosească. Nu tăgăduiesc faptul că Whitman, într-un număr însemnat de pagini ale sale, a fost destul de jalnic; îmi este însă de ajuns să demonstrez că în alte pagini, mult mai bune, a fost un poet de un laconism înfiorat şi plenar, omul care îşi comunică destinul, nu şi-l proclamă. Nici o demonstraţie nu este mai convingătoare decît versiunea cîtorva poezii:

ONCE I PASSED THROUGH A POPULOUS CITY

Treceam odată printr-un oraş plin
de lume, imprimîndu-mi în creier,
spre a-mi sluji mai tîrziu, felurite
curiozităţi, momente, moravuri, tradiţii.
Cu toate astea, azi, din întreg oraşul acela nu-mi
amintesc decît o singură femeie pe
care-am întîlnit-o, întîmplător, şi mi-o
aduc aminte fiindcă mă iubea;
Zi după zi şi noapte de noapte am fost împreună -
tot restul din mintea mea s-a şters
de-atunci încoace.
Nu-mi mai aduc aminte, zic, decît de-acea femeie
care de mine s-a legat cu-atîta patimă,
şi parcă iarăşi hoinărim, şi ne iubim, ne despărţim,
şi iarăşi ea nu-mi lasă mîna dintr-a ei, nu vrea
să-mi deie drumul să mă duc;
o văd aievea, strîns lipită de mine, cu buzele ei
mute şi trist tremurînd.

WHEN I READ THE BOOK

Cînd am citit cartea, biografia faimoasă,
asta este atunci (mi-am zis) ceea ce scriitorul
numeşte viaţa unui om,
aşa se va scrie despre mine după ce voi muri?
(De parcă cineva ar putea să ştie ceva despre viaţa mea;
eu însumi gîndesc adesea că ştiu prea puţin sau chiar
nu ştiu nimic despre
viaţa mea adevărată.
Doar cîteva semne, cîteva indicii vagi şi indicaţii
încerc, pentru propria mea informare, să rezolv aici.)

WHEN I HEARD THE LEARNED ASTRONOMER

Cînd l-am auzit pe învăţatul astronom,
cînd mi-au prezentat pe coloane probele, cifrele,
cînd mi-au arătat hărţile şi diagramele,
ca să măsor, ca să împart şi să adun,
cînd de la locul meu l-am auzit pe învăţatul astronom
care diserta cu mult succes de la catedră,
m-am simţit deodată, în mod inexplicabil, zăpăcit
şi sătul pînă-n gît.
M-am strecurat afară şi m-am depărtat singur
în umedul aer mistic al nopţii, şi din cînd în cînd
priveam într-o tăcere adîncă stelele.

Aşa este Walt Whitman. Nu ştiu dacă este de prisos să arăt - eu abia acum am băgat de seamă - că aceste trei mărturisiri au aceeaşi temă: poezia specială a arbitrarului şi privaţiunii. Simplificarea finală a amintirii, pudoarea vieţii şi imposibilitatea de a o cunoaşte, negarea schemelor intelectuale şi preţuirea informaţiilor primare pe care şi le procură simţurile - iată concluziile morale ce se desprind din aceste poeme. E ca şi cum Whitman ne-ar spune: lumea este nebănuită şi se ascunde, dar simpla ei posibilitate constituie o bogăţie, de vreme ce nici măcar nu putem şti cît sîntem de săraci, fiindcă totul este un dar. Să fie aceasta o lecţie de mistică a chibzuinţei, şi încă provenită din America de Nord?

O ultimă sugestie. Cred că Whitman - om cu o nesfîrşită capacitate de invenţie, simplificat de o viziune străină şi redus la un simplu uriaş - este un simbol prescurtat al patriei sale. Povestea magică a copacilor care ne împiedică să vedem pădurea poate sluji, inversată ca prin farmec, pentru a-mi exprima intenţia. Fiindcă a fost odată o pădure atît de necuprinsă, încît nimeni nu-şi mai amintea că era alcătuită din copaci; fiindcă între două mări există o naţiune de oameni atît de puternică, încît nimeni nu-şi mai aminteşte de obicei că este alcătuită din oameni. Din oameni de condiţie umană.
(În românește de Andrei Ionescu)

Niciun comentariu: