duminică, 9 ianuarie 2011

Cartea de otravă


Există o persistentă mitologie a otrăvii și a morții. Toate popoarele o cunosc. Mai întîi, legendele au vorbit despre o mireasă de otravă, care îl așteapta în India pe însuși Alexandru Macedon.

Pentru a-l ucide pe regele care nu poate fi învins și a-și ține liberă astfel țara, regina aquilonis, care a auzit deja de cuceritor și se teme de oștile sale nebiruite, pregătește o fecioara anume. O hrănește cu mătrăgună și alte plante ucigătoare etc. Cu timpul, răsuflarea fecioarei și îmbrațișarea ei ucid.

Cînd Alexandru Macedon ajunge în India, regina îl întîmpină cu acest dar otrăvit. În noaptea care urmează, spune legenda, cuceritorul moare… Fantasma miresei de otravă a bîntuit și imaginarul medieval, unde se vorbește despre "Giftmädchen" și despre atracția lor cu adevărat mortală. Dar nu numai iubirea duce la moarte. Toate obiectele dorinței pot ascunde otrava. Și nu mai puțin cărțile, care au ispitit dintotdeauna pe regi, prin prețul lor ridicat (ca obiect decorativ și semn al unei cunoașteri supreme) și prin promisiunea unei științe desavîrșite, transcrisă întocmai în versete întortocheate. Se află depusă acolo o formulă cuprinzatoare și definitivă despre univers, care conferă celui ce deține cartea puteri cu caracter magic. Proprietarul ei devine invulnerabil, ca Ahile și atotputernic, ca Dumnezeu. Poate învinge orice boală. Poate ieși nevătămat din orice încercare. Stapînește peste lumi. Poruncește stihiilor. Tocmai de aceea, regele nu precupețește nimic pentru a pune mîna pe mult prețioasa carte și a obține astfel taina ei.

De obicei, așa se întîmplă. Cartea a fost mereu o promisiune de adevăr, cînd nu l-a consemnat pur si simplu în caractere precise. Chiar și distrugerea Bibliotecii din Alexandria se datorează, poate, unei astfel de convingeri. Cartea cuprinde adevărul pe care l-a pus acolo însuși Dumnezeu. De îndată ce Cartea se află în mîinile regelui, toate celelalte exemplare din Bibliotecă trebuie arse. Califul nu spune că se cuvin distruse toate cărțile, fără deosebire. El cere distrugerea doar a cărților celorlalți, a Cărților mincinoase. Și pornește de la un fapt concret și indubitabil: Cartea adevărată (în care se află depus adevărul) e deja în posesia lui. Nu pe aceasta o va da pradă flăcărilor, desigur.

Gestul incendierii Bibliotecii, nesăbuit, atestă convingerea că există, totuși, o carte, una singură, care merită sa fie păstrată: cartea proprie. Celelalte sînt arse în numele acestei cărți exclusive și în numele credinței într-un adevăr exclusiv.

Ma întorc acum la mitologia cărții otrăvite și la (înca) una dintre uimitoarele ei întruchipări. În colecția neasemuită a celor o mie și una de nopți (mai precis, într-a cincea noapte) se află o poveste despre dorința unui rege de a se înstăpîni pe o astfel de carte și despre riscul care se ascunde în orice dorință prea mare. O voi rezuma pe scurt. Un rege, pe nume Iunan, din cetatea Farsului, suferă de o boală incurabilă (sau socotita așa de către toți vracii și tămăduitorii). Carnea i se acoperă de plăgi sangvinolente. Iar regele devine mai hidos decît personajul lui Borges, profetul cu chip acoperit de văluri. În chip firesc, este căutat un lecuitor. Multă vreme, orice remediu propus dă greș. În consecință, vracii își platesc neștiința cu capul. Într-un sfîrșit, regele e văzut și de hakimul Ruian. Acesta observa pricinile boliii, cercetează cartea în amanunțime și află expus, undeva în cuprinsul ei, remediul miraculos.

Dar regele, odata însănătoșit, se vădește a fi un ingrat, ca orice rege, și vrea să-l omoare și pe el. Ruian îi vorbește însă despre o carte. Acolo stă, de fapt, taina sa: cartea "cuprinde, măria ta, lucruri de neprețuit, cea mai neînsemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă ai să-mi tai capul, deschide-o și numără trei foi, întorcîndu-le; citește apoi trei rînduri de pe fața din stînga, și atunci capul meu tăiat îți va vorbi și îți va răspunde la toate întrebările pe care ai sa i le pui!".

Asadar, hakimul Ruian îi dă, alături de carte, și o rețetă de lectură. Regele Iunan devine nu numai curios, ci și foarte avid s-o stăpînească. Pentru a aduce cartea, hakimul îi cere un scurt răgaz. Dupa două zile, i-o pune în față. Nu înainte de a-l învața cum s-o folosească: "O, măria ta! Ia aceasta carte, dar să nu te slujești de ea pînă a nu-mi taia capul. Dupa ce îl vei fi tăiat, așază-l pe tava aceasta și poruncește să fie apăsat peste praful acesta spre a se opri scurgerea sîngelui; pe urmă sa deschizi cartea!".

Prea grăbit, regele nu-i mai urmează întocmai prescripția și dă imprudent să deschidă cartea. Paginile sînt însă lipite una de alta. Regele insistă, dar nu descoperă nici un fel de scris acolo. Darul e otrăvit. Ticălosul moare.

V. G.


N. A. Antonello da Messina, Sf. Ieronim.


3 comentarii:

ruxces spunea...

mai este si povestea cu paginile otravite ale cartii din biblioteca lui Jorge (in Numele trandafirului)

Valeriu Gherghel spunea...

Asa este: trebuie sa adaugam narațiunea lui Umberto Eco. Și acolo e o carte mortala:)

croitoreasa licuricilor spunea...


mi-am amintit şi de exemplarul otrăvit al dicţionarului khazar :)