marți, 13 decembrie 2011

Osculum, suavium, sărutul


Tot mai des de la o vreme, într-o literatură saturată de sex, sporeşte interesul pentru sentiment. Alain Finkielkraut a publicat de curând o culegere de eseuri intitulată Şi dacă dragostea ar dura, care se deschide cu o fermecătoare analiză a romanului La Princesse de Clèves al Doamnei de La Fayette, roman având drept temă, se ştie, refuzul de a ceda pasiunii carnale. Autorul eseurilor se întreabă cum este citit astăzi un roman din care sexul nu doar lipseşte, dar cunoaşte o împotrivire, deloc puritană sau religioasă, bazată pe curăţenia sentimentului de iubire.

Tot recent au apărut în Franţa două cărţi despre sărut. „În loc să fi sperat că săruturile mă vor conduce direct la actul sexual, mi-am dorit, din contra, să nu se întâmple nimic de felul acesta”, scrie Alexandre Lacroix în Contribuţii la o teorie a sărutului, titlu înşelător, în măsura în care cartea nu are nimic ştiinţific, ci mai degrabă un aer kierkegaardian.

La rândul ei, Belinda Cannone declară în Poate sărutul: „N-am fost niciodată sărutată îndeajuns pe ceafă. De puţinele ori când am fost, am simţit o plăcere indescriptibilă. Corpul întreg se abandona sărutului”. Cu alte cuvinte, plăcerea unui sărut se dovedeşte capabilă de a o înlocui pe aceea provocată de actul sexual.

Sărutul are tot atâtea înţelesuri şi însuşiri câte are dragostea. Care nu e doar eros, ci şi philia, agape şi sophia. La fel şi în ce priveşte sărutul. Credincioşii contemporani sărută mâna preotului, după ce, în primele veacuri ale creştinătăţii, ei urmau recomandarea Apostolului Paul de a se săruta cast pe buze (osculum al romanilor), până când rigurosul papă Inocenţiu III a interzis, la începutul secolului XIII, orice alt fel de sărut decât acela al inelului pontifical. Trei secole şi jumătate mai târziu, Ronsard a reabilitat sărutul roman şi, încă, în forma cea mai erotică, aceea numită suavium, plină de lascivitate, rămasă, aşa-zicând, în vigoare şi astăzi. Ronsard şi contemporanii săi considerau deja sărutul drept „piatra unghiulară a dragostei” (notă în nr.48 pe 2011 al revistei România literară).

Citiţi în continuare!

luni, 12 decembrie 2011

Phrasikleia


E un lucru bine cunoscut deja. Cititorii din Antichitate nu aveau obiceiul de a citi în tăcere, numai cu ochii, modul cel mai obişnuit de lectură fiind acela cu voce tare. Așadar, se citea cu voce tare atît pentru ceilalţi, cît şi pentru sine. Într-o carte tradusă și în românește sub titlul Phrasikleia. Antropologia lecturii în Grecia antică, carte în care examinează relaţiile dintre scriere şi lectură în societatea elenă, Jesper Svenbro susține că în Antichitate scrisul nu se putea dispensa de voce.

Cităm: "Pentru greci, lectura înseamnă lectura cu voce tare. Aceasta nu pentru că ar fi fost incapabili să citească în tăcere, cum susţine o poziţie extremă, ci pentru că modul natural de a citi un text în Grecia antică era, fără nici o îndoială, acela de a-l citi cu voce tare. Legătura pe care grecii o întreţineau cu scrisul ar putea fi, într-adevăr, comparată cu aceea pe care noi modernii o avem cu notaţia muzicală: nu este imposibil să citim muzica în tăcere, dar modul cel mai curent de a face acest lucru este de a o cînta sau a o interpreta la un instrument pentru a şti cum sună".

Chiar dacă, timp de secole, lectura în Grecia antică însemna în primul rînd lectura sonoră, aceasta nu înseamnă că lectura silenţioasă era necunoscută. Pentru secolul al V-lea î.Hr. există mărturii că lectura interiorizată era practicată în medii restrînse, ceea ce înseamnă că scriptio continua (scrierea cuvintelor fără spații între ele, după exemplul: scriereacuvintelorfărăspațiiîntreele) nu era un obstacol de netrecut.

Majoritatea cititorilor practica, totuși, lectura cu voce tare. Istoricul Roger Chartier consideră că "practica obişnuită în Antichitate a lecturii cu voce tare, pentru alţii şi pentru sine, nu trebuie atribuită absenţei controlului lecturii vizuale (aceasta era fără îndoială practicată în lumea greacă încă din secolul al VI-lea î.Hr.), ci, mai curînd, unei convenţii cultural, care asocia strîns textul şi vocea, lectura, declamaţia şi ascultarea" (după un eseu dedicat practicilor lecturii semnat de Alexandru Ofrim).

Citiţi în continuare!

duminică, 11 decembrie 2011

Magiștri și discipoli


Internetul le oferă elevilor, studenților mult mai multe informații decît școala. Dar este nevoie și de cineva care să-i ajute să le caute și să pună o ordine acolo unde domnește haosul. Oare cine este acest individ? Umberto Eco a spus, într-un eseu de acum cîțiva ani, că acest individ prețios este profesorul. Să vedem argumentele lui:

”În avalanșa de articole cu privire la huliganismul din școli am citit un episod pe care nu l-aș defini neapărat ca huliganism, ci cel mult ca impertinență; este vorba, totuși, de o impertinență semnificativă. Așadar, se spunea în acel articol că un elev, pentru a-l provoca pe un profesor, l-ar fi întrebat: „Mă scuzați, dar in epoca Internetului care mai e rostul dumneavoastră?“

Studentul spunea o jumătate de adevăr, pe care, de altfel, profesorii înșiși o spun de cel puțin 20 de ani, și anume că pe vremuri școala trebuia să transmită, desigur, informații, dar mai ales noțiuni - de la bețișoarele din clasele primare, pînă la știrile despre capitala Madagascarului în gimnaziu și pînă la Războiul de 30 de ani la liceu. Odată cu apariția, nu spun a internetului, ci a televiziunii și chiar a radioului, probabil deja de la apariția cinematografiei, mare parte dintre aceste noțiuni erau asimilate de copii în cursul vieții extrașcolare.

Cînd era mic, tatăl meu nu știa că Hiroshima se află în Japonia, nici că ar exista Guadalcanal; deținea niște informații imprecise despre Dresda și știa despre India ceea ce îi povestea Slagari. Eu am învățat aceste lucruri de la radio și din inserturilor din cotidiene încă din timpul războiului [al doilea război mondial], în vreme ce copiii mei au văzut la televizor fiordurile norvegiene, deșertul Gobi, cum polenizează albinele florile, cum arată un Tyrannosaurus Rex; practic, un tînăr de astăzi știe totul despre ozon, fotoni, Irak și Afganistan. Probabil că un tînăr din ziua de azi nu știe bine ce sînt acelea celule stem, dar a auzit vorbindu-se despre ele, în timp ce pe vremea mea nu ne spunea așa ceva nici măcar profesoara de științe ale naturii. Și atunci care mai este rostul profesorilor?

Am precizat că spusele studentului pe care l-am pomenit nu erau decît o jumătate de adevăr, pentru că, pe lîngă a informa, profesorul trebuie înainte de toate să formeze. Ceea ce face dintr-o clasă o clasă bună nu este învățarea pe de rost a datelor și a cifrelor, ci stabilirea unui dialog continuu, a unei confruntări de opinii, a unei discuții cu privire la ceea ce se învață la școală și la ceea ce se întîmplă în afara acesteia.

Desigur, ceea ce se întîmplă în Irak aflăm și de la televizor, dar de ce se întîmplă acolo întotdeauna cîte ceva încă din timpurile civilizației mesopotamiene, și nu în Groenlanda, nu ne-o poate spune decît școala. Mass-media ne spun multe lucruri și ne transmit chiar niște valori, dar școala ar trebui să știe a discuta modul în care ne sînt transmise și să evalueze tonul și forța argumentațiilor care sînt prezentate în presa scrisă și la televiziune.

Și apoi mai e și verificarea informatiilor transmise de mass-media: de exemplu cine, dacă nu un dascăl, poate corecta pronunțiile greșite din acea engleză ambiguă, pe care fiecare crede că o învață de la televizor?

Studentul însă nu-i spunea profesorului că nu avea nevoie de el, pentru că radioul și televiziunea îi ziceau de-acum încolo unde se afla Timbuctu sau că au avut loc dezbateri cu privire la fuziunea la rece; cu alte cuvinte, nu-i spunea că rolul lui fusese preluat de discursurile așa-zis dezinvolte, care circulă în mod accidental și haotic zi de zi în diferite medii.

Studentul spunea că astăzi există internetul, muma tuturor enciclopediilor, unde găsești Siria, fuziunea la rece, Războiul de 30 de ani și interminabila discuție despre cel mai mare dintre numerele impare. Îi spunea că informațiile pe care internetul i le pune la dispoziție sînt incomensurabil mai ample și de cele mai multe ori mai aprofundate decît cele de care dispune profesorul. Și trecea cu vederea un punct important: faptul ca internetul ii spune "aproape tot", în afară de cum să caute, să filtreze, să selecționeze, să accepte și să refuze acele informații. Oricine poate înmagazina noi informații, cu condiția să aibă o memorie bună. Dar a decide ce trebuie memorat (și ce nu) este o arta subtilă. Este ceea ce face diferența între cel care a trecut printr-o școala (chiar și prost) și un autodidact (chiar și genial).

Problema dramatică este cu siguranță aceea că probabil nici profesorul nu știe să predea arta selecției, cel puțin nu în orice domeniu al cunoașterii. Dar cel puțin știe ceea ce trebuie să știe; iar dacă nu știe să dea instrucțiuni precise cu privire la a selecționa, poate furniza exemplul aceluia care se trudește să compare și să judece de fiecare dată ceea ce internetul ii pune la dispoziție. Și în cele din urmă poate lua truda de la capăt în fiecare zi pentru a reorganiza și ordona într-un sistem ceea ce internetul îi transmite în ordine alfabetică, zicînd ca există Tamerlan și monocotiledonate, dar nu și care este raportul logic dintre aceste două noțiuni. Sensul acestor raporturi îl poate da numai școala, iar dacă nu știe să o facă, va trebui să se echipeze pentru a o face. Altminteri, litera I cu care începe cuvîntul Internet va rămîne doar prima parte dintr-un răget măgăresc, care nu va ajunge niciodată la cer”.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Despre obiceiul de a înghiți cărți


În Biblie, există două împrejurări (una în Vechiul Testament, cealaltă în Noul Testament) în care un personaj e îndemnat să înghită o carte, să practice, astfel, bibliofagia: cele două personaje sînt, toată lumea știe, profetul Iezechiel şi sfîntul Ioan Teologul. Citez din Apocalipsa celui din urmă: "Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănînc-o şi va amărî pîntecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Prin înghițire, adevărul cărții, semnificațiile ei sînt complet asimilate. Înghițirea e o formă de interpretare.

Umberto Eco se va fi gîndit, cu siguranță, la aceste locuri din Biblie cînd, la sfîrșitul romanului Numele trandafirului, îl pune pe sinistrul călugăr Jorge de Burgos să înghită ultimul exemplar din continuarea Poeticii lui Aristotel. Citez încă o dată: "a început, cu mîinile sale descărnate şi delicate, să sfîşie încet, în bucăţi şi în fîşii, paginile înmuiate ale manuscrisului, băgîndu-şi-le ghemotoace în gură şi mestecîndu-le încet, ca şi cum ar fi mîncat ostia sfîntă, şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne. Gugliemlo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întîmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigînd: - Ce faci? Jorge a zîmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sînge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele albite pe firele albe şi rare de păr ale bărbiei. - Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trîmbiţe, nu-i aşa? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pîntecul tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care devin".

Există, cu toate acestea, o mare deosebire între scenele de bibliofagie din Biblie și aceea imaginată de Umberto Eco. În Biblie, înghițirea e un mod de a face viu înțelesul cărții, de a prelungi existența ei în ființa însăși a ”cititorului”, a devoratorului. În Numele trandafirului, Jorge de Burgos vrea pur și simplu să distrugă manuscrisul păgîn despre legile comediei. Distrugerea manuscrisului coincide cu distrugerea celui care îl înghite. Ceea ce nu se întîmplă în cartea lui Iezechiel sau în Apocalipsă. Aici rostul înghițirii e cu totul altul...



Citiţi în continuare!

vineri, 18 noiembrie 2011

Femeia și iubirea în Bizanț


Hans-Georg Beck, Erotikon bizantin. Ortodoxie - literatură - societate, traducere de Mihai D. Grigore, București: Editura Nemira, 2011, 194p.

Bizantinologul german Hans - Georg Beck (1910-1999) face pentru Bizanț ceea ce a întreprins pentru spațiul occidental istoricul Georges Duby: se întreabă care a fost locul și rolul femeii în societatea bizantină. Într-o societate masculină și misogină, în care teologia și politica sînt confiscate de bărbați, care a fost cu adevărat rolul femeii?


Citiţi în continuare!

vineri, 11 noiembrie 2011

Umberto Eco în confesional


Umberto Eco, Confesiunile unui tînăr romancier, traducere de Ioana Gagea, Iași: Polirom, Colecția Plural, 2011, 264p.

Volumul publicat la Editura Polirom reuneşte o serie de prelegeri în spiritul celor ale lui Richard Ellmann, fiind îndreptate, după cum mărturiseşte Umberto Eco însuşi, „către ficţiune, şi nu către eseurile mele, deşi mă consider mai degrabă un teoretician de profesie, şi doar un amator în calitatea mea de scriitor de romane".

Reproducem cîteva titluri din cuprinsul acestei cărți: Scrierea de la stînga la dreapta • Ce este scrierea creativă? • Dubla codificare • Autor, text și interpreți • Cîteva re-marci despre personajele de ficțiune • Ontologie versus semiotica • Liste personale • Definirea prin listă de proprietăți versus definirea prin esență.


Citiţi în continuare!

miercuri, 9 noiembrie 2011

Clines despre Cântarea cântărilor


Voi menţiona, în această notă, foarte rapid ipotezele lui David J. A. Clines cu privire la titlul şi la finalitatea Cântării cântărilor. Poemul a fost redactat cu siguranţă de un bărbat. Publicul lui a fost de la început unul masculin.

Titlul ebraic Shir ha-shirim se referă la un cântec, la supremul cântec. E bine să observăm însă că titlul trimite la o competiţie. El presupune o competiţie pentru a decide cel mai reuşit dintre cântece. E posibil însă ca această competiţie muzicală să fi fost fictivă. Contextul social implicat de Shir ha-shirim este unul al bărbaţilor aflaţi într-o competiţie şi într-o lume care cultivă întrecerea, confruntarea. Cântarea nu a fost redactată pentru a elogia iubirea, ci pentru a câştiga un concurs. Asta spune titlul.

Cântarea cântărilor, mai spune Clines, răspunde nevoilor de literatură erotică ale unui public masculin. Titlul sugerează că au mai existat şi alte texte de o factură asemănătoare. Această sugestie e întărită şi de interdictul lui rabbi Akiba: “Cine va rosti Cântarea cântărilor cu voce vibrantă în sala de ospăţ [la o petrecere] profanând-o astfel [e vorba de profanarea cântării], acela nu va avea parte de lumea viitoare”.



Citiţi în continuare!

duminică, 6 noiembrie 2011

Cântarea cântărilor: 2: 1


Versetul 2: 1 din originalul ebraic al Cântării cântărilor este în transliterare latină “Ani habatselet hasharon shoshanat haamaqim”. A fost tradus, de obicei, prin fraza “Eu sunt un trandafir din Sharon, un crin din văi”. Această echivalare nu are prea multe justificări.

Totul e nesigur în vers. Ca de obicei, în propoziţiile ebraice la prezent, verbul a fi lipseşte. Nu e sigur dacă trebuie să citim substantivele cu articol hotărât sau nehotărât (o roză sau roza, un crin sau crinul?). Nu e sigur ce câmpie desemna numele Sharon (şi nici dacă e nume comun sau propriu). Şi, în fine, nu e deloc cert ce plante (flori) desemnau termenii ebraici habatselet şi shoshannah.

În Septuaginta (traducerea grecească a Bibliei ebraice) citim: “Ego anthos tou pediou, krinon ton koiladon”.

În Vulgata (traducerea în latină a întregii Biblii) este: “Ego flos campi, et lilium convallium”.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Cântarea cântărilor: titlul


Aproape totul e obiect de conjectură şi controversă în Cântarea cântărilor, începând cu titlul şi sfârşind cu ultimul fragment (8: 14). Nu ştim (şi e imposibil de stabilit) dacă Shir ha-shirim are un singur autor sau mai mulţi. Nu ştim dacă “poemul” a fost scris de un bărbat sau de o femeie. Exum (2005: 67) crede că e posibil, dar improbabil ca autorul Cântării... să fie o femeie. Nu ştim nici dacă textul Cântării e unitar sau reprezintă o colecţie de poeme, redactate în locuri şi timpuri diferite. Totul este, aşadar, supus discuţiilor. Nimic nu e cert.

Fireşte, nici titlul nu e univoc. Nici nu se putea altfel. Sintagma Cântarea cântărilor (Shir ha-shirim) are, cel puţin, două semnificaţii. Prima semnificaţie: în sens superlativ, Shir ha-shirim înseamnă cântarea care e cea mai mare, cea mai aleasă, dintre toate (e propunerea făcută de Lucille Day, 1995: 269). Shir ha-shirim poate însemna, de asemenea, “cel mai frumos dintre cântece”, cum propune Ioan Alexandru (1977: 47); sau “cântarea care a biruit toate celelalte cântări”, într-o întrecere, cum propune David J. A. Clines (1995). A doua semnificaţie: Shir ha-shirim desemnează cântarea care e o colecţie de cântări, cântarea care cuprinde mai multe cântări, care e punerea laolaltă a mai multor cântări.

Ioan Alexandru (1977: 47) notează că termenul ebraic shir înseamnă “poezie” legată de cult, însă şi “cântare de lume”, “odă triumfală”, “cânt de biruinţă” (ca în Judecători, 5: 12). Un astfel de cântec putea fi însoţit de instrumente muzicale. Sintagma Shir ha-shirim are înţeles superlativ: cea mai minunată cântare dintre toate cântările cu putinţă. Ioan Alexandru compară expresia shir ha-shirim cu sintagma “habeil habalim”. Ea se traduce prin fraza “cel mai fragil dintre cele fragile”. Legătura partitiv genitivală din titlu a condus la versiunea latină Canticum canticorum.

Citiţi în continuare!

vineri, 4 noiembrie 2011

Cântarea cântărilor, 2: 1. Traduceri românești


În nota de față, voi recenza principalele traduceri româneşti ale versetului 2: 1 din Cântarea cântărilor. M-am folosit şi de antologia lui Radu Cârneci, apărută la Editura Hasefer în 2009.

În Biblia de la Bucureşti, 1688, găsim următoarea versiune: “Eu floarea câmpului, crinul văilor”. Traducerea urmează, după cum vedem, Septuaginta.

Biblia de la Blaj a lui Samuil Micu Clain, 1795, oferă: “Eu, floarea câmpului, crinul văilor”.

În traducerea Cântării cântărilor din 1898, I. S. Spartali propune: “Eu sunt trandafirul câmpiilor şi crinul care creşte în vale”.

În Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, din 1934, Vasile Radu şi Gala Galaction traduc versul 2: 1 astfel: “Sunt narcisul din câmpie, crinul din vâlcele sunt”.

În traducerea patriarhului Nicodim, tipărită în 1944, găsim: “Eu îs zarnacadea de câmp, / Crin de prin vâlcele-s eu”.

Ioan Alexandru, în 1977, a tradus: “Eu sunt o narcisă din Sharon, / Un crin al văilor”.

Valeriu Anania, în Cântarea cântărilor din volumul antologic Poezia Vechiului Testament, 2000, propune următoarea soluţie: “Eu iată-mă în câmp: sunt floarea lui; / eu iată-mă în văi: sunt crinul lor”.

În mod foarte curios, din antologia lui Radu Cârneci, lipsesc cele mai folosite traduceri: versiunea Cornilescu şi versiunea BOR. Voi completa, aşadar, lista antologatorului.

Versiunea Cornilescu echivalează astfel: “Eu sunt un trandafir din Sharon, un crin din văi”.

Versiunea BOR e următoarea: “Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele” (urmează versiunea propusă de preoţii Radu şi Galaction).

V. G.

Citiţi în continuare!

marți, 1 noiembrie 2011

Eu sînt un trandafir din Sharon, un crin din văi


Versetul 2: 1 din Cîntarea cîntărilor e cunoscut de toți. Interpretarea lui obișnuită sună: ”Eu sînt o roză (un trandafir) din Sharon, un crin din văi”. Totul pare limpede în acest verset. Vorbește fata. Se compară cu niște flori umile, cu florile cele mai neînsemnate: trandafirul și crinul. Această traducere ascunde totuși faptul că versetul 2: 1 este unul dintre cele mai dificile din întreaga Cîntare... Oare de ce?

Voi semnala, deocamdată, faptul că în verset verbul a fi lipsește. În ebraică e numai ”eu o roză din Sharon, un crin din văi”. Dar și asta e greșit. Termenii ebraici shabatselet (tradus prin roză), sharon (tradus ca numele propriu al unei cîmpii) și shoshannah (tradus prin crin) nu au în limbile moderne echivalente sigure. Mai simplu spus, nu știm cu exactitate ce înseamnă acești termeni. Așadar: ignorăm cu totul ce floare e desemnată prin shabatseleth, ignorăm cu totul ce floare e desemnată prin ebraicul shoshannah.

Un singur exemplu. Shabatselet nu poate desemna roza (trandafirul) pentru motivul foarte serios că nici un trandafir nu creștea în Palestina, în vremea în care cineva (nu știm cine) a compus Cîntarea cîntărilor. Voi reveni...

Citiţi în continuare!

vineri, 28 octombrie 2011

Am moștenit o pădure întunecată...


Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat anul acesta poetului suedez Tomas Tranströmer. Reproduc din România literară unul din poemele sale în traducerea lui Dinu Flămând.

Madrigal
Am moştenit o pădure întunecată unde merg rareori.
Dar într-o zi, morţii şi viii vor schimba locul între ei.
Atunci o va lua şi pădurea din loc. Noi nu ne-am pierdut
speranţa. Cele mai mari crime rămân neexplicate,
cu toată strădania tuturor poliţiilor.
Mai există, tot aşa, undeva-n viaţa noastră, o imensă
iubire ce rămâne neexplicată. Am moştenit o pădure
întunecată, dar mă duc astăzi într-o altă pădure inundată
de lumină. Tot ceea ce trăieşte, cântă, se mişcă, se cocoaţă
şi se furişează! E primăvară iar aerul este îmbătător. Eu
am absolvit universitatea uitării iar mâinile mele sunt
tot atât de goale ca o cămaşă pe sfoara de rufe.
Citiţi în continuare!

joi, 20 octombrie 2011

Evul Mediu: o răsturnare


În modernitate, imaginea ilustrează textul, scriitura. Relația dintre text și imagine este aceea dintre centru și periferie. Textul e mereu central. Imaginea e întotdeauna periferică. Textul spune. Imaginea concretizează ceea ce spune textul. Acest raport ni se pare firesc. Și nu ne putem imagina altul.

Dacă nu mă înșel, Evul Mediu a cunoscut un raport diferit între imagine și text. În manuscrisele medievale, textul e periferic, în timp ce imaginea este centrală. Textul ilustrează ceea ce imaginea arată. În Porunca lui rabbi Akiba (Polirom, 2006, pp.174-175), am comentat acest raport răsturnat (față de concepția curentă în modernitate).

În secolul XII, miniaturistul Psaltirii sfîntului Alban din Hildesheim desenează o cetate asediată (care figurează lupta corpului cu forțele răului). Dar se teme că imaginea lui va fi înțeleasă greșit și adaugă o notă. Corporaliter, e vorba de o cetate. Spiritualiter e vorba de om. Imaginea cetății e centrală. Scrisul și precizarea sînt periferice (cf. și Umberto Eco, Arta și frumosul în estetica medievală, p.89).

Voi încheia astfel această scurtă însemnare. E bine să reținem că raportul dintre text și imagine s-a modificat de-a lungul secolelor. Rămîne de cercetat minuțios această metamorfoză. [V. G.]



Citiţi în continuare!

miercuri, 19 octombrie 2011

Athanasius Kircher: ultimul om care a știut totul


A fost o mare surpriză, desigur, să identific online volumul editat de Paula Findlen și intitulat Athanasius Kircher: The Last Man Who Knew Everything (New York, London: Routledge, 2004). Cei care doresc să consulte acest volum atrăgător, dedicat curiosului erudit german pot face click AICI. Lectură plăcută [V. G.]
Citiţi în continuare!

vineri, 14 octombrie 2011

Cît de cuminte a fost Simone de Beauvoir?


Primul şi cel mai celebru dintre cele patru volume autobiografice ale scriitoarei Simone de Beauvoir, Mémoires d’une jeune fille rangée, va apărea la Editura Humanitas într-o nouă traducere românească semnată de Ioana Ilie. Precedentele traduceri, publicate sub titlul Amintirile unei fete cuminţi, au aparţinut Andei Boldur (ELU, Bucureşti, 1965) şi Ancăi - Domnica Ilea (Editura de Vest, Timişoara, 1991). Spre sfîrşitul cărţii, care cuprinde biografia lui Simone de Beauvoir (1908- 1986) din copilărie până la 20 de ani, este evocat Jean-Paul Sartre, cu care autoarea a avut o îndelungată relaţie; iubirea lor necesară, cum a numit-o Sartre spre a o deosebi de numeroasele iubiri contingente ale amândurora, a fost dublată de o profundă legătură intelectuală.
Citiţi în continuare!

vineri, 30 septembrie 2011

Swift, Kant și moda rezumatelor


Foarte puțini savanți hermeneuți au observat că orice rezumat e, de fapt, o interpretare. Pentru a rezuma romanul Anna Karenina al lui Lev Nikolaevici Tolstoi trebuie, mai întîi, să-l interpretezi. Despre ce vorbește la urma urmelor acest roman? Despre nechibzuința unei femei? Despre o societatea puritană, care nu admite că, adeseori, căsătoriile sînt un eșec? Despre ideea că pînă și într-o căsătorie trebuie să respecți castitatea (idee foarte dragă lui Tolstoi, care a compus Sonata Kreutzer tocmai pornind de la ea)? Sau despre toate acestea la un loc?

Putem rezuma, prin urmare, romanul Anna Karenina în fel și chip. Numai rezumatul să fie concis. Depinde așadar cum îl interpretăm...

Jonathan Swift a satirizat moda rezumatelor (și a compendiilor). El a spus, într-o scriere cunoscută, A Tale of a Tub, că rezumatele nu sînt de nici un folos și că e mai bine să citești cîteva cărți în întregime decît o mie de rezumate. Rezumatul ne face leneși. În loc să străbatem întreaga carte, ne mulțumim cu ideile principale. Kant împărtășea aceeași convingere. Trebuie să alegem o mînă de cărți, dar să le citim cu metodă, temeinic. Cu toată împotrivirea lui Kant, cu tot sarcasmul lui Swift, rezumatul e întotdeauna util, fie și pentru motivul că nu putem citi totul, fie și pentru motivul că rezumatul e decisiv în cursul școlii. Uneori, trebuie să ne mulțumim cu un simplu rezumat la Anna Karenina... 



Citiţi în continuare!

marți, 27 septembrie 2011

Domnii mei, gîndiți peretele...


În cunoscuta lucrare, Romantismul german (traducere de Viorica Nișcov, București: Editura Univers, 1974, p.186-187), un titlu clasic în bibliografia problemei, de altfel, Ricarda Huch dedică un pasaj amuzant profesorului Johann Gottlieb Fichte (1762-1814).

În opinia ei, filosoful era ”scund și viguros”. Profesorul J. G. Fichte avea obiceiul să spună studenților săi: ”Domnii mei, gîndiți peretele! Toți gîndeau peretele. Ați gîndit peretele?, întreba viclean Fichte. La răspunsul pozitiv al alumnilor săi, Fichte continua: Acum, domnii mei, gîndiți pe acela care a gîndit peretele! Confuzia și încurcătura în care cel de-al doilea îndemn arunca auditoriul erau de un haz indicibil”.

Aș aminti, cu acest prilej, că o parte din scrierile lui Fichte a fost tradusă într-un volum apărut în 1995 la Humanitas, sub titlul Doctrina științei.


Citiţi în continuare!

duminică, 25 septembrie 2011

Anatomia influenței


Revista „El Pais” publică un interviu cu criticul american Harold Bloom, acum în vârstă de 82 de ani, prilejuit de apariţia cărţii acestuia The Anatomy of Influence: Literature as a Way of Life („Anatomia influenţei. Literatura ca mod de viaţă”) apărută la Yale University Press, în aprilie 2011, în care Bloom reia şi rafinează conceptul de influenţă, lansat de el în volumul Anxietatea influenţei. O teorie a poeziei din 1973.

Despre această carte recentă, Harold Bloom spune că este „summa sa literară, testamentul său de critic, mărturia finală a unei vieţi dedicate cărţilor”, cântecul său de lebădă, în sensul, precizează intervievatul, „că nu voi mai avea cu siguranţă ocazia să mai scriu vreo operă de aceeaşi anvergură”. Pesimist, profesorul Bloom face o radiografie rece a culturii prezentului: „În zilele noastre a avut loc un abandon al oricărei exigenţe estetice şi cognitive, care sunt semnele distinctive ale marii literaturi. Literatura imaginativă, aşa cum o cultivau Shakespeare, Cervantes, Dante şi Montaigne, a cedat în faţa mizeriei abominabile a best-seller-urilor ca acelea [ale lui J. K. Rowling şi Stephen King] şi echivalentele acestora din Spania şi din celelalte ţări ale lumii. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? De ani lupt împotriva ei, dar ştiu că e o bătălie pierdută”. Şi totuşi, puţin mai încolo subliniază: „Cei mai mari romancieri americani în viaţă sunt Philip Roth, Don DeLillo, Cormac McCarthy şi misteriosul Thomas Pynchon, probabil cel mai bun dintre toţi.” Poate că nu e totul pierdut. [România literară]

În imagine: René Magritte, La mémoire (1948)

Citiţi în continuare!

marți, 20 septembrie 2011

Regele și poetul


Am citit de curînd o parabolă scrisă cîndva de Jorge Luis Borges. Parabola este intitulată Oglinda și masca. Povestește destinul nefericit al unui poet și destinul nefericit al unui rege. Amîndoi au sfidat limitele libertății omenești. Amîndoi au visat imposibilul. L-au obținut. Soarta lor înfricoșătoare e consecința acestei temerități și a lipsei de măsură. Vă rog sa citiți, așadar, parabola lui Borges.

Oglinda şi masca

După încheierea bătăliei de la Clontarf, în care umilit a fost norvegul, Preaînaltul Rege şi-a chemat poetul şi i-a spus:
– Isprăvile cele mai strălucite îşi pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte. Voiesc să-mi cînţi biruinţa şi slava. Deci fi-voi eu Eneas; iar tu îmi vei fi Vergiliu. Te simţi în stare să porneşti la astă înfăptuire, ce ne va face pe amîndoi nemuritori?
– Da, Rege, i-a răspuns poetul. Eu sunt Ollan. Dousprezece ierni în şir deprins-am ştiinţa metricii cu de-amănuntul. Pot spune pe de rost cele trei sute şaizeci de alcătuiri ce stau la temelia adevăratei poezii. Ciclurile din Ulster şi din Munster supuse-s, toate, strunelor harfei mele. Canoanele mă îndrituiesc a mînui străvechile cuvinte ale limbii ca şi metaforele cele mai dibace. Stăpînesc tainica scriitură ce ocroteşte meşteşugul nostru de curioasa iscodire a plebei. Pot cînta deopotrivă iubirile, furtul de vite, isprăvile pe mare sau războiul. Ştiu stirpea mitologică a tuturor caselor domnitoare din Irlanda. Cunosc virtuţile ierburilor, astrologia judiciară, matematicile şi dreptul canonic. Mi-am înfrînt, în publică întrecere, adversarii. Am deprins iscusinţa în ale satirei, speţă care pricinuieşte vătămarea pielii, chiar şi lepra. Cunosc şi mînuirea spadei, aşa cum dovedit-o-am în bătălia ta. Un singur lucru nu-mi stă în puteri: să mulţumesc pentru darul ce-mi faci.
Regele, care ostenea lesne în faţa discursurilor lungi şi neobişnuite, îi spuse cu uşurare:
– Cunosc prea bine aceste lucruri. Am aflat că în hotarul anglilor privighetoarea a şi început să cînte. Cînd se va fi încheiat din nou ploi şi zăpezi, cînd iar se va fi întors privighetoarea de pe meleagurile ei din sud, îţi vei rosti cîntarea în faţa curţii şi a Sfatului Poeţilor. Un an întreg îţi las. Vei şlefui fiece literă şi fiece cuvînt. Răsplata, ştii prea bine, nu va să fie nevrednică nici de regeasca noastră rînduială şi nici de veghile-ţi pline de har.
– Rege, răsplata cea mai mare e să-ţi văd chipul, spuse poetul, care era, totdeodată, curtean.
Se închină şi se duse, întrezărind, deja, cîte un vers.
Cînd se împlini anul – tot, numai molime şi răzvrătiri – înfăţişă cîntarea. O declară cu lentă siguranţă, fără o privire către manuscris. Regele încuviinţa din cap. Iar toţi în jurul lui făceau la fel, pînă şi aceia care, îngrămădiţi la uşi, nu desluşeau nici un cuvînt. În cele din urmă, Regele grăi:
– Primesc opera ta. E o victorie mai mult. Ai redat fiecărei vorbe miezul ei nestricat şi fiecărui nume epitetul pe care i-l dăruiseră poeţii cei dintîi. În tot poemul n-ai găsi nici măcar o imagine care să nu fi fost folosită de clasici. Războiul e frumoasa întreţesere de oameni, iar apa spadei este sîngele. Marea îşi are zeul ei, iar norii prezic viitorul. Ai mînuit cu iscusinţă rima, aliteraţia, asonanţa, cantităţile, artificiile doctei retorici, înţeleapta alternare a metrilor. Dacă s-ar pierde întreaga literatură a Irlandei – omen absit – ea s-ar putea reconstrui, fără nici o omisiune, prin mijlocirea clasicei tale ode. Treizeci de scribi o vor transcrie de cîte două ori.
Urmă o tăcere şi apoi continuă.
– Totu-i desăvîrşit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întîmplat. În vine sîngele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mîinile n-au tresărit în căutarea arcului. Şi nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu şi-a repezit pieptul drept stavilă în faţa vikingului. De astăzi într-un an aplauda-vom o nouă laudă, poete. Ca semn al mulţumirii noastre, primeşte această oglindă care e din argint.
– Mă închin şi înţeleg, spuse poetul.
Stelele cerului îşi reluară limpedea cale. Din nou cîntă privighetoarea în pădurile saxone şi poetul se întoarse iar cu codicele său, mai puţin lung decît acela dinainte. Nu-l spuse pe de rost; îl citi cu vădită şovăială, înlăturînd anumite frînturi, de parcă el însuşi nu le-ar fi înţeles pe deplin sau n-ar fi voit să le pîngărească. Pagina era stranie. Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia. În vălmăşagul luptei se zbuciumau Dumnezeul care e Trei şi totdeodată Unu, zeii păgîni ai Irlandei şi aceia care aveau să se înfrunte peste veacuri, la începutul Eddei celei Mari. Forma era la fel de curioasă. Un substantiv la singular putea admite un verb la plural. Prepoziţiile erau străine normelor comune. Asprimea se învecina cu armonia. Metaforele erau arbitrare sau, cel puţin, aşa păreau.
Regele schimbă cîteva cuvinte cu învăţaţii care îi stăteau în preajmă şi apoi vorbi astfel:
– Despre întîia ta cîntare am spus că este esenţa fericită a tot ce s-a cîntat cîndva în Irlanda. Aceasta le întrece, însă, pe toate cîte-au fost pînă la ea şi totdeodată le ucide. Te minunează, te farmecă şi te descumpăneşte. De n-o vor preţui nepricepuţii, vor preţui-o în schimb, din plin, cei ştiutori, nu mulţi la număr. Un sipet din ivoriu va fi străjerul unicului exemplar. Iar de la pana care a zămislit o operă atît de strălucită putem nădăjdui una şi mai măreaţă.
Adăogi cu un zîmbet:
– Suntem figuri ale unei fabule cu toţii, şi se cuvine să ne amintim că în fabule-i stăpînitor numărul trei.
Poetul îşi îngădui să şoptească:
– Cele trei daruri ale vrăjitorului, triadele şi neîndoielnica Treime.
Regele continuă:
– Iar drept zălog al preţuirii noastre, primeşte în dar această mască de aur.
– Mă închin şi înţeleg, rosti poetul.
Sorocul se împlini din nou. La palat, străjile observară că poetul n-avea cu sine nici un manuscris. Nu fără uimire Înaltul Rege îl privi: era aproape alt om. Ceva ce nu putea fi timpul îi adîncise şi îi preschimbase chipul. Ochii păreau să privească foarte departe ori să fi rămas fără vedere. Poetul ceru îngăduinţa să-i vorbească. Slujitorii părăsiră încăperea.
– N-ai compus oda? întrebă Regele.
– Ba da, răspunse trist poetul. De nu mi-ar fi îngăduit Atotputernicul s-o fac!
– Poţi s-o repeţi?
– Nu mă încumet.
– Îţi dau curajul care îţi lipseşte, spuse Regele.
Poetul rosti poemul. Era alcătuit doar dintr-un singur rînd.
Fără a îndrăzni să-l spună cu glas tare, poetul şi Regele său îl murmurară în şoaptă, ca pe o rugăciune tainică ori un blestem. Regele nu era nici mai puţin uimit, nici mai puţin cutremurat decît poetul. Se priviră amîndoi, palizi la chip.
– În anii tinereţii mele, spuse apoi Regele, am navigat înspre apus. Pe o insulă am văzut ogari de argint care ucideau mistreţi de aur. În alta ne-am îmbătat de aroma merelor fermecate. În alta am văzut ziduri de foc. În cea mai depărtată dintre toate, un rîu boltit, atîrnînd în văzduh, brăzda cerul iar apele lui erau pline de peşti şi de corăbii. Acestea toate sunt minuni, desigur, dar nu se pot asemui cu poemul tău, care într-un fel le cuprinde pe toate. Ce vrăji ţi l-au dezvăluit?
– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întîi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Şi pe care acum îl împărtăşim amîndoi, şopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumuseţea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osînda. Ţi-am dăruit o oglindă şi o mască de aur; iată cel de al treilea dar, care va fi şi cel din urmă.
Îi puse în mîna dreaptă un pumnal.
Despre poet se ştie că şi-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre Rege că-i cerşetor şi rătăceşte pe drumurile Irlandei, care i-a fost cîndva regat, şi că n-a mai rostit poemul niciodată.



Citiţi în continuare!

luni, 19 septembrie 2011

Papirus, pergament, hîrtie


Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții, București: Humanitas, 2011, 168 p.

Această lucrare constituie o utilă prezentare a avatarurilor cărții. Întîi de toate, trebuie menționat că oamenii nu au scris dintotdeauna pe hîrtie. Scribii din Egipt scriau, de exemplu, pe papirus. Copiștii din Evul Mediu, în schimb, au scris pe pergament.


Hîrtia a fost adusă în Apus de arabi, care au ”smuls” (la propriu) secretul acestui produs ieftin și comod de la chinezi: ”în timpul războiului din 751 d. Ch., de la Samarcand, prizonierii chinezi şi-au răscumpărat libertatea prin livrarea secretului fabricării hîrtiei. Reţeta a fost apoi preluată de arabi şi, în timp, extinsă şi în spaţiul european”.

Nici formatul cărții nu a fost dintotdeauna același. Astăzi, cartea are formă de codex cu zeci, sute și chiar mii de pagini. În vremea lui Platon, în vremea sfîntului Augustin, cartea avea forma unui rulou, a unui sul. Pentru a fi citită, cartea trebuia desfășurată. Primii scribi nu puneau spații între cuvinte (scriptio continua) și nu foloseau nici semne de punctuație. Se citea cu voce tare. Semnele de punctuație, împărțirile pe capitole au apărut mai tîrziu. Forma actuală, de codex, devine curentă abia în secolele V-VI d. Ch.

Ce însemna lectura în primele secole creștine? Oferim un citat: „Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio, examinatio şi emendatio. Recensio constă în luarea în consideraţie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text…

Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravieţuit, fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un grad mare de precizie, fie la două seturi de variante, care ori au supravieţuit, ori pot fi reconstituite; aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. Trebuie să verificăm tradiţia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. Ca rezultat al acestei examinatio, descoperim că tradiţia respectivă se află într-una din situaţiile următoare: este cea mai bună cu putinţă ori la fel de bună ca alte tradiţii ori mai rea decît alte tradiţii, dar acceptabilă, sau este inacceptabilă…

Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm; în judecata chestiunilor de formă, este recomandabilă concentrarea atenţiei asupra stilului operei; în chestiuni de conţinut, reperele pot fi informaţiile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere… După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cît mai puţin diferit de exemplarul de autor”.

În concluzie: o carte folositoare.

Citiţi în continuare!

duminică, 18 septembrie 2011

Teofanii acustice


Divinitatea lui Philon din Alexandria (sau aceea pe care o moşteneşte exegetul) se află într-o permanentă relaţie cu supuşii săi: îi asistă, îi sfătuieşte şi îi protejează. Şi, uneori, se mînie pe ei…

Emile Bréhier a văzut, sub acest aspect (asistenţa divinităţii adică), o trăsătură tipic iudaică. Dar nu e cîtuşi de puţin aşa. În genere, orice divinitate este gîndită în comunicare cu cei de jos.

Dumnezeul vetero-testamentar nu rămîne tot timpul într-o orgolioasă solitudine. El îşi îndrumă poporul ales şi i se dezvăluie, sub o formă caracteristică pentru pietatea evreiască: epifania sa nu e de ordin vizual, ci mai cu seamă acustic. Dumnezeu nu poate fi văzut nepedepsit, cum avertizează textul Pentateuhului, dar poate fi auzit, căci se manifestă, în special, ca tunet, de către seminţia sa, aflată la poalele muntelui Sinai. Teofania nu capătă întotdeauna forma luminii orbitoare, ci forma întunericului zguduit de tunete şi a flăcării pe creasta muntelui, inabordabilă.

La Philon însă, Dumnezeu este considerat adesea şi ca principiu impersonal, după modelul oferit de gîndirea elenă. Cînd încearcă să-i facă descrierea, Philon din Alexandria spune că divinitatea e o natură simplă (physis haplê). Prin definiţie, principiul nu poate fi ceva compus (Legum allegoriae, II, 2), ci se caracterizează prin însuşirea indivizibilităţii. Adică e unu și poate fi numit Unu. 



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Ochi mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte


Ca admirator al lui Mateiu Caragiale şi ca membru în clubul mateinilor (întrucît am scris despre Craii de Curtea-Veche), citesc cu atenţie (şi bucurie) orice eseu care îşi propune să lumineze o dificultate sau alta a textului matein. Şi sînt, vai, sute! De curînd (în numărul 34 al României literare), Rodica Zafiu a comentat expresia următoare: ochii [Penei Corcoduşa] erau „mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte cum le zice românul”. Am extras pentru cititorii blogului cîteva fragmente din articolul Rodicăi Zafiu. [V. G.]

Zamă de peşte

În Craii de Curtea-Veche există o comparaţie atribuită frazeologiei populare, dar deloc comună, ba chiar şocantă prin asocierea contrastantă şi prin ambiguitate. În descrierea farmecului apus al Penei Corcoduşa, sunt pomeniţi ochii „mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită”.

În stilul caracteristic al lui Mateiu Caragiale, tonul solemn, livresc, de evocare misterioasă, se aliază indisociabil cu deprecierea şi cu sarcasmul. Imaginea lăturilor de peşte e ambivalentă: ar putea fi interpretată ca o simplă formulă de aproximare a culorii, strict descriptivă; termenul lături îşi actualizează totuşi o puternică notă negativă, chiar dacă nu se referă neapărat la apa rămasă în urma spălării, ci, mai curând, la o zeamă tulbure. (În dicţionarul academic – Dicţionarul limbii române, tomul II, partea II, fascicula 2, 1940 –, pentru lături e indicat şi sensul „mâncare proastă”.)

De fapt, expresia e atestată mai ales în varianta zamă de peşte (în care zamă sau zeamă e cvasisinonim cu supă, ciorbă sau, mai general, fiertură); un distih popular plasează analogia într-un context clar pozitiv: „Ochii mei, zamă de peşte,/ Cin’mă vede mă iubeşte” (Sabina Ispas, Doina Truţă, Lirica de dragoste, 1986, p. 263). Distihul poate fi considerat un exemplu de simplă folosire a comparaţiei alimentare în lirica populară (zama plasându-se alături de mură, spicul grâului, lapte, caş, miere etc. etc.), dar e foarte posibil şi să atribuie autoevaluării pozitive o notă comică.

Judecata ironic-negativă asupra ochilor de culoare deschisă (verzi sau albaştri) e bine documentată în folcloristica noastră: în Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. II, 1897, sunt adunate mai multe exemple ale deprecierii, unele preluate chiar de la scriitorii secolului al XIX-lea – „Când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri” (Ion Creangă, Povestea lui Harap- Alb); „Cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri” (C. Negruzzi, Scrisoarea XII, Păcală şi Tândală) –, „Când nu-s ochi negri, săruţi şi cei verzi...” (p.339) etc. Comentariul culegătorului e lipsit de dubii: „Această zicere ne arată precăderea pe care o au, la români, ochii negri asupra celor albaştri, pre care-i şi numesc ochi de gâscă” (p.340).

Autorul se baza şi pe consideraţiile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, din Etymologicum Magnum Romaniae (articolul consacrat termenului "albastru"), unde se afirmă că în folclorul românesc, ca şi în alte tradiţii populare, albastrul e conotat negativ. Mai târziu, în Stilistica limbii române, I (1973), Ion Coteanu trecea în revistă culorile comparaţiilor din literatura populară, găsind relativ puţine pentru verde (mai ales acelea care evocă „prospeţimea”) şi încă mai puţine pentru albastru: „albastru, vînăt, mieriu sînt practic inexistente în comparaţie” (p.157). Constatarea ar părea să fie contrazisă de unele exemple („avea ochii ca cicoarea...”), dar e posibil ca tocmai acestea să urmeze modele culte şi să reprezinte folclorizări târzii. Comparaţiile populare intră, aşadar, în opoziţie cu analogiile serioase şi banale din literatura cultă, în formele ei mai originale sau mai clişeizate, în care ochii albaştri sunt ca marea, cerul etc., iar cei verzi ca smaraldul, jadul, iarba – sau tot ca marea.

În comunicarea curentă actuală, asocierea ochilor cu zama de peşte nu pare să mai circule; se găsesc însă destule atestări pentru o formulă agravantă, mai clar peiorativă, care evocă nu doar culoarea, ci şi fixitatea sau opacitatea: ochi de peşte fiert...

În imagine: Ochi bijuterie de Salvador Dali.

Citiţi în continuare!

miercuri, 7 septembrie 2011

Beckett


Samuel Beckett, Opere I. Integrala prozei scurte, traducere de Ileana Cantuniari şi Veronica Niculescu, colecţia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Samuel Beckett»“, Iaşi: Polirom, 2011, 424p.

O recenzie intitulată „Beckett sau comedia nenorocirii” şi semnată de Bogdan Romaniuc prezintă primul volum din integrala operei marelui scriitor irlandez (1906-1989). Recenzia a apărut în Suplimentul de cultură şi poate fi consultată AICI.

În imagine: Yves Tanguy, "Divisibilité Indéfinie".


Citiţi în continuare!

duminică, 4 septembrie 2011

Muma limbilor


Cele şase mii de limbi vorbite astăzi pe glob provin dintr-o limbă mamă care s-a format acum 50.000 de ani în Africa. Ipoteza aparţine psihologului Quentin Atkinson de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă. Pentru detalii cu privire la această limbă originară trimit la publicaţia Wall Street Journal.
Citiţi în continuare!

vineri, 2 septembrie 2011

Trandafirul din Sharon


Versetul 2: 1 din Cîntarea cîntărilor a fost mult discutat de exegeţi. Vorbeşte fata: “Eu sînt un trandafir din Sharon, un crin al văilor”. Alţii au tradus: “Eu sînt o narcisă, un crin”. De unde vine această deosebire uriaşă?
În original, e vorba de două flori indeterminate, nici trandafir, nici narcisă, nici crin. Sau şi roză, sau şi narcisă, sau şi crin. Într-o traducere literală, versetul afirmă: “Eu, x din Sharon, y din (a, al) văi(lor), din (a, al) cîmp(ului)”. În ebraică, verbul “a fi” lipseşte din frazele la timpul prezent. Propoziţia 2: 1 din Canticum… numeşte, cu siguranţă, termeni botanici, făpturi florale. Siguranţa e însă ironică. Nu putem identifica florile. În transliterare latină, termenii în cauză (x şi y) sînt habatselet şi shoshanah. Fata afirmă, cu modestie, că este asemenea acestor flori obişnuite. Dar la ce flori (plante) face ea aluzie cu adevărat, nimeni nu ştie.

Ignoranţa e întotdeauna chinuitoare. Nu e o fericire să nu ştii. De aceea vorbim de o crux interpretum. În pofida tuturor eforturilor, enigma acestor flori persistă după două milenii, ca şi mireasma lor. Septuaginta a tradus în chip foarte abstract “ego anthos tou pediou, krinon ton koiladon”. Dar nici sensul termenului grec krinon nu a fost stabilit cu certitudine: to krinon numeşte orice floare de câmp. Dicţionarele trimit la crinul alb. Cînd au tradus versul 2: 1, de-a lungul vremii, exegeţii au propus aproape la întîmplare: trandafir, iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus, crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din Cîntarea cîntărilor, stă scris: “Buzele lui crini”. Dar şi asta e o simplă conjectură…

Bibliografie
***, Cântarea cântărilor, traducere, note şi comentarii de Ioan Alexandru, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Day, Lucille, “In the Hidden Garden: Two Translations of the Songs of Songs”, The Hudson Review, 48: 2 (1995): 259-269.
Exum, J. Cheryl, Song of Songs, Louisville: Westminter John Knox, 2005.

Citiţi în continuare!

marți, 30 august 2011

Ideea fixă


Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, 1990, p.252:

"Toţi oamenii au gînduri. Cînd un gînd se întoarce asupra gîndului, devine idee. Mulţi oameni au idei. Cînd un om are o idee unică, devine filosof".


Citiţi în continuare!

Glossa


Într-o teză de doctorat recentă, redactată de David John Young, puteţi citi un capitol despre tradiţia medievală a glosării şi a glosei. Teza este intitulată The Gloss and Glossing: William Langland’s Biblical Hermeneutics. Aşadar, faceţi click AICI.
Citiţi în continuare!

luni, 29 august 2011

Dante, Eva şi Adam


În De vulgari eloquentia, Dante Alighieri (1265-1321) a elogiat limba vorbită atunci de popor (limba vulgară) pentru motivul că are virtuţi poetice (le-a ilustrat el însuşi în Divina Commedia). În primul capitol al tratatului menţionat mai sus, Dante cercetează apariţia limbii şi evoluţia ei pînă în secolul al XIV-lea. El afirmă că numai omul are însuşirea de a vorbi, „fiindcă numai lui i-a fost de trebuinţă [limbajul]. Nu le-a fost de trebuinţă [nici] îngerilor, nici făpturilor mai prejos de om” adică animalelor.

În opinia lui Dante, îngerii nu au nevoie de limbaj, întrucît înţeleg imediat ceea ce gîndesc celelalte făpturi angelice. Bonaventura şi Thoma vorbiseră totuşi de un limbaj al îngerilor (nodurile şi semnele). În schimb, animalele stau sub domnia instinctului pur şi nu au putut căpăta un limbaj. Doar omul - în masura în care e o fiinţă raţională - are nevoie de limbaj, de un „semn legat”. Acest semn legat „este tocmai nobilul lucru despre care vorbim: este sensibil în calitatea lui de sunet; iar în măsura în care se dovedeşte în stare să însemne ceva, după voie, este raţional” [1].

În chip surprinzător, Dante crede că Eva a vorbit cea dintîi, în momentul în care a fost ispitită de şarpe. Acesta a fost primul dialog, „primul act de limbaj” [2]. Deşi a vorbit după Eva (după episodul ispitirii), Adam a avut (totuşi!) posibilitatea rostirii cel dintîi, fiindcă Dumnezeu l-a înzestrat mai întîi pe el cu această nobilă însuşire. Oricum, între Adam şi Dumnezeu nu a existat un dialog propriu-zis.

Dumnezeu s-a exprimat, la început, prin fenomene naturale. Iar primul cuvînt rostit de Adam a fost, pur şi simplu, un nume de glorificare, Numele însuşi al lui Dumnezeu: El. Prima rostire a lui Adam ar fi fost o exclamaţie de bucurie, El, pentru că „Dumnezeu însuşi e în întregime bucurie”[3].

Dante Alighieri afirmă că Dumnezeu a dat omului însuşirea vorbirii cu un singur scop: acela de a fi lăudat şi slăvit. Dante mai spune că limba cu care a fost înzestrat Adam de către Dumnezeu a fost ebraica. Prin urmare, după părerea lui Dante Alighieri, limba adamică aceasta a fost.

[1] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului în limba vulgară", în Opere minore, Bucureşti: Editura Univers, 1971, p.535.
[2] Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi: Polirom, 2002, p.38.
[3] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului...", p.537.

În imagine: Miniatură medievală.


Citiţi în continuare!

joi, 25 august 2011

Iubirea ostilă


În Grandeur et infamie de Tolstoi [Paris, Grasset, 1932, pp.125-126], Jean Cassou, scrie:

„Pentru cei ce îşi petrec o viaţă lungă, plină de dificultăţi, întrebîndu-se în legătură cu problema de a şti, o dată pentru totdeauna, dacă trebuie să iubim oamenii sau să-i urîm şi spunîndu-şi că trebuie să punem lucrurile la punct, fie să-i iubim orbeşte, prosteşte, împotriva oricărei evidenţe, fie să-i evităm încrîncenaţi şi să-i urîm, să-i urîm în eternitate, răspunsul se impune: şi una, şi cealaltă. Trebuie să-i iubim cu o dragoste ostilă. Să-i iubim, cum spun versurile marelui poet Milosz, «cu o veche dragoste roasă de milă, mînie şi singurătate». Cu o dragoste frămîntată. Cu o neobosită dragoste pe care ura va veni mereu s-o ucidă şi s-o întinerească”.


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 august 2011

Ascultă deci şi crede, căci eu spun adevărul

Născut la Madaura în nordul Africii, un pun romanizat, Apuleius trăieşte între 125-170. Iată cum descrie, în Măgarul de aur, momentul final al iniţierii în cultul zeiţei Isis:

“Poate tu, cititor curios, mă vei întreba, cu oarecare îngrijorare, ce s-a spus, ce s-a făcut după aceea (preotul îl condusese pe candidat în sanctuarul templului, n.m.). Aş spune, dacă mi-ar fi permis s-o spun, ai afla dacă ţi-ar fi îngăduit să asculţi. Dar ar fi un sacrilegiu deopotrivă de mare şi pentru urechile şi pentru limba care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atît de îndrăzneaţă. Totuşi, văzîndu-te chinuit poate de o pioasă dorinţă, nu te voi lăsa într-o prea lungă aşteptare. Ascultă deci şi crede, căci eu spun adevărul. Am atins hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo am făcut calea înapoi, străbătînd toate elementele. La mijlocul nopţii, am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine), m-am apropiat de zeii infernului şi de zeii cerului, le-am văzut chipul şi i-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-ai auzit, eşti totuşi osîndit să nu le pricepi” (Metamorfoze, XI, 23).


Citiţi în continuare!

duminică, 21 august 2011

De mortibus persecutorum


Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, ediţie bilingvă, Iaşi: Polirom, 2011, 240p.

La Editura Polirom, în colecţia “Tradiţia creştină”, a apărut volumul Despre moartea persecutorilor de Lactantiu, în traducerea lui Cristian Bejan. Este vorba de o nouă versiune în limba română a tratatului De mortibus persecutorum (după aceea apărută la editura Amarcord, în 2000), însoţită de textul latinesc, aşa cum se prezintă acesta în celebrul Codex Colbertinus. Avînd un caracter apologetic, lucrarea lui Lactanţiu descrie morţile persecutorilor creştinilor: Nero, Domitian, Decius, Valerian, Aurelian, Maximian, Galerius şi Maximinus. Deşi De mortibus persecutorum este considerată în primul rînd o operă istorică, fiecare moarte prezentată de Lactanţiu este şi o lecţie morală. Tot în acest volum cititorul poate găsi relatarea lui Lactantiu cu privire la celebra viziune a împăratului Constantin cel Mare, precum şi textul Edictului de la Milano.

Lactantius s-a născut undeva lîngă Cirta sau Mascula, în Numidia, probabil între anii 240-250. A studiat retorica şi filosofia sub îndrumarea lui Arnobius. A devenit el însuşi un orator renumit. Împăratul Diocletian l-a chemat, pe la anul 290, ca profesor de retorică la Nicomedia, noua capitală. Din păcate, Lactantiu nu a avut mare succes. I-au lipsit studenţii. Pentru acest motiv, Ieronim spune că Lactantiu s-a apucat de scris. Pe la anul 300, s-a convertit la creştinism. La bătrîneţe, prin 317, împăratul Constantin l-a chemat la Treveri, în Gallia, ca profesor al fiului său, Crispus. De la această dată nu se mai ştie absolut nimic despre Lucius Caecilius Firmianus Lactantius.


Citiţi în continuare!

vineri, 19 august 2011

I Fioretti în limba română


Francisc din Assisi: medieval şi actual. Florilegiul, eseu şi traducere de Florina Nicolae, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2011, 237p.

Iată o apariţie editorială importantă, datorată editurii Tracus Arte. Traducerea integrală a celor 53 de istorii despre sfântul Francisc (cuprinse în aşa-numitele I Fioretti) este realizată de Florina Nicolae, cunoscută italienistă, căreia îi datorăm şi alte tălmăciri importante din cultura italiană. Studiul introductiv, semnat tot de Florina Nicolae, constituie o excelentă introducere în ambianţa culturală a secolului al XIII-lea occidental.

În imagine: Giotto, Alegoria sărăciei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 17 august 2011

Ah, femeile

Am adaptat un articol scris de Umberto Eco despre rolul femeilor în istoria filosofiei. Articolul s-ar putea intitula foarte bine "Filosofia în buduar", după numele unei scrieri a marchizului de Sade. Iată: “Enciclopedia femeilor (http://www.enciclopediadelledonne.it) consemnează, în mod firesc, un număr important de femei interesante, de la Caterina da Siena la Tina Pica, printre ele numărîndu-se şi multe femei pe nedrept uitate.

Pe de altă parte, încă din 1690, în istoria lui despre femeile filosof, Gilles Menage ne vorbea despre socratica Diotima, cirenaica Arete, megarica Nicarete, cinica Iparchia, peripatetica Teodora (în sensul filosofic al termenului), epicureana Leonzia, pitagoreana Temistoclea, despre care cunoaştem foarte puţine lucruri. Pe bună dreptate, multe dintre aceste femei au fost scoase acum din uitare.

Ceea ce lipseşte este, totuşi, o enciclopedie a nevestelor. Se spune că în spatele fiecărui bărbat mare se afla o femeie, începînd de la Iustinian şi Teodora şi ajungînd, dacă vreţi, la Obama şi Michelle (e ciudat că nu este adevărat contrariul: femeile mari nu au avut nevoie de soţi, vezi cele două Elisabete ale Angliei). Dar, în general, despre femei nu se spune adesea mai nimic.

Începînd cu Antichitatea clasică, amantele au contat mai mult decît nevestele. Clara Schumann sau Alma Mahler au fost mai cunoscute pentru faptele lor extra- sau post-matrimoniale. În fond, singura nevastă citată foarte des ca atare este Xantipa, şi asta pentru a fi vorbită întotdeauna de rău.

Pitigrilli aminteşte învăţătura Sfîntului Pavel, "melius nubere quam uri" - "mai bine să se căsătorească decît sa ardă", căsătoriţi-vă doar dacă nu mai rezistaţi (iată un sfat bun pentru preoţii pedofili), dar face observaţia că majoritatea bărbaţilor mari, precum Platon, Lucretiu, Virgiliu, Horatiu şi altii au fost celibatari.

Nu este cu totl adevărat. In cazul lui Platon este corect, de la Diogene Laertius ştim că scria doar epigrame pentru băieţi foarte arătoşi, chiar dacă îşi luase printre discipoli şi două femei, Lastenia şi Assiotea şi că spunea că bărbatul virtuos trebuie sa-si ia nevastă. Se vede treaba ca îl apăsa căsnicia nereuşită a lui Socrate.

Cu toate acestea, Aristotel s-a însurat mai întîi cu Pitia, iar după moartea acesteia a trăit cu Herpilia, deşi nu se întelege prea clar dacă a luat-o de nevastă sau doar drept concubină, dar trăind cu ea "more uxorio" (ca barbat cu femeie), pînă într-atît încît o aminteşte în mod afectuos în testamentul lui - lasînd la o parte că de la ea l-a avut pe Nicomah, cel care a dat mai apoi numele uneia dintre Eticile sale.

Horatiu nu a avut niciodată nici nevastă, nici copii. Suspectez însă, ţinînd cont de ceea ce a scris, ca-şi mai făcea de cap din cînd în cînd. Virgiliu se pare că era atît de timid încît nu îndrăznea să-şi declare dragostea, dar se zvoneşte că ar fi avut o relaţie cu nevasta lui Varius Rufus. În schimb, Ovidiu s-a însurat de trei ori.

Despre Lucretiu, sursele antice nu spun aproape nimic; o aluzie a Sfîntului Ieronim sugerează ca s-ar fi sinucis deoarece i-ar fi luat minţile o poţiune de dragoste (dar sfîntul avea tot interesul să declare nebun un ateu periculos). Pornind de-aici tradiţia medievală şi umanistă a brodat pe tema unei misterioase Lucilia, nevastă sau amantă, nu se ştie exact, vrăjitoare sau femeie îndragostită, care ceruse filtrul unei alte vrajitoare. Se mai spunea şi că Lucretiu îşi administrase poţiunea singur. În orice caz, Lucilia nu iese foarte bine din această poveste. Asta dacă nu avea dreptate Pomponius Letus, potrivit căruia Lucretiu s-ar fi omorît pentru ca era îndrăgostit fără speranţă de un anume Asterisc (sic!).

Mergînd maideparte de-a lungul secolelor, Dante a continuat să viseze la Beatrice, dar s-a căsătorit cu Gemma Donati, chiar dacă nu spune nimic despre acest lucru. Toţi cred că Descartes a fost burlac (deoarece a murit foarte devreme şi a avut o viaţă foarte agitată), dar, în realitate, a avut o fiică, Francine (moartă la vîrsta de doar 5 ani), de la o servitoare întîlnită în Olanda, Helena Jans van der Strom, pe care a avut-o drept tovaraşă de viaţă vreme de cîţiva ani, chiar dacă nu a recunoscut-o decît ca menajeră. În pofida anumitor calomnii, Descartes şi-a recunoscut fiica. Potrivit altor surse, filosoful a mai avut şi alte aventuri.

În fine, vom trece în categoria celibatarilor propriu-zişi pe slujitorii Bisericii şi pe indivizii care s-au recunoscut mai mult sau mai puţin ca avînd o orientare homosexuală, precum Cyrano de Bergerac (îmi cer iertare că le dau o ştire atît de cumplită fanilor lui Rostand) sau filosoful Ludwig Wittgenstein. Un singur bărbat important a fost cu maximă certitudine burlac: e vorba, fireşte, de Immanuel Kant.

Pînă şi Hegel s-a căsătorit. Mai mult, se pare că era chiar un mare afemeiat, întrucît a avut un fiu din afara mariajului. Era şi gurmand pe deasupra. Pentru a nu-l mai pomeni pe Marx, extrem de legat de soţia lui, Jenny von Westphalen.

O problemă rămîne, totuşi: ce influenţă a avut Gemma asupra lui Dante, Helena asupra lui Descartes, ca să nu mai vorbim de numeroase alte neveste pe care istoria nu le menţionează? Şi dacă operele lui Aristotel ar fi fost în realitate scrise de Herpilia? Nu vom şti asta niciodată.

În concluzie, istoria, scrisă de soţi, a condamnat nevestele la anonimat".

În imagine: Odilon Redon, Femme voilée.

Citiţi în continuare!

marți, 16 august 2011

Ars amandi

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti: Editura Trei, 2011, 256p.

Publicat iniţial în 2009, eseul lui Bruckner reia una din temele obsesive ale autorului: iubirea şi "avatarurile" ei trecute, prezente și viitoare. Teza cărţii este aceea că, în pofida emancipării şi progresului lumii în care trăim, iubirea, ca sentiment şi trăire, nu a evoluat, ba mai mult, îşi păstrează miezul întunecat şi enigmatic.

Iubirea este, aşadar, un sentiment care nu cunoaşte devenire.

Sîntem prinşi, spune Pascal Bruckner, între dorinţa de a fi alături de cineva, de a ne lega printr-o relaţie definitivă, şi aceea – naturală, instinctivă – de a fi cu noi înşine, de a ne conserva propria personalitate, propriul sine (ameninţat, prin iubire, de dizolvare).

Oferim (numai) trei citate din eseul lui Bruckner:

“Există progres în condiţia bărbaţilor şi a femeilor, există perfectibilitatea individului, dar nu există progres în iubire. Ea va rămâne întotdeauna de ordinul surprizelor. Iată vestea bună a secolului care începe”.

“Iubim atît cît pot iubi oamenii, adică imperfect”.

„E la fel de greu să fii complet fidel ca şi să fii complet infidel, pentru că ar trebui să rămîi fidel acestei infidelităţi”.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 august 2011

Plăceri şi cărţi

Despre ancheta României literare cu privire la „cartea de căpătîi” am mai scris pe acest blog. Am reprodus, de asemenea, răspunsul poetului Emil Brumaru. Revenim pentru a consemna precizările făcute de Nicolae Manolescu într-un editorial (tipărit în numărul 27 al revistei), intitulat chiar „Cartea de căpătîi”. În definitiv, ce semnificaţie are sintagma din titlu? Ce reprezintă o "carte de căpătîi"? Iată răspunsul criticului. Cităm:
”Înţelesul care trebuie dat expresiei este legat nu de caracterul fundamental al cărţii, nici de aportul ei în formarea noastră ca cititori, ci de un raport intim al nostru cu cartea, de afecţiune, aş preciza, de nevoia de a o avea alături într-un moment al zilei în care sîntem numai noi cu ea.

Cartea de căpătîi e o carte de seară, de la care nu ne aşteptăm să ne înveţe ceva, nici să ne surprindă cu ceva şi, cu atît mai puţin, să ne tulbure. Acest rol îl rezervăm dintotdeauna cărţilor de zi. Ea trebuie să ne placă. Pur şi simplu să ne facă plăcere lectura ei. Cartea de căpătîi este un prieten drag şi statornic pe care îl regăsim cînd ceilalţi prieteni ne-au părăsit. O ştim acolo unde am lăsat-o. E mai fidelă decît un cîine. Şi nu pleacă decît dacă o alungăm, niciodată de bună voie”.

Şi iată ce mai spune Nicolae Manolescu (la sfîrşitul articolului) despre cartea lui de plăcere: „Prima mea carte de căpătîi au fost Poveştile lui Andersen”.

Să nu ne ferim aşadar de poveşti. Să nu ne ferim de plăcerile statornice...



Citiţi în continuare!

miercuri, 10 august 2011

A începe să înceapă…


Pleonasmul nu reprezintă întotdeauna o greşală de exprimare. El provine adeseori din dorinţa de a limpezi un mesaj. Uneori însă, provine din simpla ignoranţă. Acesta e cazul sintagmei “a începe să purceadă”. Iată explicaţia pe care o propune Rodica Zafiu în articolul “Începe să pornească” (România literară, nr.27/2011). [V. G.]

"Criticabile din punct de vedere stilistic, pentru că le lipseşte eleganţa economiei de mijloace, pleonasmele sunt descrise în general ca erori de gândire. De fapt, redundanţa are aproape întotdeauna explicaţii lingvistice, fiind produsă fie din dorinţa de insistenţă afectivă, fie din nevoia de dezambiguizare a enunţului.

Nu toate pleonasmele sunt evidente, uşor de recunoscut: unele sunt favorizate şi mascate de fenomenele de gramaticalizare sau de fixare a unor construcţii („îşi spune propria părere”; „se rezumă doar la...”), altele sunt transparente doar la o analiză etimologică („a- şi aduce aportul”).

Două construcţii asemănătoare – a începe să pornească şi a începe să purceadă – reprezintă un tip de pleonasm mai puţin sesizat de vorbitori, în care este repetată (inutil) ideea de începere a acţiunii. Semnificaţia incoativă este prezentă atât în verbul specializat pentru această valoare – a începe –, cât şi (mai puţin transparent) în verbe polisemantice, care presupun de cele mai multe ori iniţierea acţiunii: a porni („a pleca din locul în care se află, a se pune în mişcare”; „a începe să funcţioneze”, DEX) şi a purcede („a pleca, a porni la drum”; „a începe o acţiune”, ibidem). Combinarea verbelor cu sens incoativ poate să apară mai ales în oralitatea nesupravegheată…

Scuza nevoii de precizie ştiinţifică în descrierea unui proces nu este întotdeauna posibilă: în multe cazuri, sursa pleonasmului e folosirea nediferenţiată a verbului a porni în locul altor verbe de acţiune (a funcţiona, a purta, a duce, a apărea etc.); aşa stau lucrurile în exemplele (provenite probabil dintr-o traducere neatentă) în care nu mai este vorba de automobile sau de calculatoare: „grupul este salvat de Alice şi împreună încep să pornească o bătaie disperată pentru supravieţuire” (cinema123.info); „este vorba despre o crimă, de la anchetarea căreia încep să pornească o serie de dezvăluiri” (stirileprotv.ro).

Construcţia cu verbul a purcede este mult mai rară în limba actuală, lucru explicabil prin caracterul uşor arhaic al verbului, potrivit cu o exprimare mai preţioasă, mai căutată.

Există, în schimb, o variantă extremă, în care redundanţa ideii de începere se exprimă prin repetarea în construcţie a verbului specific: începe să înceapă. Pentru lingvişti, e un semnal (timid) al gramaticalizării verbului a începe ca operator aspectual; pentru vorbitori, este, cel mai probabil, un joc de limbaj, o folosire umoristică a structurii pleonastice, împinse până la limitele ei lexicale.

Formula poate fi folosită cu intenţie, pentru a parodia excesul de atenuare, formulările extrem de precaute: „începe să înceapă să se apropie schimbarea prefixului” (smokingcoolcat.blogspot.com); „să vezi numa’ cum începe să înceapă să-şi revină” (ziare.com).

Construcţiile cu a începe au, aşadar, grade diferite de acceptabilitate: unele sunt tolerabile, pentru că se focalizează asupra procesualităţii; altele sunt încălcări voite ale normei, cu intenţii ironice şi parodice".

Citiţi în continuare!

vineri, 22 iulie 2011

Cu Proust, buchisit ani de-a rîndul, nu mi-am permis nici o măgărie



Emil Brumaru a publicat de curînd, în România literară, un frumos articol despre lectură. Îl reproduc în continuare. Este intitulat Tu mereu ai citit într-un scrînciob!

”Cărţile mele de căpătîi, de la o vîrstă la alta, au fost destul de multe. Ceea ce mă face să cred că, de fapt, cititul, întovărăşindu-mi întreaga viaţă, lectura, ea însăşi, mi-a fost de căpătîi. Aproape toate amintirile, de pe la 5-6 ani, se leagă de cîte o carte pe care-o citeam pe-atunci.

Eram în clasa întîi, la Ciceu, cînd, dîndu-mă alene într-un scrînciob aflat în spatele pavilioanelor C.F.R., mă uitam la pozele de pe paginile mari, cartonate, descifrînd textul foarte scurt de sub ele, cu Gulliver. (Mult mai tîrziu, la Dolhasca, povestindu-i prima mea lectură de-adevăratelea, întinşi amîndoi comod în nişte şezlonguri plasate în dosul casei, chiar în livada de meri, fructele putrede căzîndu-ne-n cap, Florin Mugur a rostit aforistic: „Tu mereu ai citit într-un scrînciob.”)

Chestia e că Swift a rămas, mai ales prin Smerita jalbă… şi Jurnal pentru Stella, nemaivorbind de Călătoriile lui Gulliver, o constantă. Îl am în diverse ediţii, cea mai dragă mi-e cea jerpelită, lipită cu scotch, din B.P.T. Şi, bineînţeles, cea în două volume solide, cu supracopertă, din Univers.

Tot pe la şase ani, după raidurile prin gunoaie, cu Ani, o unguroaică plinuţă, împreună cu care mîncam fel de fel de alimente stricate (la iniţiativa ei!; venea în curte şi mă striga, arhetipal, „Băiatule!”), răsfoiam atent o carte luată drept premiu. Era despre puţurile de ţiţei din România! O ţin minte fiindcă foile abia se mai ţineau, cusute la cotor cu aţă, şi bănuiesc că materia vîscoasă m-a urmărit pînă la obsesie şi-n poezie, cu neaşteptatele-i forme prelinse.

Saltul l-am făcut imediat, în clasa a doua şi-a treia, la Belceşti, de data asta însingurat într-o colibă confecţionată de mine, întins pe burtă, sau într-un vagon de marfă, aflat pe linia moartă, cu Robinson Crusoe, Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Gordon Pym, 20.000 de leghe sub mări… A continuat, odată cu mutarea la periferia Iaşului, un şir nesfîrşit de cărţi de aventuri, procurate cu toptanul de la colegul meu de bancă, Gelu, fiul unui mic comerciant, deţinătorul blagoslovit al unui pod cu grămezi de volume împînzite de păianjeni, prăfuite, unele plouate, scorojite, clăi de file foşgăind de detectivi şi blonde cu revolver sub pîntec… Un rai!

Marcat am fost doar de Cei trei muşchetari, dăruită de taică-meu. O recitesc şi acum.

Şi iar ne-am mutat, de data asta în centrul Iaşului, lîngă Teatrul Naţional! Prin clasa a şasea, a şaptea, nu-mi dau seama cum, a ajuns în mîinile mele un compendiu al Istoriei… lui G. Călinescu. Probabil îl adusese maică-mea, încă învăţătoare (dar ea căpătase deja aerul acela luminos, semidivin, de zeiţă cărnosă, cu ochi noptateci şi coapse fruste, rătăcită printre oamenii pricăjiţi ce eram!). A fost o minune! Citeam fără să ştiu nimic despre autori, fermecat, încîntat de neologismele folosite, de caracterizările rapide, ironice. Descopeream o lume feerică şi, datorită autorului, de-un umor inepuizabil, care avea să mă fascineze o viaţă. Asta, da, carte de căpătîi!

Prin ultimele clase de liceu (doar cu 10 clase!) mama, o femeie frumoasă, născută pe malul Nistrului, cu părul în ondule castanii, stăpînite într-un coc bogat, veşnic dispusă să explice (enervîndu-l pe tata!) cum şi-a pierdut chiloţii pe stradă, cam prin preajma Palatului Culturii, şi cum şi i-a recuperat, mama, zic, îmi făcu cunoştinţă cu un profesor de idiş, Eleizer Frenkel, de la şcoala unde funcţiona dînsa, cea alungată din Olimp. Întîlnire providenţială! Poate datorită şi puterii ei de convingere, Eleizer Frenkel admise să am acces la biblioteca lui fantastică. Intram într-o cameră mare, prost luminată, cu rafturi pe toţi pereţii, ticsite cu cîte trei rînduri de volume, cu movile de cărţi uriaşe pe jos, cu frînghii de pe care atîrnau rufe puse la uscat. Mă lăsa singur să-mi aleg absolut orice doream. Stam uneori cîte 2-3 ore scotocind. La urmă el trecea, în cealaltă cameră, cele vreo 20-30 de cărţi pe un carnet şi plecam fericit şi ameţit acasă. Îl uimea flerul meu: de ce luam Kafka? de ce luam Rilke? de ce Blecher? De ce îi depistasem, prin colţuri şi muşuroaie, poeţii interzişi pe atunci, în ediţii princeps, multe cu dedicaţii?! Ca un soi de încununare, Doamne! mi-a împrumutat şi Istoria… mare a lui Călinescu? Am stat ani de zile cu ea la cap, în timpul studenţiei la Medicină, nemaisăturîndu-mă să o citesc, recitesc…

A fost un miracol. Peste tot găseam cărţi importante. Un Baudelaire la anticariat, un Rimbaud (pe care l-am copiat pe foi albe cu creion roşu) la cel mai straniu coleg de-al meu din grupă, Răzvan Cuncic. Părinţii mi-au dat bani să-mi cumpăr Eminescu, Postume, apărut în 1952, în ediţia Perpessicius. La „Gaşca teatrului”, unde băteam mingea, se găsise o fetiţă ciufulită care îmi dădu Hegel (uite, spunea ea, arătîndu-mi cu degetele pline de cerneală, e foarte simplu, am subliniat cu roşu) şi Bietul Ioanide. O mătuşă de la Bucureşti îmi făcu cadou Cronică de familie, eu, prin anul întîi, cumpărasem Groapa, citeam Labiş, Arghezi, Blaga, Fundoianu (îl preţuiam enorm, Privelişti m-au învăţat cît de concret poate fi cuvîntul)…

Cititul în sine, bucuria de a înainta în pagină, în carte, mă ajuta şi la parcurgerea unor tratate de Endocrinologie, Neurologie, Anatomie, Fiziologie etc… în timpul sesiunilor de examene. Am rastofilit Endocrinologia în cîteva zile şi la examen am răspuns sec, spre mirarea profesoarei, că nu am ce spune, întrucît endocrinologia nu-i pusă încă la punct! Bine, zice, dă-mi carnetul. Şi mi-a trîntit un 10! Medic la ţară, cititul (şi scrisul) m-au salvat. Aveam nişte caiete de muzică, pe portative însemnam cuvinte cu diferite culori: Catalog de nimfe. Am ras Stendhal, Balzac, Moraliştii francezi, Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, sistematic, cu sîrguinţă, în amănunţime…

Obiceiul de a interveni în text, scriind pe margini sau între rînduri îl am de cîţiva ani buni. De asta nu pot împrumuta cărţi, sînt doldora cu scene intercalate, îndeosebi în cheia Sade! Nu vă puteţi închipui cum arată Adela mea! E faza cititului (recititului mai exact) postmodernist?

O, ce delicios e să dai indicaţii noi de scenă (intră, iese, apare din fund etc.) şi să adaugi replici stupefiante la Shakespeare? Sau să rescrii cu aplomb pasaje din Madame Bovary, sau din Hortensia Papadat-Bengescu, sau, mai ales, din Duiliu Zamfirescu în Viaţa la ţară (la mine romanul se numeşte, modest, Vaca la ţară). Am rezolvat astfel veşnica problemă ce mă măcina din adolescenţă: cînd scriam, doream să citesc, cînd citeam, doream să scriu, o duceam într-un cumplit chin al neîmplinirii în ambele situaţii. Cu Proust, buchisit ani de-a rîndul, nu mi-am permis nici o măgărie.

Rugaţi-vă pentru sufletul meu!”

[Romania literară, nr.27, 2011]

Citiţi în continuare!

luni, 4 iulie 2011

Superstiția stilului





Un eseu semnat de Jorge Luis Borges (1899-1986) nu poate fi decît binevenit. Găsim și aici stilul limpede, erudiția și farmecul care l-au impus pe Borges printre marii eseiști ai secolului al XX-lea. Eseul prozatorului argentinian reprezintă o viguroasă pledoarie pentru stilul simplu, necăutat.

Superstiţioasa etică a cititorului

Condiţia precară a literelor noastre, incapacitatea lor de a atrage au produs o superstiţie a stilului, o distrată lectură de atenţii parţiale. Împătimiţii acestei superstiţii înţeleg, prin stil, nu eficienţa sau ineficienţa unei pagini, ci aparenta iscusinţă a scriitorului: comparaţiile folosite, acustica, episoadele punctuaţiei şi ale sintaxei lui. Rămîn opaci în faţa propriei convingeri sau a propriei emoţii; sînt în căutare de tehnicisme (cuvîntul îi aparţine lui Miguel de Unamuno) care să le indice dacă pagina respectivă are sau nu dreptul de a le fi pe plac.

Au aflat că adjectivele nu trebuie să fie banale şi vor opina că o pagină este rău scrisă atunci cînd îmbinarea adjectivelor cu substantivul nu oferă surprize, chiar dacă finalitatea generală este întru totul împlinită. Au aflat că şi concizia e o virtute şi îl socotesc concis pe cel care se înnămoleşte în zece fraze scurte şi nu pe cel care struneşte una amplă. (Exemple normative pentru această înşelăciune a scurtimii, pentru această frenezie sentenţioasă pot fi căutate în elocinţa celebrului consilier danez Polonius din Hamlet sau în aceea a unui alt Polonius, real de data aceasta, cu numele de Baltasar Gracián.) Au aflat că apropiata repetare a unor silabe constituie o cacofonie şi vor simula că, în proză, ea le provoacă o adevărată durere, chiar dacă în vers le prilejuieşte o rară desfătare, probabil şi de această dată simulată. Cu alte cuvinte, nu iau în seamă eficienţa mecanismului, ci aşezarea părţilor lui. Emoţia o subordonează eticii sau, mai degrabă, unei etichete invulnerabile. S-a generalizat pînă într-atît această inhibiţie, încît cititorii, în sensul ingenuu al cuvîntului, sînt pe cale de dispariţie, pentru că toţi sînt critici potenţiali.

Atît de răspîndită e superstiţia aceasta, încît nimeni nu s-ar încumeta să admită absenţa stilului în opere care îi stau la inimă, îndeosebi dacă sînt clasice. Nu există carte bună fără o atribuire stilistică, de care nimeni nu se poate dispensa, cu excepţia propriului ei autor. Să luăm drept pildă romanul Don Quijote. Critica spaniolă, în faţa calităţilor dovedite ale acestui roman, n-a vrut să recunoască faptul că cea mai de seamă valoare a lui (şi, poate, unica irecuzabilă) este cea psihologică şi îi atribuie în schimb haruri stilistice care multora le vor fi părînd misterioase. Într-adevăr, e de ajuns să recitim cîteva pasaje din Don Quijote pentru a simţi că Cervantes nu era stilist (cel puţin în prezenta accepţie acustico-decorativă a termenului) şi că destinele lui Don Quijote şi Sancho Panza îl interesau prea mult ca să-şi îngăduie a se lăsa distras de propria sa voce. În Agudeza y arte de ingenio - lucrare atît de elogioasă la adresa multor proze narative, precum aceea din Guzmán de Alfarache-, Baltasar Gracián nu se decide să pomenească despre Don Quijote. Iar Quevedo îi versifică în glumă moartea şi apoi îl dă uitării.

Se va obiecta faptul că ambele exemple sînt negative; Leopoldo Lugones, în vremurile noastre, exprimă - iată - o judecată explicită: "Stilul constituie latura slabă a lui Cervantes, şi neajunsurile provocate de influenţa lui au fost grave. Sărăcia culorilor, nesiguranţa structurii, segmente sacadate care nu nimeresc niciodată finalul, desfăşurîndu-se în volburi interminabile, repetiţii, lipsa proporţiilor - iată legatul tuturor celor care, văzînd numai în formă suprema realizare a operei nemuritoare, au rămas cu dinţii înfipţi în scoarţa tare ce ascundea forţa şi savoarea" (El imperio jesuítico, p. 59). Iar Groussac: "Dacă ar fi să descriem lucrurile aşa cum sînt, ar trebui să mărturisim că o bună jumătate a operei are o formă din cale-afară de şubredă şi neglijentă, fapt ce îndreptăţeşte cu prisosinţă acel limbaj umil pe care adversarii i-l atribuie lui Cervantes. Şi prin aceasta nu mă refer - numai şi în primul rînd - la discrepanţele verbale, la intolerabilele repetiţii ori jocuri de cuvinte ori la crîmpeiele de anevoioasă grandilocvenţă, care sfîrşesc prin a ne copleşi, ci la structura în general dezlînată a acestei proze menite doar să umple timpul" (Crítica literaria, p. 41). Proză de umplut timpul, proză vorbită şi nu declamată este cea a lui Cervantes, şi alta nici nu-i trebuie. Cred că această observaţie ar fi îndreptăţită în cazul lui Dostoievski, al lui Montaigne sau Samuel Butler.

Vanitatea stilului se împotmoleşte într-o altă vanitate, mai patetică însă, cea a perfecţiunii. Nu există mînuitor al metrului, oricît de întîmplător sau nul ar fi, care să nu fi dăltuit (verbul este prezent în conversaţia lui) sonetul său perfect, minuscul monument în care îşi străjuieşte posibila sa nemurire şi pe care inovaţiile şi anihilările aduse de timp vor trebui negreşit să-l respecte. E vorba despre un sonet fără elemente de prisos, dar care-i de prisos el însuşi, căci, tot, nu este decît pleavă şi inutilitate. Această înşelăciune în privinţa dăinuirii (Sir Thomas Browne: Urn Burial) a fost formulată şi chiar recomandată de Flaubert în următoarea sentinţă: rectificarea (în accepţia cea mai înaltă a termenului) izbuteşte să facă din gîndire ceea ce au izbutit apele Styxului cu trupul lui Ahile: o face invulnerabilă şi indestructibilă (Correspondance, II, p. 199). Judecata e categorică, dar mie nu mi-a fost dată nici o experienţă care să mi-o confirme. (Fac abstracţie de virtuţile tonice ale Styxului; această reminiscenţă infernală nu e un argument, e o emfază.) Pagina perfectă, pagina în care nici un cuvînt nu poate fi modificat fără vreun prejudiciu, este cea mai precară dintre toate. Modificările survenite în limbaj şterg sensurile laterale şi nuanţele; pagina "perfectă", constînd tocmai din aceste delicate valori, este aceea care se toceşte cu cea mai mare uşurinţă. Dimpotrivă, pagina care poartă vocaţia nemuririi poate străbate focul eratelor, al versiunilor aproximative, al lecturilor neglijente, al înţelegerii greşite, fără a-şi da sufletul în flăcările încercării. Nu se poate altera cu impunitate (astfel afirmă cei care îi restabilesc textul) nici un rînd dintre cele meşteşugite de Góngora; Don Quijote, în schimb, cîştigă orice bătălii postume cu traducătorii şi supravieţuieşte în orice versiune, oricît ar fi aceasta de neglijentă. Heine, care nu-l ascultase niciodată în spaniolă, l-a celebrat pentru vecie. Spectrul german, ori scandinav, ori chiar hindus creat de Don Quijote este cu mult mai viu decît neliniştitele artificii verbale produse de stilistul pomenit.

N-aş dori ca morala acestei comparaţii să fie înţeleasă drept deznădăjduită ori nihilistă. Nu voiesc să încurajez neglijenţele de limbaj şi nici nu cred în vreo virtute mistică a frazei stîngace şi a epitetului vulgar. Afirm doar că omisiunea voluntară a acestor două sau trei desfătări minore - divertismentele vizuale produse de metaforă, cele auditive produse de ritm, ca şi surpriza interjecţiei sau a hiperbatului - ne dovedeşte, de obicei, că pasiunea temei tratate e cea care precumpăneşte la scriitorul respectiv. Asprimea unei fraze îi e la fel de indiferentă literaturii adevărate ca şi onctuozitatea ei. Economia prozodică nu-i este mai puţin străină artei decît îi sînt caligrafia sau ortografia sau punctuaţia, adevăr pe care originea judiciară a artei retorice şi aceea muzicală a cîntului ni l-au ascuns întotdeauna. Greşeala predilectă a literaturii de azi este emfaza. Cuvintele definitive, cuvintele ce postulează înţelepciuni de proroc sau de arhanghel, decizii de o neclintire ce trece mult de limita omenească - unic, niciodată, întotdeauna, totul, perfecţiune, desăvîrşit - sînt în uzajul curent al tuturor scriitorilor noştri. Ei nu-şi dau seama că a rosti cu nemăsură un lucru indică aceeaşi stîngăcie ca şi atunci cînd nu-l rosteşti pe de-a-ntregul şi că nesăbuita generalizare şi intensificare constituie semne de sărăcie, pe care cititorul le simte ca atare. Necugetarea lor provoacă o depreciere a limbii. Aşa se întîmplă în franceză, unde expresia je suis navré înseamnă deseori nu voi putea lua ceaiul cu domniile voastre şi unde aimer a coborît la sensul de a plăcea. Această tendinţă hiperbolică a francezei se manifestă şi în limbajul scris: Paul Valéry, erou al lucidităţii riguroase, transcrie o serie de pasaje din La Fontaine, uitate şi vrednice de a fi date uitării, şi afirmă despre ele (împotriva altcuiva): ”Ces plus beaux vers du monde” (Variété, 84).

Acum însă aş vrea să mă gîndesc la viitor, nu la trecut. Acum există o lectură practicată în tăcere, simptom cu totul încurajator. Şi există cititori taciturni de versuri. De la această capacitate discretă şi pînă la o scriitură pur ideografică - transmitere directă de experienţe, nu de sunete - este o distanţă uriaşă, dar, totuşi, mai puţin întinsă decît întregul viitor.

Recitesc negaţiile acestea şi îmi spun: nu ştiu dacă muzica a ajuns să fie exasperată de muzică sau marmura să fie exasperată de marmură, dar literatura este o artă care ştie să prevestească vremea în care va fi amuţit pe deplin, să se înverşuneze împotriva propriilor ei virtuţi, să-şi adore propria ei dizolvare şi să-şi glorifice sfîrşitul.”

(traducere de Cristina Hăulică)

Citiţi în continuare!