miercuri, 20 octombrie 2010

Când dispar îngerii


În Aventurile imaginii, Gilbert Durand, sprijinindu-se pe Henri Gouhier, unul dintre comentatorii cei mai prestigioși ai lui Descartes, spune că Evul Mediu se stinge în momentul în care dispar îngerii. Iar îngerii dispar când gândirea prin intermediul simbolurilor, gândirea mediată este înlocuită de gândirea directă. Filosoful care contribuie decisiv la această dispariție (a mediatorilor) este Descartes.

Îngerul e chiar “simbol al funcţiei simbolice însăşi”, care e aceea de a media, afirmă Durand. Simbolismul metafizic este acum, în vremea lui Descartes, complet epuizat. Odată cu simbolismul, îngerii înșiși se retrag. Sau sunt alungați. Gilbert Durand scrie “Aristotelismul medieval, cel ieşit din Averroes şi de la care se reclamă Siger de Brabant şi Ockham, este apologia ‘gîndirii directe’, opusă tuturor atracţiilor gîndirii indirecte”.

Şi încă un citat (ultimul, astăzi!): “Această alunecare către lumea realismului perceptiv, în care expresionismul – chiar senzualismul – înlocuieşte evocarea simbolică, este foarte vizibilă în trecerea de la arta romanică la arta gotică. Primăvara romană a văzut cum înfloreşte o iconografie simbolică moştenită de la Orient, dar această primăvară a fost foarte scurtă faţă de cele trei secole de artă ‘occidentală’, artă numită gotică. Arta romanică este o artă ‘indirectă’, în întregime de evocare simbolică, faţă de arta gotică atît de ‘directă’”.

Referințe:
Durand, Gilbert, Aventurile imaginii: Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Bucureşti: Nemira, 1999.

N. A. Salvador Dali, ilustrație la Purgatoriul lui Dante. Un înger?

Citiţi în continuare!

duminică, 10 octombrie 2010

Butoiul lui Arhimede și amanta lui Alfred Nobel


Resimt ca pe o indecenţă faptul că nu m-au atras aproape deloc, la juneţe, ştiinţele. Ştiinţele exacte! Nu sînt singurul, probabil. Cei mai mulţi dintre noi avem numai cunoştinţe foarte vagi de biologie, de matematică, de fizică sau de chimie. La şcoală am primit, cu toţii, fără deosebire de rasă, sex sau religie, mai degrabă note proaste la aceste materii. Iar astăzi e prea tîrziu pentru a mai acoperi ignoranţa.

Putem povesti cel mult cîteva legende, cîteva mituri despre ştiinţe şi personalităţile care le-au ilustrat de-a lungul vremii, de la Arhimede la ursuzul Newton sau la exuberantul Einstein. E păcat! Şi tocmai de aceea va recomand cu insistenţă o carte pe care am cumpărat-o acum cîteva luni, dar pe care n-am citit-o decît acum, pentru a scrie despre ea pe blog. Mă refer, de această dată, la cartea redactată de Sven Ortoli (doctor în fizica solidelor) şi Nicolas Witkowski (fizician şi publicist), intitulată Butoiul lui Arhimede (Bucureşti, Editura Nemira, 2006, 183p.).

Autorii îşi propun să prezinte o seamă de mituri „ştiinţifice” şi să arate, în acelaşi timp, lipsa lor de temei. Imaginarul legat de ştiinţe e pe cît de luxuriant, tot pe atîta de ipotetic şi subred. Nu prezintă, aşadar, nici o siguranţă. Voi da cîteva exemple dintr-o sută.

Toată lumea a auzit de “mărul lui Newton”, fructul care i-ar fi revelat savantului, într-o străfulgerare, enigma gravitaţiei universale. S-a vorbit atît de mult despre acest măr legendar încît a devenit Fructul prin excelenţă, Fructul paradigmatic, din care au muşcat cu lăcomie, pre cînd se aflau goi-goluţi în grădinile Edenului, Adam şi Eva. Ei bine, acest măr proverbial şi revelatoriu nu a existat îndeaievea. El e numai o “invenţie” de senectute a lui Newton, o poveste de adormit biografii. Vorba autorilor: “Newton nu a văzut mărul căzînd decît în 1726, în ajunul morţii, iar anecdota situează evenimentul (marii descoperiri) în 1666”. Newton a fost, că veni vorba, un mare mincinos. Altfel s-au petrecut în realitate lucrurile. Fără pomi roditori şi fără vreo iniţiativă subită a “roadelor pămîntului”.

Dar “numărul de aur” al frumuseţii eterne, numărul lui Matila Ghyka, credeţi că are mai mult temei? Nici vorbă! E şi acesta o fantezie, o gogoriţă de impresionat spiritele mai “senzitive”, cum se spunea pe vremuri despre poeţi. Frumosul nu se sprijină pe 1 plus radical din 5 supra 2 (de unde rezultă 1, 618034…). Frumosul artistic (ca şi cel feminin) rămîn(e), în pofida oricărei aritmetici, imposibil de definit. Nasul Cleopatrei nu exprimă proporţiile presupuse de acest mistic număr, inutil şi lipsit de orice semnificaţie estetică. Iubirea, în schimb, nu cunoaşte legi şi nici nu se pleacă în faţa vreunui pretins “număr de aur”.

Dar despre “amanta lui Alfred Nobel” (care, pînă una alta, nu a existat!) ştiţi ceva? Dar despre “şarpele lui Kekulé”? Dar despre “pisica lui Schrödinger”?

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre mobilierul, flora şi fauna ştiinţelor exacte, despre creierul lui Einstein şi chipul lui Frankenstein, despre fluturele lui Lorenz şi demonul lui Maxwell, despre tabelul lui Mendeleev şi vaporul diavolului, vă fac invitaţia de a cumpăra de îndată (costă numai 14 leuţi!) acest volum foarte amuzant şi instructiv. Nu veţi deveni, cu siguranţă, nişte savanţi împătimiţi. Nu veţi lua premiul Nobel pentru științe. Dar vă veţi procura cu maximă certitudine cîteva ceasuri de desfătare. Nu e puţin lucru…

Valeriu Gherghel

N. A. În imagine, Remedios Varo Uranga (1908-1963), El encuentro (1962).


Citiţi în continuare!

luni, 4 octombrie 2010

Din enciclopedii


Am ales câteva locuri mai interesante din enciclopediile de la sfârșitul Antichității (Pliniu, Cicero, Seneca). Iată oferta pentru această seară și pentru această dimineață... Citiți, rogu-vă, mai departe.

Seneca zice că un crocodil este curajos cu cei lași și laș cu cei puternici. Dar oamenii sunt altfel oare?

Platon a avut un vis în care un roi de albine (albinele lui Pliniu?) i se așeză pe frunte. Visul a fost interpretat ca o prefigurare a limbii sale dulci, a frumuseții literare a dialogurilor... Ca să vezi!

Teoriile lui Pliniu seamănă cu acelea ale lui Seneca. Și Seneca vorbește de broboanele de sudoare ale pamântului, și el vorbește de transpirația naturii (care e văzută ca un mare animal). De fapt toți enciclopediștii de la sfârșitul Antichității și din Evul Mediu seamănă intre ei. Notează cele mai curioase ipoteze, fără să clipească, nu verifică nimic, sunt creduli, gândesc totul animist (și după modelul trupului uman).

Interesant este și gândul că mierea se naște prin oculta influență a constelațiilor. Și poate e chiar așa. Cine știe?

În Cicero, cred, am dat și peste scorpion. El amintește (și numește) un om care a rezistat înțepăturii acestei fapturi veninoase. Cum a reușit vă voi spune însă abia mâine.

N. A. Imaginea e dintr-o enciclopedie medievală, Tacuinum sanitatis...

Citiţi în continuare!

duminică, 3 octombrie 2010

Frumusețe, dorință, plăcere


Umberto Eco definește frumosul ca pe "un bine ce nu stârnește dorința"! În definiția lui, semiologul italian pune la un loc o veche definiție platoniciană (frumosul e binele) și definiția lui Immanuel Kant: frumosul stârnește o plăcere fără dorința posesiei!

Pentru Platon (dar și pentru greci în general), frumosul este "ceea ce este cel mai strălucitor" (ekphanestaton) și "ceea ce e cel mai demn de a fi iubit / venerat" (erasmiotaton)! Plotin spunea că sesizarea frumosului e dramatică, e o pătimire, o suferință. El se referea la faptul că pentru a ajunge la frumos omul trebuie să se curețe, să se purifice, iar intuirea frumosului (ca strălucire ce lovește văzul) e dureroasă. Nu plăcere simțea subiectul când se confrunta cu frumosul, ci o smulgere dureroasă din starea, situația obișnuită.

Chiar dacă spune că frumosul este o finalitate fără scop (toți esteții repetă extaziați această formulă), Kant vorbește, totuși, de o plăcere dezinteresată, care nu vine dintr-un interes, plăcerea subită, declanșată în noi, fără voie, fără intenție, de sesizarea frumosului. În viața lui, Kant a ilustrat perfect definiția proprie. A privit, dar n-a dorit să aibă. Cei mai mulți dintre noi nu suntem în stare să o ilustrăm.

Plăcerea e un efect neașteptat (nu un scop), pentru că nu provine dintr-o căutare, din efortul de a o trăi, nu este așadar o plăcere căutată, intenționată. Privești într-o noapte bolta cerului, fără intenție, și dintr-o dată ești copleșit de frumusețe (Kant ar fi spus de sublim).

Plăcerea poate fi efect (nescontat) și nu scop. Ca în cazul menționat de mine: fulgerul pe negrul nopții. Nu faci absolut nimic pentru a-l produce. Dar efectul plăcut / terific îl simți, nu? Și e probabil că ne întristează tocmai acele lucruri frumoase, care trec, dispar, se pierd. Frumusețea instantanee, cea de o singură clipă, cea care nu mai poate fi prinsă niciodată. Frumusețea irepetabilă.

N. A. A venit timpul să mai admirăm un Salvador Dali, La robe rouge.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Ceasornicarul orb


O carte care merită cu siguranță citită (sau măcar răsfoită) este lucrarea lui Richard Dawkins, The Blind Watchmaker, New York: W. W. Norton, 1986.

Titlul cărții trimite la un cunoscut argument creaționist, formulat prima dată de William Paley, în Natural Theology (1802). Dacă natura poate fi comparată cu un orologiu (fiindcă vădește ordine, complexitate, finalitate etc.), trebuie să deducem că acest orologiu imens a fost realizat de un artizan (id est de un ceasornicar). În cazul lumii, acest artizan e Dumnezeu.

În The Blind Watchmaker, Richard Dawkins respinge argumentul lui William Paley. Dawkins este un evoluționist care consideră că ipoteza unui Dumnezeu ceasornicar e inutilă, iar argumentul lipsit de validitate. Viața și, în genere, formațiunile complicate sunt un rezultat al simplei "selecții naturale". The Blind Watchmaker a provocat, firește, discuții foarte aprinse, polemici care nu s-au stins nici astăzi.

Cartea lui Richard Dawkins poate fi consultată AICI.

N. A. Oferim o imagine a orologiului de pe portalul sudic al catedralei din Strasbourg.

Citiţi în continuare!

vineri, 1 octombrie 2010

Ce se întâmplă cu un cititor înrăit


Răspunzînd la un chestionar de tipul celor completate în copilărie de Proust, cineva a realizat fără uimire următorul adevăr. Şi anume că nu are o culoare preferată, că nu admiră dintre flori pe nici una şi că, mai degrabă, detestă făpturile înaripate, cu excepţia îngerului muzician, l’archet aux doigts.

Într-un cuvânt, acel om și-a descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atât ignoranţa cât indiferenţa față de gusturi, culori, senzați, aistheton (în greacă ar însemna, ceea ce se percepe). Din ce pricină, voi spune imediat: are o falsă relaţie cu lucrurile concrete.

Dacă e franc, va recunoaște că singura pasăre care îl mulțumește cu adevărat este pasărea Phoenix: îndată după ce s-a transformat în cenușă şi înainte de a renaşte. Singura floare care îl frapează este, fireşte, roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care îl desfată într-adevăr este glaucul* ochilor zeiței Atena. Există şi un arbore care l-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei. Și încă unul: arborele lui Porphyrios.

Ce vreau să spun cu asta? Nimic altceva decât că între acel ins şi lume s-a așezat o mulțime heteroclită de obiecte livreşti, care îl împiedică să le mai poată observa cum se cuvine pe cele reale. Dar a vedea lumea printr-o carte nu este, poate, cel mai greşit mod de a o vedea. Pentru mulţi ea este, în realitate, unica modalitate aflată la îndemână. De aceea are dificultăţi când e pus să aleagă între plantele, făpturile, miresmele şi culorile lumii reale.

Lectura i-a uzat simţurile, i-a tocit mintea, i-a acoperit ochii. Firește, nu e singurul muritor cu ochiul pervertit de lecturi. Toţi cititorii înrăiți păţesc, pînă la urmă, la fel. Dar asta nu ne încălzeşte, vai, cu nimic. Şi totuşi…

Când, deunăzi, a citit o tabletă semnată de poetul Emil Brumaru, în care se plângea de o percepţie livrescă a lumii, omul nostru a tresărit euforic. Își închipuia cu totul altceva despre liricul infernalei comedii, despre raportul său cu peisajul din jur. Bănuise în cazul poetului Brumaru o imediateţe cu universul, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii vizibile.

S-a înşelat. Imediatul empiric e o iluzie. Vede mai bine cel ce vede, în chip mediat, la urmă. Şi nu e o tragedie, poate, să mori exact aşa cum ai trăit: în chip livresc.

* Termenul grec glaukos, spun filologii, nu a primit, pînă astăzi, o traducere precisă (albastru verzui, cenușiu, alb, violet, masliniu etc.); glaucul este, probabil, numele neștiinței.


P. S. O imagine din tratatul medieval Tacuinum sanitatis.

Citiţi în continuare!