vineri, 26 noiembrie 2010

Dormea întors (3)


Pînă la Nicolae Manolescu (2004: 1, 14), nimeni nu a sesizat ambiguitatea definitivă a versului: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Ambiguu este, de altfel, întregul poem care deschide volumul din 1916. Ne aflăm din capul locului în plină indeterminare semantică şi, mai ales, sintactică. În chip neaşteptat, de cele mai multe ori, fraza lirică se rupe:

“Dormeau adînc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmînt –
Stam singur în cavou… şi era vînt…
Şi scîrţîiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lîngă mort… şi era frig…
Şi-i atîrnau aripile de plumb.”

Nicolae Manolescu e uimit de “tăcerea care acoperă acest vers în toate exegezele”. Ea poate insinua neofitului deplina “transparenţă” a poeziei. Nu discuţi evidenţa. Totul e limpede: poetul se află într-un cavou şi priveşte, înfrigurat, trupul iubitei. Simplu…Atît de simplu încît versul “Dormea întors amorul meu de plumb” n-a ridicat nimănui dificultăţi: el “e citat laolaltă cu celelalte”, fără nicio notă explicativă.

Nicolae Manolescu conchide: “Cea mai elementară întrebare pe care s-ar fi cuvenit să şi-o pună un cititor grijuliu ar fi fost însă aceea referitoare la poziţia cel puţin ciudată a corpului iubitei moarte: (‘amorul meu de plumb’) cum adică ‘dormea întors’? Şi, imediat după asta, se cuvenea raportată inuzuala expresie la aceea uzuală: a dormi neîntors. Indiferent de ce se poate scoate din acest raport…, el trebuia conştientizat. În loc de asta, versul citat de mine n-a fost pur şi simplu văzut”, conchide criticul (2004: 1).

Referințe:
Manolescu, Nicolae, “Orbirea critică”, România literară, 37: 7 (2004), pp.1, 14.

N. A. Guido di Pietro, Ange en adoration (secolul XV).

Citiţi în continuare!

joi, 25 noiembrie 2010

Dormea întors (2)


Să recitim mai întâi poezia lui Bacovia. Aveți bunătatea...

“Dormeau adînc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmînt –
Stam singur în cavou… şi era vînt…
Şi scîrţîiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lîngă mort… şi era frig…
Şi-i atîrnau aripile de plumb.”

Claritatea unei astfel de poezii (la Plumb mă refer, firește) e o iluzie. Sintaxa poemului e adânc fracturată. Cui îi atârnă, de fapt, greoaiele aripi, în final? “Amorului de plumb” sau unei presupuse, funerare statui? Şi ce înseamnă a dormi întors? Vom stabili vreodată?

Ipoteze se pot, desigur, construi cu oarecare ingeniozitate. Certitudini, niciodată. Într-un eseu aniversar, poetul Ilie Constantin se întreabă: “ce vrea să spună întors? Nu e vorba de o iubită moartă, revenită în memorie, ci de o imagine emblematică a oricărei iubiri pierite. Ea seamănă cu o statuie de înger din cimitire, căreia îi atârnă aripile de plumb. Predomină impresia de greutate materială…”.

Ipoteza lui Ilie Constantin e că sintagma dormea întors se aplică acestei imagini emblematice. Totuși: imaginea însăși s-a întors (a revenit) în memoria poetului sau e vorba de un înger întors cu spatele, un înger privit din spate? Ilie Constantin nu precizează. Voi exclama așadar: ignoramus...

Referințe:
Constantin, Ilie, “Plumbul şi sufletul”, România literară, 39: 43 (2006): 10.

N. A. Imaginea reproduce un ulei de Jake Baddeley, Untitled.

Citiţi în continuare!

miercuri, 24 noiembrie 2010

Dormea întors (1)


Voi începe investigația printre criticii care s-au oprit la poezia lui Bacovia cu Dinu Flămînd. Poetul și criticul literar Dinu Flămînd găsește astfel că Plumb prezintă “un ciudat tablou morbid”. Poemul în cauză pare (şi este) o “simplă juxtapunere de enunţuri”, care “violentează” intenţionat gustul cititorului. E un tablou al “vidului”, al “pustiului total”.

În versurile din Plumb, George Bacovia “se înfăţişează cu o anumită inabilitate pe care el o transformă în ciudată virtuozitate. De ce amorul doarme întors, se va fi întrebat acelaşi cititor prezumtiv?”.

Și mai departe: “În spaţiul atât de sever delimitat al celor două strofe, un adverb ca acesta, gratuit şi destul de inexpresiv, putea fi evitat cu multiple şanse”. Adverbul întors - continuă Dinu Flămînd – produce mai presus de orice o impresie hilară. Cu toate acestea, atmosfera poeziei atenuează stridența termenului. Rămâne să ne întrebăm în ce măsură un adverb “inexpresiv” e “strident”.

Dinu Flămînd subliniază în continuare abilitatea lui George Bacovia de a transforma o slăbiciune într-o virtute: “acolo unde se ţes alianţele cuvintelor, ochiul vede munca anevoioasă a poetului, indeciziile, căderile de gust”. Pe ansamblu însă, la nivelul poeziei ca întreg, poetul triumfă.

Criticul Dinu Flămînd crede că folosirea cuvântului amor e o (altă) inabilitate a lui Bacovia: cuvântul amor e "unul fad, provenit dintr-un lexic lejer. În plină epocă de ridiculizare a franţuzismelor, acest poet pofund [e vorba desigur de Bacovia] utilizează fără umbră de suspiciune un cuvînt dintre cele mai şterse".

Mi se pare limpede însă că Bacovia nu percepea încă termenul amor ca fiind unul conotat negativ, nici ca fiind un termen șters, fad, sălciu, ironic. Nici nu era astfel în epoca lui (la 1900, să zicem). Termenul amor a devenit abia astăzi un cuvânt ridicol, folosit în enunțuri menite să producă amuzament. Nici Eminescu nu simțea altfel decât Bacovia, când întreba, perfect serios, ce e amorul?

În concluzie: Dinu Flămînd sesizeaza problema (ce semnificație are sintagma dormea întors?), dar consideră că toată dificultatea provine dintr-o inabilitate lexicală a poetului sau dintr-o simplă neglijență. Bacovia a folosit un cuvânt greșit, impropriu, inadecvat nu pentru că a vrut să creeze o problemă (exegetică), ci pentru că nu a putut s-o evite.

Referințe:
Flămînd, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, 147p.

Citiţi în continuare!

marți, 23 noiembrie 2010

Plumb


Nimeni nu poate spune că poezia Plumb de George Bacovia e limpede. Dar dincolo de lipsa ei de limpezime, un cuvânt m-a intrigat dintotdeauna. Ce înseamnă întors din versul dormea întors amorul meu de plumb? De ce întors? Somnul e întors ori amorul? Adverbul (?) întors nu se potrivește cu enunțul, cu poemul, cu întregul context, de altfel.

Să ne amintim așadar cele două strofe din Plumb:

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Poezia a fost scrisă în 1902, se pare. Voi încerca într-o notă viitoare să rezum câteva interpretări care au încercat să rezolve dificultatea ridicată de sintagma dormea întors.

N. A. În imagine, o stelă funerară. Mască.

Citiţi în continuare!

duminică, 21 noiembrie 2010

Dante Alighieri și doctrina celor patru sensuri


Exegeții medievali considerau că textul sacru are patru sensuri: un sens literal, unul alegoric, un sens moral și, în fine, un sens anagogic. La sfârșitul Evului Mediu, doctrina acelor patru sensuri este exprimată foarte limpede de către Dante Alighieri într-o scrisoare despre care s-a spus că ar fi apocrifă.

Dacă epistola e apocrifă, comentatorii sunt, în schimb, cu toții de acord că doctrina hermeneutică a celor patru sensuri (semnificații) ale textului nu a fost deloc străină lui Dante Alighieri. Iată acest pasaj vestit și mult discutat din Scrisoarea a XIII-a, în traducertea lui Petru Creția:

“Pentru limpedea înţelegere a celor care sunt de spus, trebuie ştiut că înţelesul acestei opere nu este simplu, ci dimpotrivă, poate fi numit polysemos, adică cu mai multe înţelesuri. Într-adevăr, cel dintâi înţeles este cel care se dobândeşte prin literă. Şi primul se numeşte literal, iar al doilea alegoric; moral [al treilea înțeles] și anagogic [cel de-al patrulea]. Acest fel de tratare se poate vedea ca să fie mai limpede, în aceste versete: 'Cînd Israel a plecat din Egipt şi casa lui Iacob de la un neam păgân, Iudeea a ajuns să fie locul lui sfânt, iar Israel, stăpânirea lui'. Într-adevăr, dacă avem în vedere doar litera, ni se arată ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în vremea lui Moise; dacă [avem în vedere] alegoria, ni se arată mântuirea noastră săvârşită prin mijlocirea lui Christos; dacă [avem în vedere] înţelesul moral, ni se arată trecerea sufletului de la jalea şi suferinţa păcatului la starea de har; dacă [avem în vedere, în fine] pe cel anagogic, ni se arată ieşirea sufletului sfânt din robia stricăciunii de aici către libertatea slavei veşnice. Şi deşi aceste înţelesuri mistice au nume felurite, toate îndeobşte pot fi numite alegorice, deoarece sunt deosebite de cel literal sau istoric. Căci alegoria este numită aşa de la alleon din limba greacă, ceea ce în latină înseamnă altul sau deosebit.

După ce s-au văzut acestea, e limpede că îndoit trebuie să fie şi subiectul în jurul căruia se desfăşoară cele două înţelesuri. Şi de aceea subiectul acestei opere [Divina commedia] trebuie cercetat după cum e înţeles în litera sa, apoi subiectul după cum este gândit în chip alegoric. Subiectul întregii opere, înţeles numai literal, este starea sufletelor după moarte, privită în general. Într-adevăr, despre această stare şi în jurul ei se desfăşoară mersul întregii opere. Dacă însă opera este înţeleasă alegoric, subiectul ei este omul, care, după cum pe temeiul liberului arbitru a săvârşit binele sau răul, este supus la dreptatea răsplăţii sau a pedepsei” (“Scrisoarea a XIII-a către Can Grande”, în Dante, Opere minore, Bucureşti, Editura Univers, 1971, pp.745-746).

N. A. Desigur, Dante Alighieri nu trebuie confundat cu pictorul prerafaelit Dante Gabriel Rossetti (1828-1882). Din creația celui din urmă reproducem o pictoră intitulată Proserpine.

Citiţi în continuare!

miercuri, 17 noiembrie 2010

Jivago


Văd pe un canal de televiziune un film rusesc (din 2005) după romanul lui Boris Pasternak Doctor Jivago. Prima parte. Cred ca vor fi trei. Bine jucat, atmosferă tipic rusească. Totuși, cam teatral. Lara: temperament oarecum nevrotic, dar in limitele verosimilului... Iuri Jivago, exact ca în roman: un ins neutru, amorf, care nu judecă nimic și nu are nici o reacție. Frunză purtată de vânt... Din această pricină e puțin sau deloc simpatic.

Romanul lui Boris Pasternak, Doctor Jivago, are negreșit defecte. Nabokov vede în el o melodramă. Dar iubirea dintre Lara și Iura, ce o poveste dramatică! Nu o mai poți uita chiar după o lectura grăbită. Ce episod nemaipomenit! Ea salvează, cred, fresca lui Pasternak (adesea, prost construită narativ). Am crezut dintotdeauna că iubirea nu e doar un afect nemediat, ea se (mai) și învață... Iar învățatorul nostru în această "materie" este, desigur, literatura mare, poezia. Sub acest aspect, romanul lui Pasternak este, fără discuție, literatură mare... Oh, și ce iubire tragică...

În schimb, pasivitatea puritană a doctorului Jivago (să ne amintim de ciudata pasivitate a lui Hester Prine din Litera stacojie, alt roman puritan) îmi displace profund. Jivago nu judecă nimic, nu contestă nimic, nu detestă nimic. Și până la urmă (pare a) nu pricepe nimic. E cu siguranță omul fără calități al lui Robert Musil.


N. A. În imagine: Rembrandt: La Fiancée Juive.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Spre steaua carnagiului


Am menționat în dese rânduri faptul că între poezie și filosofie nu există nici un hiatus. Ba, uneori, legătura e mai strânsă decât am putea crede. Ce părere aveți, dar, de poemul următor? A fost scris de Mihai Ursachi (1941-2004) și oferă o ironică sugestie cu privire la călătoria în lumea de dincolo...

Spre steaua carnagiului
Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereștile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.

“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-și spinarea, tăcu.

“Pentru ce ești atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Și simțindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în țesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roșii de sânge…

“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poți avea”.
Și plin de mânie lovii cu cravașa mea, pleosc!
În ochii ființei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roșii, sunt roșii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloșii,
De care nimic nu ne poate desparte.

Citiţi în continuare!