miercuri, 29 decembrie 2010

Jorge Luis Borges: Tu


Un poem de Jorge Luis Borges reprezinta întotdeauna o desfătare. Nu numai prin frumusețea ciudata și definitivă a versurilor, dar și prin invitația la o lectură interpretativă. Vom reproduce mai jos poemul Tu.

Tu
Un singur om s-a născut, un singur om a murit pe pământ.
A afirma contrariul este pur şi simplu statistică, este o adunare imposibilă.
Nu mai puţin imposibilă decât a aduna mirosul ploii cu visul pe care l-ai visat azi-noapte.
Acest om e Ulise, Abel, Cain, primul om care a întocmit constelaţiile, omul care a înălţat cea dintâi piramidă, omul care a scris hexagramele din Cartea Schimbărilor, faurul care a săpat runele pe spada lui Hengist, arcaşul hoinar Tamberskelver, Luis de León, librarul care l-a zămislit pe Samuel Johnson, grădinarul lui Voltaire, Darwin la prora corăbiei Beagle, un evreu în camera de gazare, iar, cu timpul, tu şi eu.
Un singur om a murit la Ilion, la Metauro, la Hastings, la Austerlitz, la Trafalgar, la Gettysburg.
Un singur om a murit în spitale, în naufragii, în singurătatea apăsătoare, în alcovul lenei şi al dragostei.
Un singur om a privit revărsatul zorilor.
Un singur om a simţit în cerul gurii răcoarea apei, gustul fructelor şi al cărnii.
Vorbesc despre singurul, despre unul, despre cel care întotdeauna e singur.



Citiţi în continuare!

luni, 20 decembrie 2010

Sărbătoarea Țapului


Nota de față reproduce fragmentar un foarte interesant comentariu dedicat de Nicolae Manolescu romanului publicat de Mario Vargas Llosa (proaspătul laureat al premiului Nobel pentru literatură) în 2000 și intitulat Sărbătoarea Țapului. Autorul însemnărilor compară regimurile autoritare din America de Sud și Centrală cu regimul comunist. Concluziile sînt surprinzătoare. Va invit să citiți așadar:

„Ca toţi cei din generaţia mea, am făcut cunoştinţă în chip direct adică, aşa cum se spune, pe pielea mea, doar cu extremismul comunist. Acela fascist l-am trăit fiind copil şi n-am nici un fel de amintire personală. Toate informaţiile mi-au parvenit la maturitate, prin mărturii sau lecturi. În acelaşi fel tot ce ştiu despre mussolinism, franchism, hitlerism sau despre dictaturile din ţările latino-americane datorez cărţilor. De istorie şi mai ales de literatură.

Una dintre ele, romanul lui Mario Vargas Llosa Sărbătoarea Ţapului, tradus şi la noi (de către Luminiţa Voina-Răuţ şi Mariana Sipoş pentru Editura Allfa), mi-a împrospătat unele observaţii mai vechi, legate de deosebirile dintre cele două tipuri de extremisme. Romanul se adaugă altora, cum ar fi cele ale lui Marquez sau Carpentier, despre acelaşi subiect: sîngeroşii dictatori din America de Sud şi Centrală. Dar dacă Marquez şi Carpentier au avut simpatii socialiste ori chiar comuniste, respingînd extrema dreaptă din acest unghi, Llosa este un democrat-liberal şi perspectiva lui este alta. Pentru primii doi, Castro nu suportă comparaţie cu Trujillo, Battista ori Duvalier. Cel din urmă nu face nici o deosebire între ei.

În ce mă priveşte, este de la sine înţeles că împărtăşesc atitudinea lui Llosa şi că nu văd de ce am crede că doar unele dictaturi sînt rele. Toate, de extremă dreaptă ori de extremă stîngă, sînt aberante. Chiar dacă nu în acelaşi fel. Şi chiar dacă unele trăsături se amestecă în mod aproape inexplicabil. Ceauşismul a fost, de exemplu, un naţional-comunism pe care l-am socotit multă vreme original, ca o soluţie curat românească. Pînă cînd l-am citit pe Czeslaw Milosz şi am descoperit că toate comunismele au virat spre dreapta şi unele deja din tinereţe. Diferenţele există însă şi sînt importante.

Una se explică aşa-zicînd genetic: extrema dreaptă a reprezentat în multe ţări europene din perioada interbelică şi în toate ţările americane din perioada postbelică o reacţie la socialism şi la comunism; cazul invers nu e cunoscut. Socialist în juneţe, Mussolini s-a convertit la fascism. Generalii latino-americani i-au ripostat comunistului Castro (care l-a înlăturat pe Battista nu pentru că ura extremismul de dreapta, ci fiindcă pariase pe cel de stînga).

A doua diferenţă provine din precumpănirea ideologicului în comunism şi din relativa lui precaritate (sau absenţă) în extremismul de dreapta. Comunismul a cucerit societăţile în care s-a născut şi apoi mai bine de jumătate din glob fluturînd stindardul unei anumite concepţii despre lume. Exagerînd puţin, am putea susţine că, din contra, regimurile fasciste n-au avut altă concepţie decît anticomunismul. Dominicanul Trujillo din Sărbătoarea Ţapului este cel mai bun exemplu. Sigur că în numele anticomunismului, dictatorul dominican contemporan cu Franco şi-a slujit cu inumană cruzime interesele proprii, ale lui şi ale familiei sale. Ca şi comuniştii Kim Ir Sen în Coreea sau Mao în China.

Dar aceştia din urmă erau anticapitalişti, nu adversari ai extremei drepte ca atare. Şi, în orice caz, concepţia lor politică era cu mult mai complexă şi mai articulată, în pofida faptului că provenea din varianta leninistă a marxismului. Această ideologie i-a unit pe dictatorii de stînga de pe toate continentele. Simplul anticomunism a fost, în schimb, unica legătură dintre Mussolini şi Marcos. Unii făceau altceva decît spuneau şi nu spuneau niciodată ce fac: ideologia comunistă e o formă de minciună. Fasciştii făceau deobicei ce spuneau şi spuneau ce făceau. Sinceritatea lor era însă la fel de criminală, ca şi ipocrizia celorlalţi.

Şi mai este o deosebire, derivată din aceasta, mai rar luată în considerare, dar care, împreună cu idoelogicul, ne ajută să înţelegem de ce am avut un proces al fascismului, dar nu şi unul al comunismului. E vorba de faptul că dictaturile de dreapta, lipsite de o filosofie proprie, au fost în practică, şi în modul cel mai strident, abuzive, în vreme ce, preocupate să nu iasă din spiritul care le călăuzea, cele de stînga au păstrat aparenţe de legalitate.

Pentru cei care au cunoscut comunismul, nu şi fascismul, ca mine, comportarea lui Trujillo, protagonistul romanului lui Llosa, este demenţială, adică pur şi simplu de neînţeles. Stalin a ucis mai mulţi oameni decît Trujillo, dar s-a comportat cu mult mai raţional. A fost nevoie să iasă din scenă ca să aflăm (după Raportul secret al lui Hrusciov din 1956) cît de arbitrar şi de sadic a fost ca lider, timp de trei decenii, al Uniunii Sovietice. Cît a trăit, aceste lucruri puteau fi bănuite, dar au fost cu grijă, nu acoperite, ci justificate.

Trujillo ucidea cînd şi pe cine voia, fără să-i pese de interpretarea faptelor lui. O făcea uneori cu mîna lui. Şi n-avea răbdare să oblige justiţia să-l protejeze în ochii americanilor (care l-au sprijinit pînă aproape la sfîrşit în lupta contra comunismului) organizînd procese. Stalin a epurat partidul şi statul sovietic în tot cursul anilor '30 ai secolului trecut, trimiţînd la moarte ori în gulag zeci de milioane de oameni (mai mulţi decît întreaga populaţie a dictaturilor central şi sud americane laolaltă), dar numai ca urmare a unor procese publice temeinic elaborate şi mediatizate.

Toate regimurile comuniste au procedat identic. Crimele lor au părut efectul unor necesităţi sau legităţi istorice, nu al acţiunii unor indivizi dezaxaţi” (România literară, 2002, nr.44, p.1).

N. A. Am ales imaginea dintr-un bestiar medieval.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Sfârșitul cărții?


Umberto Eco, Jean-Claude Carrière, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi: Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2010, 256p.

O discuție optimistă despre sfârșitul cărții (despre care se vorbește în ultima vreme mult prea mult!) aflăm în volumul Nu sperați că veți scăpa de cărți. De parcă cineva întreg la minte ar putea spera un atare sfârșit..

E vorba de o lungă convorbire între Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière. Discuția este moderată de Jean-Philippe de Tonnac. De când, acum doua decenii, internetul s-a înstăpânit asupra vieților noastre zilnice, mulți au clamat sfârșitul cărții, măcar în forma ei clasică. Nu s-a petrecut deloc așa. Cartea supraviețuiește cu tenacitate în pofida tuturor profețiilor sumbre. Apocalipsa nu a luat chip. Încă?

Știm deja că Umberto Eco e (și) un bibliofil împătimit. Jean-Claude Carrière este, la rându-i, un cititor pătimaș. Nu sperați că veți scăpa de cărți începe cu afirmaţia lui Jean-Claude Carrière, care afirmă că, într-o întâlnire de la Davos, în 2008, un futurolog prezicea: "Un baril de petrol va costa 500 de dolari, apa va deveni un produs comercial de schimb, ca petrolul, şi va fi cotată la Bursă. A treia predicţie priveşte continentul african, care, în următoarele decenii, va deveni cu siguranţă o putere economică, şi a patra este dispariţia cărţii".

Răspunsul lui Umberto Eco este cât se poate de limpede: "Cartea va rămâne ceea ce este. Apariţia internetului va duce la dispariţia cărţii? Internetul ne-a readus în era alfabetică. Încercaţi să citiţi un roman pe monitor şi după două ceasuri veţi avea doi ochi ca nişte mingi de tenis. În plus, computerul depinde de existenţa electricităţii şi nu-l poţi folosi în cada de baie sau măcar culcat pe o parte în pat. Cartea e, aşadar, un instrument mai flexibil. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. De peste 500 de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici funcţia, nici sintaxa. Oricum, dacă memoria vizuală şi sonoră a secolului XX s-ar şterge din cauza unei pene de curent catastrofale, ne va rămâne întotdeauna cartea".

Predicția celor doi ia forma următoare: “Din două una: fie cartea rămâne suportul pentru lectură, fie va exista ceva care va semăna cu ceea ce cartea a fost întotdeauna, chiar şi înainte de inventarea tiparului. De peste cinci sute de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici funcţia, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate, şi nu vedem un alt obiect mai bun decât ea pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare. Poate că vor evolua elementele sale, poate că paginile nu vor mai fi din hârtie. Dar cartea va ramâne ceea ce este".

Și concluzia: "Dacă discuţia noastră ar fi avut loc cu o sută douazeci de ani mai devreme, ea s-ar fi limitat la teatru şi carte. Nu existau radioul, cinematograful, înregistrarea vocii şi a sunetelor, televiziunea, imaginile de sinteză, benzile desenate. Or, de fiecare dată când apare o tehnică nouă, ea vrea să demonstreze că se emancipează de regulile şi constrângerile care-au însoţit apariţia oricărei alte invenţii din trecut. Se vrea orgolioasă şi unică. De parcă noua tehnică i-ar dispensa automat pe noii utilizatori de orice efort de învăţare. De parcă le-ar aduce de la sine o nouă competenţă. De parcă s-ar pregati să măture tot ce a fost înaintea ei, transformându-i totodată în analfabeţi retrograzi pe toţi cei care ar îndrăzni s-o respingă. Am fost toată viaţa martorul acestui şantaj. Deşi, în realitate, se întâmplă pe dos”.

E vorba așadar de o carte care merită cu prisosință citită.

V. G.
N. A. Franz Eybl, Jeune fille lisant.


Citiţi în continuare!

marți, 14 decembrie 2010

Agnosticismul exegetic


În Istoria romanului modern, R.-M. Albérès exprimă cu o limpezime admirabilă agnosticismul hermeneutic. Altfel spus: un text lierar cum e acela al lui Franz Kafka nu acceptă nicio interpretare. Nu e interpretabil sau, cu un termen din deconstrucţie, nu e lizibil. Voi reproduce în continuare câteva pasaje din comentariul lui Albérès.

Un prim citat: “Kafka a scris povestiri inexplicabile... Castelul a fost gîndit, imaginat şi scris astfel încît să nu se poată ivi nici o explicaţie. Orice alt scriitor în afară de Kafka, păstrînd, desigur, în cuprinsul întregii cărţi acelaşi mister, ar fi sfîrşit prin a da o asemenea explicaţie pentru a satisface spiritul raţional al cititorului, după ce l-a intrigat” [pp.221-222].

Pe de altă parte, continuă Albérès, Castelul (se ştie că titlul romanului nu aparţine lui Kafka, fiind al lui Brod, executorul lui testamentar) nu poate fi interpretat nici simbolic: “[Pentru acest roman] nu vom putea găsi [nici] o interpretare ‘simbolică’. E uşor, prea uşor chiar să vedem în slujbaşul care nu poate ajunge pînă la stăpînii săi simbolul unui om despărţit de Dumnezeu şi pus în imposibilitatea de a-i cunoaşte voinţa; iar în eroul Procesului figura unei fiinţe omeneşti care, în virtutea unui păcat originar, se simte întotdeauna vinovată şi învinuită. Aceste interpretări sînt prea evidente pentru ca, dacă ar fi existat în intenţiile lui Kafka, să nu fi răzbătut măcar într-o frază oarecare. Dar Kafka n-a făcut aceasta... [pp.222-223].

De ce nu putem găsi o interpretare de acest fel (simbolică, alegorică)? Răspunsul lui Albérès e simplu: scriitorul nu a avut intenţia să fie citit simbolic: “Or, dacă [Franz Kafka] n-a făcut-o înseamnă că n-a voit s-o facă, înseamnă că nu asta i-a fost intenţia. Nici Procesul, nici Castelul, pentru a nu aminti decît cele două mari opere ale sale, nu vor să aibă nici un sens simbolic, limpede şi definisabil în acelaşi timp, prin intermediul simbolului” [p.223].

Confruntaţi cu “ilizibilitatea” kafkiană, unii exegeţi au apelat la psihologie. Nu au procedat bine, crede Albérès: “Alţii vor vedea aici influenţa Cabalei, a lecturilor din Meister Eckhart, ba chiar vor putea surprinde acţiunea teologilor protestanţi. Să nu ne încredem prea mult în copilăreştile simboluri esoterice. Dacă Franz Kafka ‘ar fi recurs la simbol’, lucrul ar fi fost vizibil, ca la Maeterlinck, de pildă” [p.223].

În concluzie, Kafka “n-a voit să exprime vreo filosofie, nici să dea o imagine literară a propriei sale condiţii ci, influenţat, pur şi simplu, după cum limpede se vede, de situaţia sa, de complexele sale, de lecturile sale, el a renunţat să-şi exprime sensibilitatea, opiniile, ideile. În schimb, a construit deliberat povestiri ininteligibile, pentru a le salva de orice interpretare" [pp.223-224].

Referinţe
ALBÉRÈS, R. –M., Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov, Bucureşti: Editura pentru literatura universală, 1968.

Valeriu Gherghel


N. A. Jacques Oudot (1938-2007): Chambord.



Citiţi în continuare!

luni, 13 decembrie 2010

De ce sînt incendiate bibliotecile?


O imagine despre destinul mereu ameninţat şi precar al bibliotecilor ne putem face dintr-o însemnare a lui Aulus Gellius (Noctes atticae, VII: 17). Aulus Gellius a trăit pe la anii 150-200 după Christos...

În treacăt fie zis, nota lui Aulus Gellius este cea mai veche menţiune cu privire la o bibliotecă publică: „un mare număr de cărţi, cam 700.000, au fost fie strînse, fie scrise la ordinele regilor Ptolemei, în Egipt [în oraşul Alexandria]. Dar în primul război contra Alexandriei, pe cînd poporul era jefuit [de soldaţii romani], toate aceste opere au fost incendiate din întîmplare de trupele auxiliare, fără ca acestea să fi primit ordin pentru astfel de faptă”.

Desigur, istoria precisă a bibliotecii din Alexandria nu e cunoscută în amănunțime. Se cunoaște, în schimb, numele unor bibliotecari: Demetrios din Phaleron, Eratostene, Zenodot din Efes, Aristarh... Poetul Calimah a alcătuit un catalog al bibliotecii.

În ceea ce priveşte numărul cărţilor, cifra dată de Aulus Gellius nu e confirmată de alte mărturii. Seneca, în De tranquillitate animi, 9, citează un loc din cronica lui Titus Livius, unde se afirmă că biblioteca nu cuprindea decît 400.000 de cărţi. Alţii au vorbit însă de un milion de titluri...

Aș observa că Seneca nu a privit cu simpatie bibliotecile. Înțeleptul, dacă e cu adevărat înțelept, se mulțumește cu lectura atentă a cîtorva titluri, nu cu o mulțime. Biblioteca din Alexandria, continuă Seneca, era doar lux și ostentație...

Imensa bibliotecă a fost adăpostită în două clădiri din Alexandria: în aşa-numitul Museon şi în palatul Serapeum. Nu se știe precis cine a distrus-o. În pasajul citat mai sus, Aulus Gellius vorbește de trupele lui Caesar și de un incendiu izbucnit întîmplător.

Alții au pus distrugerea bibliotecii pe seama califului Omar (581-664) care ar fi raționat astfel: dacă lucrările din bibliotecă nu spun lucruri diferite de ceea ce afirmă Coranul, sînt inutile, fiindcă nu fac decît să repete învățătura din Carte; dacă spun lucruri diferite, chiar opuse, ele sînt dăunătoare, fiindcă tot ceea ce contrazice Coranul e nociv. Și într-un caz, și în celălalt, biblioteca se cuvine a fi distrusă.

În fine, ipoteza cea mai probabilă susține că biblioteca din Alexandria a fost arsă, în secolul al V-lea, de creștini (e menționat numele episcopului Theofil), pentru motivul că adăpostea cărți păgîne. Dacă episcopul Theofil a poruncit distrugerea bibliotecii, cu siguranță el nu a gîndit altfel decît califul Omar.

În încheiere, aș menționa o carte recentă despre tentația de a da foc bibliotecilor. Aparține istoricului Lucien X. Polastron și e intitulată Livres en feu. Histoire de la destruction sans fin des bibliothèques. A apărut la editura Gallimard anul trecut. Polastron constată un fapt interesant: acolo unde există cărţi multe, acolo apare şi gîndul distrugerii lor. Cărţile par, adesea, subversive, periculoase, nocive, inutile.

Din fericire, astăzi privim bibliotecile cu mai multă bunăvoință: sînt inocente și, fără nici o discuție, folositoare.

Valeriu Gherghel


N. A. Imaginea care introduce aceasta nota e o miniatura dintr-un manuscris medieval (care s-a păsdtrat!).

Citiţi în continuare!

joi, 9 decembrie 2010

Interpretarea: Richard Shusterman


În esteticile anglo-saxone problema interpretării este fundamentală. Filosoful Richard Shusterman (n. 1949) a elaborat o estetică pragmatistă. Shusterman înţelege interpretarea în opoziţie cu noţiunea prezentată de estetica analitică, dar şi cu noţiunea curentă în teoria deconstrucţionistă.

Richard Shusterman preia conceptul de semnificaţie de la Ludwig Wittgenstein. Interpretarea nu e un act de descoperire, ci de construcţie a semnificaţiei. Corectitudinea unei interpretări, validitatea ei ţin de înseşi regulile jocului interpretativ.

Schusterman acceptă că există o pluralitate de interpretări corecte pentru unul şi acelaşi text, pentru una şi aceeaşi operă de artă. În fond, atîta vreme cît aparțin unui anume joc de limbaj, interpretările chiar antinomice au o egală justificare.

Esteticianul american critică “universalismul hermeneutic” (Gadamer, Alexander Nehamas, Stanley Fish). El respinge teza că “a percepe, a citi, a înţelege sau a te comporta raţional înseamnă întotdeauna a interpreta”. Pentru a avea sens, noţiunea de interpretare are nevoie de o categorie de contrast: dacă orice act este unul interpretativ (hermeneutic), dacă orice este interpretare, termenul însuși nu mai are sens.

În opinia lui Richard Shusterman, categoria de contrast e înţelegerea imediată, non-interpretativă. Distincţia are mai degrabă un caracter funcţional decît ontologic. Există cazuri în care un enunţ pertinent e înţeles imediat fie prin simpla considerare a termenilor care îl compun, fie din contextul rostirii. Şi există cazuri în care această înţelegere imediată întîrzie. În acest moment, subiectul e nevoit să interpreteze*.

Interpretarea e joc (în sensul în care Wittgenstein a vorbit de jocuri de limbaj). Ea este corectă nu printr-o confruntare cu textul (cu opera de artă) sau cu intenţia autorului, ci prin raport cu popriile-i reguli (care sînt acelea ale jocului interpretativ).

Valeriu Gherghel


* Cf. Richard Shusterman, "Pragmatism and Criticism: A Response to Three Critics of Pragmatist Aesthetics", Journal of Speculative Philosophy, 16, 2002, p.32.

P. S.  În imagine: Monica Fagan, The Red Masque.

Citiţi în continuare!

miercuri, 8 decembrie 2010

Don Quijote ca exeget literalist


Unde greşeşte însă cititorul cu numele Alonso Quijano, cunoscut tuturor ca Don Quijote de La Mancha? Şi în ce fel eşuează lectura sa? Ar fi mult prea simplu, cred, să punem nebunia eroului doar pe seama unui intens şi nechibzuit efort mintal, a unei epuizări nervoase. Don Quijote nu e, de altfel, singurul cititor nocturn şi ascetic din istoria cărţii.

Au mai fost, înaintea lui, şi alţii. Cărturarii din Evul Mediu, se ştie, dorm puţin, pe apucate, fără plăcere. Tradiţia e de a te păstra tot timpul treaz, de a priveghea neîncetat (şi de a te ruga sau citi din Scriptură, în tot acest răstimp). Cauza nebuniei nu pare, aşadar, atît de simplă (efortul excesiv), cum insinuează, în cîteva propoziţii de la începutul romanului, Miguel de Cervantes Saavedra (1547 - 1616). Să observăm, mai întîi, că ilustrul hidalgo transformă de la bun început orice relaţie într-o formă de lectură. În asta constă, de altfel, sminteala lui. El nu percepe la propriu lumea din jur. O citeşte şi o complică. Şi nu priveşte la propriu oamenii şi peisajul. Interpretează şi compară. Cu alte cuvinte, în cazul lui don Quijote, raportul senzual cu lucrurile nu mai e niciodată unul imediat şi frust. Senzaţia însăşi a devenit cu totul livrescă.

E lesne de văzut: Don Quijote are la dispoziţie, măcar la începutul lecturii, două tipuri de “cărţi”. Pe de o parte, cărţile din biblioteca personală (în număr de vreo două sute!), închipuite de la un capăt la altul, despre cavaleri rătăcitori, despre domniţe mai mult sau mai puţin ingrate, despre vicisitudinile amorului pasionat etc. etc. E vorba de cărţile care vor sfîrşi sub braţul nemilos al justiţiei laice prin a fi arse în ograda din dos a casei cavalerului. Pe de alta, cartea lumii, la fel de încurcată, cu mai puţine prodigii, totuşi. Cu timpul, Don Quijote (şi nu numai el) ajunge să le confunde sistematic. Ficţiunea din cărţi invadează brusc realitatea, o cotropeşte şi îi ia locul (cel puţin în mintea lui Don Quijote, dacă nu şi a scutierului său). Nu spun cine ştie ce noutate. Observaţia e obişnuită şi s-a mai făcut. Romanul substituie proza lumii. Mai puţin obişnuită, în schimb, e diferenţa dintre cele două tipuri de lectură impuse (sau cerute) de cele două tipuri de cărţi. Şi, în consecinţa acesteia, eroarea exegetică a lui Don Quijote.

Ce înseamnă însă a citi eronat? Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică şi a citi alegoric o carte care impune o lectură literală. Don Quijote cade în amblele păcate deopotrivă. El citeşte literal romanele cavalereşti, construite după regulile alegoriei (descriu metaforic o iniţiere şi o soluţie soteriologică), şi alegoric “cartea lumii”, care impune cel mai adesea o lectură literală. Să-l urmărim un moment pe aprigul cavaler întîrziat. Cît stă acasă, Don Quijote citeşte zi şi noapte, fără pauze, ca un apucat. Cu glas tare, îmi închipui. Natura problemelor pe care şi le pune în timpul lecturii e, cum să zic?, literalistă. Se miră, de exemplu, de faptul că don Belianis, eroul lui Jeronimo Toribio Fernandez, are tenul imaculat în pofida loviturilor primite, a rănilor şi balafrelor şi ajunge să-i invidieze pe vracii care-l tămăduiesc. Don Quijote ia mereu şi mereu povestirea ad litteram. Dificultăţile pe care le întîlneşte nu sînt niciodată elucidate într-un sens alegoric.

Don Quijote urmează, dacă am observat corect, un scenariu literal şi nu unul iniţiatic: “Închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărţi, cu farmece şi cu lupte drepte, cu bătălii şi cu provocări la duel, cu declaraţii de dragoste şi cu iubiri, cu chinuri şi cu sminteli nemaiauzite. Şi-i intră în cap aşa de straşnic că toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar în vis, erau adevărul-adevărat, întrucît pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednică de crezare”.

Ca orice literalist, Don Quijote face două greşeli. Ia întîmplările ficţionale drept adevăr (confundă, aşadar, sensul literal cu sensul istoric, tocmai acolo unde nu există cîtuşi de puţin un sens istoric, adică în romanele cavalereşti) şi nu caută dincolo de litera întîmplărilor relatate o semnificaţie de ordin mai înalt. Despre a doua greşală am scris deja. Prima greşală vine din faptul că, în ficţiune şi numai în ficţiune, semnificaţia literală nu e şi una istorică, precum în cărţile Bibliei, care istorisesc drama poporului lui Israel.

Abia mai tîrziu, în Tratatul teologico-politic, Spinoza va denunţa confuzia, aplicînd scripturilor o lectură imanentă. El investighează sistematic numai semnificaţia enunţurilor profetice (semnificaţia de ordin literal) şi nu-şi mai propune să verifice adevărul celor citite (aşa-zisul sens istoric). Spinoza traduce în ficţiune fabula biblică, o “de-realizează”. Don Quijote, în schimb, “realizează” ficţiunea. Pentru Spinoza, în textul vetero-testamentar, totul e fabulă. Pentru don Quijote, în ficţiune, totul e adevăr.

V. G.

N. A. Salvador Dali (1904-1989): Don Quijote.


Citiţi în continuare!

marți, 7 decembrie 2010

Leibniz


Dacă Michel de Montaigne, în eseuri (precum acela despre experienţă), produce dezordine la nivelul principiilor, fiindcă pune în discuţie clasificările şi separaţiile dintre discipline (ceea ce nu face, să zicem, Jean Bodin, în Universae naturae theatrum), Gottfried Wilhelm Leibniz formulează cu limpezime problema: a găsi pentru un individ locul potrivit într-o clasă, într-o colecţie, e întotdeauna o operaţie dificilă (dar nu imposibilă!). O spune, de exemplu, Théophile, reprezentantul lui Leibniz, în Nouveaux essais sur l’entendement humain, II: 21.

Mai întîi, Théophile propune o analogie geografică. Suma cunoaşterii poate fi comparată cu un ocean neîntrerupt şi continuu. Între părţile acestui ocean (dar şi în cunoaştere), graniţele sînt pur arbitrare. Astfel, e o simplă convenţie, o ipoteză să delimităm o regiune caledoniană a oceanului de o regiune atlantică. Tot o ipoteză este să despărţim o regiune etiopiană de regiunea din vecinătatea Indiei. La propriu, nimic nu delimitează imensitatea apelor. În cuprinsul oceanului, nu există, aşadar, graniţe, limite, vecinătăţi, însoţiri neîndoielnice. Pînă la urmă, harta lui e o construcţie a minţii. Tot o construcţie a minţii e şi harta cunoaşterii. Delimitările, ierarhiile, clasificările rămîn nişte convenţii.

În al doilea rînd, precizează Théophile, suma cunoştinţelor ar putea fi comparată cu mulţimea cărţilor dintr-o bibliotecă. În principiu, biblioteca este o clasificare fără rest a totalităţii cărţilor. Deşi cartea (sau conţinutul ei) nu este niciodată un obiect univoc, catalogul bibliotecii e mereu şi mereu o costrucţie univocă. E infailibil asemenea bibliotecarilor lui Musil. Include toate titlurile şi numai o singură dată. În pofida acestei precizii bibliografice, de multe ori, specialistul observă imposibilitatea de a găsi unui autor anume locul propriu. Titlul lui ar putea sta, cu egală îndreptăţire, şi sub rubrica epistemologiei, şi sub rubrica metafizicii. E cazul Criticii raţiunii pure. Depinde cum o interpretăm.

Théophile nu se înşală: “Cei care ordonează o bibliotecă nu ştiu, de multe ori, unde să aşeze anumite cărţi, stînd nehotărîţi între două sau trei locuri deopotrivă de potrivite”. 


Orice ezitare a bibliotecarului strică ordinea cunoaşterii şi produce nelinişte. În sfîrşit, Théophile discută ideea de enciclopedie, de carte totală, ca rezumat al tuturor adevărurilor, al tuturor cunoştinţelor acumulate la un moment dat. Dar enciclopedia nu poate fi un fapt de agregare, de juxtapunere indiferentă a cunoştinţelor, cum cred nominaliştii. Ea trebuie să aibă “multe trimiteri de la un loc la altul, dat fiind că majoritatea lucrurilor pot fi văzute din perspective diferite, iar un adevăr poate avea poziţionări multiple, potrivit diverselor sale raporturi [cu celelalte adevăruri şi cunoştinţe]…”.

V. G.


N. A. Arthur Rackham (19 September 1867 – 6 September 1939): Sangreal.

Citiţi în continuare!

vineri, 3 decembrie 2010

Tată şi Fiu


Se ştie că tratatul teologic al presbiterului alexandrin Arius (mai nou, din 2006, sfântul Arius pentru Biserica Ariană!), tratat cunoscut sub numele Thalia, nu s-a păstrat. S-au păstrat, în schimb, câteva fragmente interesante în scrierile polemice ale episcopului Atanasius.

Termenul Thalia înseamnă abundenţă, banchet. Scrierea pare să fi fost un rezumat în versuri al opiniilor lui Arius (250-336) cu privire la Logos (a doua persoană a Sfintei Treimi, Fiul). În Thalia, autorul sublinia apăsat divinitatea Tatălui. Arius susţinea că a existat o perioadă temporală în care numai Tatăl a existat, nu şi Fiul.

Alexandru din Alexandria sintetizează poziţia lui Arius astfel: Dumnezeu nu a fost dintotdeauna tată. A fost un timp în care El nu a avut această însuşire, fiindcă nu avea încă un Fiu. Fiul nu e din eternitate. El a fost creat la un moment dat din nimic. Arius afirma că această făptură (entitate creată) este numită greşit Cuvânt şi Înţelepciune.

Arius a descoperit un paradox interesant. În chip riguros logic, tatăl ca tată trebuie să aibă aceeaşi vârstă cu fiul (oricât ar părea de ciudat!), întrucât devine tată abia odată cu naşterea fiului. Tatăl ca tată "se naşte" abia odată cu naşterea propriu-zisă a fiului. Termenii tată şi fiu sunt corelativi. A spune că poate exista un tată fără fiu (ori un fiu fără tată) e scandalos. Dumnezeu însuşi devine Tată abia când se naşte Fiul. A vorbi însă despre un Tată etern şi despre un Fiu creat e o eroare logică.

Episcopul Atanasius menţionează că această scriere (Thalia) era redactată într-un stil "efeminat" şi "ridicol".

N. A. Johann Heinrich Schoenfeld, L'adoration de la Sainte Trinite (sec. XVII).

Citiţi în continuare!