joi, 30 septembrie 2010

Briciul lui Ockham și cântecul furnicii


Poetul Mihai Ursachi (1941-2004), absolvent al Facultății de Filosofie din Iași, a avut buna intuiție de a lega briciul (care în opinia lui Constantin Noica ar fi o unealtă antimetafizică) de un alt filosof - altminteri important - și anume de Friedrich Nietzsche. Vă rog, așadar, să citiți tripticul poematic reprodus mai jos.


Mihai Ursachi

Trei poezii în favoarea furnicilor

I. Cântecul furnicii

Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?
Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.

Ea înainte de zori, când se duce la lucru,
cântă cu vocea-i neauzită,
nimeni n-aude, nimeni n-aude.

În vreme ce cară, aduce, zideşte,
aleargă, se zbate în fiece clipă
a zilei, până când soarele vânăt apune,
ea cântă un cântec, un cântec anume,
nimenea, nimenea nu îl aude,

Atunci când furnica abia se mai mişcă,
trupu-i uscat – mai nimica – se duce
la muşuroi, după ziua de lucru,
ea mai găseşte puterea să cânte
un cântecel, unul mic, însă nimenea,
nimenea nu îl aude.

Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,
ea presimte cu-o clipă mai înainte
şi mai găseşte puterea să cânte
cântecu-acela, pe care nimenea,
nimenea nu îl aude.

Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?




II. Vremea furnicilor

Când vremea-i propice
şi bietei furnice,
aceasta îşi zice:
lui Friedrich Nietzsche
poate să-i strice
o pereche de brice?




III. Avertisment

De vreme ce umanitatea
a născocit bomba H fără
a consulta şi poporul furnicilor,

ne putem aştepta ca aceasta să
născocească ceva şi mai şi,
fără-a ne cere părerea.



Citiţi în continuare!

marți, 28 septembrie 2010

Unelte metafizice: briciul, butoiul și cuțitul


Se vorbește adesea de "briciul lui Ockham", o denumire plastică a principiului economiei, care ar trebui sa ne conducă la fiece pas gândirea, interpretarea, vorbirea, gesturile. Din spirit de economie (și nu numai), ar trebui să fim parcimonioși (chiar avari) în cuvinte și gesturi. De obicei, suntem foarte risipitori și cheltuim aiurea timpul celorlalți.

Dar despre principiul lui Ockham voi discuta altă dată. Pornind de la această sintagmă, "briciul lui Ockham", am căutat în tratatele de istorie a filosofiei medievale și în volume de versuri termenul însuși de brici, care e un instrument desuet (astăzi) de îndepărtare a bărbii suplimentare, în cazul bărbaților maturi. Nu am găsit, din păcate, mai nimic.

În schimb, iată ce poți colecționa dacă vei căuta briciul cu pricina. În urma unor cercetări cam dezordonate, te alegi în primul rând cu o concluzie deprimată: poeţii nu s-au prea omorît cu briciul, în sensul că nu l-au socotit un simbol demn de a face parte din “universul poeziei”, călinescian. Deşi poeții nu s-au sfiit, altminteri, să cânte virtuţile caltaboşului

Ce-am mai aflat între timp? Bunăoară că zisul nominalist Ockham nu numai că nu a vorbit nicăieri de vreun “brici”, dar nici nu a formulat ca atare, literal, principiul ce i se atribuie în orice dicţionar de logică: “entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”: nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar. Cel mult, într-un tratat de-al său, putem citi ceva de felul următor: “numquam ponenda est pluralitas sine necessitate”. Cu toate acestea, ambele formulări “redau corect tendinţa generală a filosofiei sale” (cf. William & Martha Kneale, Dezvoltarea logicii, 1, Cluj: Editura Dacia, 1974, p.263).

Că Ioannes Buridan, care a fost rector al Universităţii din Paris (şi încă în două rânduri), nu pomeneşte de vreun măgar, o zice în clar Étienne Gilson (cf. Filosofia în Evul Mediu, Bucureşti: Humanitas, 1995, p.626): “autorul acestor teorii atât de solide [Buridan, adică] îşi datorează popularitatea unor iubiri imaginare cu Ioana de Navarra, [dar] şi măgarului celebru, care nu s-a găsit nicăieri în scrierile lui”.

Cât despre Diogene din Sinope (cinicul) şi butoiul său, alt Diogene, Diogenes Laertios, spune că, măcar o vreme, cel dintâi a locuit într-un butoi, lîngă Metroon (templul zeiţei Kybele, din Atena, precizează într-o notă Aram Frenkian; în textul traducerii citim “din Metroon”, ceea ce e puţin probabil). Diogene (cel cu butoiul) a trăit aproape o sută de ani; a conversat, printre alţii, cu Platon (pe care-l ironiza), dar şi cu Alexandru Macedon (asemeni) (cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VI, 2, ediţia de la Polirom, 1997, p.199).

Valeriu Gherghel

N. A. O pictură avară e și aceea oferită de Axelle Bosler, Violoncelle.

Citiţi în continuare!

luni, 27 septembrie 2010

Se uită drept la mine…


Îmi place, dintotdeauna mi-a plăcut Rilke. Numele complet al poetului german a fost René Karl Wilhelm Johann Josef Maria Rilke. A trăit între 1875 și 1926. A murit de leucemie, deși legenda pretinde că a murit după ce s-a înțepat cu spinul unui trandafir.

Reproduc în traducere una din poeziile sale:

"Cine plânge-acum în lumea mare,
fără rost plânge-n lumea mare,
pe mine ma plânge.

Cine râde-acum în noaptea mare,
fără rost râde-n noaptea mare,
de mine râde.

Cine merge-acum în lumea mare,
fără rost merge-n lumea mare,
spre mine merge.

Cine moare-acum în lumea mare,
fără rost în lumea mare moare:
se uita drept la mine".

O neînsemnată remarcă exegetică: în ultima strofă, aș fi preferat, în loc de "lume", termenul din strofa a doua: "noapte". Pentru simetrie. Fiindca poezia e compusă după simetrii și corespondențe savante, deși pare extrem de simplă.

Titlul poeziei însă nu-mi place: e Ceas solemn. Îmi aduce aminte de Ion Barbu cu Din ceas dedus... Unul dintre versuri mi se pare tautologic: "fără rost moare". Dar când a murit cineva cu rost? Și a avut vreodată moartea vreun rost?

N. A. Imaginea reproduce o vanitate pictată de artistul olandez Jan Sanders van Hemessen (sec. XV).



Citiţi în continuare!

vineri, 24 septembrie 2010

Madona neagră


Există în Polonia, la mănăstirea din Czestochowa (sper să fi scris corect acest nume), o vestită icoană de stil bizantin, înfățișând-o pe Maica Domnului. Tonurile icoanei sunt plumburii, iar Bogurodzica (poate am greșit din nou) are chipul cenușiu marcat adânc de lacrimi.

Straiul, o mantie, maphorion, e tot negru. Icoana e cunoscută și invocată, firește, ca Madona Neagră. Știam de Madona neagră din romanul lui Henryk Sienkiewicz, Potopul (prin anii '70 a rulat și un film polonez, după narațiunea marelui scriitor).

În paranteză: primul roman notabil, citit de mine a fost Cavalerii teutoni (în poloneză, numele e Purtătorii de cruce sau Cruciații) de același Sienkiewicz. Lectura acestui roman m-a marcat definitiv. Iar autorul (care a scris și Quo vadis!) a rămas unul din preferații mei.

În Potopul, mănăstirea Jasna Gora (unde e icoana Madonei negre) e asediată de suedezi, care au invadat regatul Poloniei. Zidurile rezistă și au loc minuni. Asediul nu are spor. Ce văd dușmanii în timpul lungului asediu? Iată un fragment din roman:

"Printre stâlpii aceia neobișnuiți și arcurile ploii se vedeau în răstimpuri zidurile amenințătoare ale mănăstirii care se preschimba văzând cu ochii; o dată părea mai înaltă decât de obicei, apoi iarăși părea că se prăbușea într-o prăpastie. Între șanțuri și ziduri se arcuiau parcă bolți nedeslușite și coridoare..." (am citat din volumul al II-lea al romanului, ediția scoasă de editura Garamond, p.186).

Suedezii devin superstițioși: mănăstirea li se pare o ființă vie, care se arată la răstimpuri, dar cel mai adesea dispare în văzduh.

Această notă are modesta menire de a vă îndemna să citiți romanul lui Henryk Sienkiewicz, Potopul. Nu veți regreta…

N. A. În imagine: icoana de la Czestochowa.



Citiţi în continuare!

miercuri, 22 septembrie 2010

Suntem liberi?


Una dintre problemele centrale ale filosofiei dintotdeauna e problema determinismului și libertății. Există un destin care guvernează (toate) evenimentele, toate întâmplările, există o providență care ne-a programat pașii, viața, sau suntem pur și simplu liberi? Voi arăta că Popper ia partea libertății.
Astăzi reciteam un text-interviu cu Karl Raimund Popper (1902-1994); și recitindu-l mi-am adus aminte de o obsesie aproape universală (deci și a mea, deci a oricăruia dintre noi!!!), care spune ca nimic nu vine din întâmplare, ci totul vine dintr-un soi de necesitate, iar necesitatea e dictată de o Instanță abstractă, pe care am putea-o desemna drept Providență sau Pronie sau Dumnezeu.

Popper crede însă că într-un univers "deschis" (ca al nostru) nu se poate argumenta pozitiv vreun determinism strict și că, în temeiul acestui adevăr, omul este liber. Citez: "...toate argumentele în favoarea determinismului pot fi invalidate... Argumentele în favoarea determinismului sunt numeroase, dar ele pot fi în întregime invalidate. Nu spun că acest fapt confirmă determinismul. Dar, cel puțin, ne permite să refuzăm apăsarea argumentelor deterministe, care ne fac sa acceptăm că libertatea este o pură închipuire, în momentul în care bunul simț ne spune că suntem liberi. Da, suntem liberi...".

Dincolo însă de citatul din Popper, suntem cu adevărat liberi?

V. G.

N. A. O imagine cunoscută care-l înfățișează pe Dumnezeu în postura unui geometru care calculează și măsoară.

Citiţi în continuare!

duminică, 19 septembrie 2010

Angel radios


Citind-recitind un eseu de Alexandru George, Angel radios, și folosind eu însumi expresia lui Rica Venturiano, în multe eseuri, dar cu aluzie la mine, aflu: a) că Romeo din piesa lui Shakespeare îi zice Julietei exact "bright angel"; și că b) există o poezie de C. Aricescu, citată ca exemplu rău de T. Maiorescu, în 1867, poezie ce sună în chipul următor (o citez pentru că am observat ca vizitatorii blogului nostru metafizic au, ca si mine [sic!], simțul umorului intact).

Așadar:

Însă în fereastră bate oarecare,
Numaidecât Liza suflă-n lumânare,
Totu-intră-n tăcere. Un glas mângâios
În liniștea nopții vibr-armonios:

- Eu sunt, Elizo, nu te speria,
Dar aprinde lampa, să văd fața ta.
- A! tu ești, Costică? - Eu, angelul meu,
Și aștept d-aseară sub balconul tău.

- Frumoasă purtare! Bine șade, zău!
Să șezi toată noaptea sub balconul meu!
- Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos,
Și dă-mi o guriță, ANGEL RADIOS!

M-am tot întrebat, după lectura poemului, la ce oră are loc acest dialog abisal, dar nu am găsit un răspuns potrivit. Am crezut, mai întâi, că în zorii zilei (orele 4-5), deși doamnele de pe vremea lui Aricescu nu se culcau la venirea zorilor, ci mult mai devreme. Apoi am optat pentru o oră mult mai rezonabilă: 11 (23 adică) spre miezul nopții.

Dar se poate oare cita (și citi) un poem mai sinistru și mai stupid?

N. A. Ilustrăm această notă, firește, cu portretul unei domnițe, realizat în 1617, de pictorul Rogier van der Weyden.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Principiul amânării


Există oare, în zoologie, un viețuitor dispus să amâne o plăcere, o voluptate, un frison, o suferință chiar? Cineva a răspuns în chipul următor: dintre toate viețuitoarele, numai omul este capabil de această ispravă. Omul se poate defini, așadar, drept ființa care amână. Să examinăm această definiție...

Așa este oare? Am aflat cândva, dintr-o lectură întâmplătoare că exista o definiție care echivalează omul cu "animalul amânător" (am găsit-o într-o carte de psihologie socială). Nu știu precis care filosof a propus definiția (am nevoie, prin urmare, de ajutorul Dvs.). Aș observa un fapt precis, totuși: definiția în cauză nu e câtuși de puțin corectă.

Am aflat (tot dintr-o carte, dar de etologie) ca există maimuțe care amâna (de-o pildă, să mănânce o banană), exista și lei care nu atacă dintr-o dată prada, ci, mai întâi, îi dau târcoale și o obosesc (putem vedea acest fapt obișnuit în emisiunile de pe Animal Planet)... Deci: omul nu este singura ființă din univers dispusă (și în stare) să amâne. Și pentru acest motiv definiția cu pricina este deficientă.
Mai mult: există numeroase lucruri și fapte care se cuvin amânate și la fel de multe care nu se cuvin deloc amânate. Fiecare dintre noi poate identifica ușor lucruri din prima categorie și lucruri dintr-a doua.

Asa încât: definiția cu amânarea e măcar parțială (dacă nu complet eronată). Firește, nu totul merită cugetat și amânat. Dacă amâni și cugeți, nu mai faci mare lucru. Iar lângă tine, omul poate să moară. Dar nici pura instinctualitate nu e infailibilă. Și ea poate greși. Pesemne, doar îngerii sunt niște făpturi curat instinctuale, care nu greșesc. Omul, nu. Dar asta fiindcă îngerii (din câte am citit) fac din instinct, prin program, carevasăzică, binele.

În rest, nu mă pricep deloc la îngeri. Nici măcar la îngerii păzitori.

V. G.

N. A. Imaginea reproduce un ulei realizat de Aurore Poret, intitulat L'ange gardien.

Citiţi în continuare!

vineri, 17 septembrie 2010

Peter Ackroyd și arta non-lecturii


Răsfoiesc, iată, un număr mai vechi din Romania literară (din iunie 2006) și citesc o discuție cu prolificul prozator englez Peter Ackroyd.

Numele îmi era, desigur, cunoscut, dar nu citisem nimic de el. Pâna la acest dialog. Ackroyd a scris o mulțime de romane și biografii: despre Shakespeare, despre Dickens, despre Blake, despre Chaucer, despre Chesterton etc.

Și ce mărturiseste, sărmanul autor? Că nu mai citește de mult din simpla și pura voluptate a lecturii. Citește cu creionul în mână, cu note, de nevoie, ca să-și redacteze cărțile. Și nu scrie puțin. Dar recunoaște că nu a mai citit un roman (scris de alții) de zece ani!

E cinstit, omul nostru? Sau minte? Cred că este foarte cinstit. Și cît se poate de cinic. Peter Ackroyd scrie neobosit, câte două cărți pe an, dar pe alții nu-i citește! Nu-l interesează deloc ce scriu ceilalți
!

Mi-a plăcut, în schimb, "teoria" lui, a lecturii (el zice că nu are și nu crede în teorii). Citez, deci: "Orice abordare interpretativă este permisă, nu există legi în privința lecturii... Orice lectură e bună câtă vreme sunt citit de ceilalți".

Egoism specific! Se înțelege că nu simt pic de simpatie pentru harnicul, prolificul Peter Ackroyd.

Valeriu Gherghel

N. A. Reproducem o imagine (dupa Van Eyck) cu sfântul Ieronim citind.

Citiţi în continuare!

joi, 16 septembrie 2010

Ultima păţanie a lui Van Meegeren


Pînă la descoperirea talentului său neobişnuit de a picta în maniera unor artişti celebri, olandezul Hans Antonius Van Meegeren trăieşte aproape necunoscut, ca restaurator de tablouri şi profesor de arte plastice în Delft. În timpul liber, pictează. Nici un critic de artă nu pare a-l băga în seamă pe acest pictor obscur. Pe cît de obscur, tot pe atîta de ambiţios însă.

În 1932, Hans Van Meegeren se mută în Franţa, la Nisa, în speranţa de a obţine gloria mult jinduită. Frustratul artist aprofundează, printr-un studiu minuţios, stilul lui Vermeer. Îl alege pe Vermeer (1632-1675) din două motive: mai întîi, Vermeer a trăit puţin şi a lăsat un număr restrîns de tablouri (în jur de 30) şi, în al doilea rînd, avea o cotă de piaţă considerabilă. Jan Van der Meer Van Delft sau Johannes Vermeer din Delft (numele întreg al lui Vermeer) îşi datora resurecţia pe piaţa de artă mai cu seamă retrospectivei de la Muzeul din Rotterdam, din 1935, care a vădit un artist scrupulos şi avar, cu un univers fascinant.

Van Meegeren îşi pregăteşte minuţios lovitura: studiază formula pigmenţilor folosiţi de Vermeer, temele predilecte, maniera de tratare a acestora, caută să înţeleagă atmosfera vermeeriana. În 1934, Van Meegeren cumpăra de la anticari, la un preţ modic, un tablou banal, realizat în 1690, îi curăţă suprafaţa şi pictează deasupra, cu uleiuri anume preparate de el, un excelent “Vermeer”, “Pelerinii de la Emaus”. Toate datele (maniera, suportul, pigmenţii) atestă aşadar un tablou “original”, ignorat de critici. E ceea ce descoperă însuşi ilustrul Abraham Bredius, “nestorul istoricilor de artă olandezi”, cum fusese numit. Prezentînd tabloul, ca pe o senzaţională descoperire, Abraham Bredius validează falsul.

În consecinţă, Galeria Boymans din Rotterdam îl cumpără, în 1937, pentru suma de 550.000 de florini. Critica se întrece în elogii. Pentru Hans Antonius Van Meegeren e un semn bun! Pînă în 1939, el mai realizează cinci tablouri în maniera artistului (dar şi cîteva atribuite altor maeştri), care sînt scoase la licitaţie şi achiziţionate de iubitorii lui Vermeer (pictor care, în treacăt fie spus, a murit în mizerie). Unul dintre tablouri, “Iisus şi parabola femeii păcătoase”, e cumpărat de însuşi Herman Goering, la preţul de 1.650.000 de florini (un fleac pentru bogătaşul nazist!).

Din păcate pentru ingeniosul falsificator, după război, guvernul olandez face un inventar al tablourilor înstrăinate (bunuri de patrimoniu) şi ajunge, în cele din urmă, la Van Meegeren, pe care îl acuză nu numai pentru înstrăinarea tabloului “Iisus şi parabola femeii păcătoase”, dar şi a altor cinci tablouri (aflate în “colecţia personală”). Van Meegeren e acuzat astfel de colaboraţionism. La procesul care începe în 1945, Van Meegeren invocă, măcar o vreme, dar fără succes, faptul că toate aceste tablouri sînt false, susţinînd, de asemenea, că prin vînzarea unor falsuri, el a făcut, în realitate, un act curajos de “rezistenţă”, subminînd economia de război a Germaniei. Şi-a explicat procesul de “fabricaţie”. Şi-a pledat nevinovăţia. În zadar! Juraţii nu-l cred pe simplul cuvînt.

Cum ar fi putut, de altfel? “Vermeer” era leit Vermeer: acelaşi stil, aceeaşi “mînă”, aceleaşi obsesii tematice! Existau, apoi, mărturiile specialiştilor cu privire la autenticitatea picturilor, certificatele semnate de experţi, atestările “oficiale”. Într-un final, pentru a-şi proba irefutabil inocenţa, Van Meegeren pictează în faţa asistenţei uluite, formată din procurori, judecători, ziarişti, grefieri, paznici şi altă lume măruntă, un nou “Vermeer”, “Iisus în templu”. Abia această dovadă convinge pe judecători, care pot vedea cu propriii lor ochi miracolul in actu al creaţiei.

Van Meegeren primeşte numai un an de închisoare, în 1947. Dar e deja tîrziu. Pictorul are nervii epuizaţi, e stors de emoţii şi efort. În octombrie 1947, moare subit în urma unui atac de cord. Există însă şi o parte bună a lucrurilor: în urma procesului, încă o dată, cota lui Vermeer creşte vertiginos. Experţii devin mai precauţi, mai puţin siguri pe sine. Are loc astfel o radicală re-evaluare a pictorului Vermeer din Delft. Iar povestea, ca orice poveste, are şi un neaşteptat epilog.

La mijlocul anilor ’60, un colecţionar din Belgia, baronul Frédéric Rolin, descoperă la un anticar londonez un mic tablou, “Tînără aşezată la spinetă”, atribuit odinioară lui Vermeer şi considerat un fals, după procesul din 1947. Fiindcă se îndrăgosteşte de această pictură, baronul o cumpără, iar în 1993 o supune unei amănunţite expertize. Sînt convocaţi specialiştii. Discuţia durează mai bine de zece ani. Verdictul unanim? “Tînăra aşezată la spinetă” e, fără dubii, un tablou original, lucrat de Vermeer în 1670.

Scos la licitaţie, în 7 iulie 2004, tabloul e cumpărat de un anonim pentru suma 24,2 milioane de euro! Nu mai e nimic de spus.

V. G.
N. A. Imaginea reproduce, desigur, un Johannes Vermeer (1632-1675), The Girl With The Pearl Earring (1665).


Citiţi în continuare!

marți, 14 septembrie 2010

Elogiul lucrurilor mici


Căutând dintr-o perversă curiozitate un posibil elogiu al tautologiei, am găsit, firește, tot felul de laude și elogii (chiar o definiție a genului retoric din care face parte și lauda), dar nimic despre virtuțile tautologiei.

Dar dacă tot am navigat în oceanul nesfârșit, printre talazuri și rechini, să vă spun pe scurt, într-o listă, ce am găsit.

1. un elogiu al carburatorului (nu l-am citit, dar trebuie sa fie o abordare metafizică!);
2. un elogiu al lucrului imperfect;
3. un elogiu al cochetăriei (se adresa inclusiv bărbaților, căci și ei pot suferi de cochetărie, chiar mai tare decât doamnele);
4. un elogiu al minciunii;
5. un elogiu al prostiei (și titlul lui Erasm din Rotterdam, Laus stultitiae, poate fi tradus ca elogiu al prostiei, deși mulți vorbesc de elogiul nebuniei);
6. un elogiu al egoismului (redactat de Paul Souday);
7. un elogiu al coincidenței;
8. un elogiu al ignoranței;
9. un elogiu al corigenților;
10. un elogiu al elogiului.

Aș aminti că Bertrand Russell a scris un elogiu al trândăviei (Praise of Idleness). Iar un autor din Evul Mediu a închipuit un elogiu al iadului! Concluzia e una singură: probabil ca nimic nu a rămas neelogiat pe lume. Am citat mai de mult, într-o notă de pe blog, până și un elogiu al nevestei infidele. Totul merită prețuit, așadar. Trăim cu siguranță în cea mai bună dintre lumile posibile...

V. G.

N. A. Imaginea prezintă un Jake Baddeley, Masters of Reality (2002).

Citiţi în continuare!

luni, 13 septembrie 2010

Biblioteca de la Saint-Victor


În Scrisori persane, opera din 1721 a lui Charles Louis de Secondat, baron de la Brède et Montesquieu (care orbeşte către sfîrşitul vieţii), există o descriere sarcastică a vestitei biblioteci de la mănăstirea Saint-Victor.

Curatorul bibliotecii (un monah luminat!) constată, de pildă, perfecta inutilitate a cărţilor adunate acolo timp de secole. E vorba, desigur, de lucrări medievale (inclusiv din teologia scholastică) şi de la începutul epocii moderne.

Monahul afirmă, bunăoară, că Scriptura nu a devenit mai limpede prin numeroasele comentarii pe care le-a ocazionat. Dimpotrivă exegeţii “au alterat întregul înţeles şi au supus la cazne toate pasajele” (epistola CXXXIV, p.260).

Cărţile de teologie sînt prea locvace, gramaticienii nu au cîtuşi de puţin bun simţ, misticii expun o evlavie delirantă, metafizica e făţarnică, epica e frivolă, poezia e ipocrită, fiindcă meseria poeţilor este “să îngrădească bunul simţ şi să acopere raţiunea” (CXXXVII, p.266).

Eroii scriitorilor de romane sînt la fel de bizari ca “dragonii zburători şi hipocentaurii”. Rica, autorul persan al scrisorilor, nu rămîne mai prejos: “la noi, unui amant îi trebuie zece ani de pasiune înainte de a putea vedea măcar chipul iubitei” (CXXXVII, p.267). Totuşi, poeţii dramatici sînt trataţi cu oarece îngăduinţă. În fine, epigramiştii, fiind foarte periculoşi, sînt priviţi cu teamă.

Din numerosele cărţi ale monahilor nu mai rămîne, în urma acestei analize, mare lucru. Să ne amintim că şi messire François Rabelais oferise un catalog parodic al bibliotecii de la Saint-Victor, cuprinzînd lucrările studiate de uriaşul Pantagruel.

N. A. Marinus van REYMERSWAELE, Saint Jérôme dans son studiolo, 1545, ulei pe pânză.

Citiţi în continuare!

marți, 7 septembrie 2010

Cum arată o moarte cât se poate de reală?


Pe vremuri, în filme ori la teatru (şi chiar în realitate), omul murea, orice s-ar zice, firesc, deşi moartea nu e niciodată firească. Închidea ochii, îşi punea singur mîinile pe piept şi înţepenea într-o poziţie cuvioasă. Mai nou, moartea s-a emancipat vizibil. E în pas cu epoca. A devenit zgomotoasă, ţipătoare, palpabilă aproape. Nimeni nu-şi mai permite să moară, vai, într-un chip normal… Oare de ce?

Nu fac o simplă glumă. Priviţi, rogu-vă, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemiloşi: toate filmele. Chiar producţiile erotice. Sesizaţi diferenţa? Dacă nu o sesizaţi de îndată, îmi permit, colegial, să vă ajut.

Bietul pistolar din Vest (a cărui specie s-a uitat) ţintea într-o doară, fără chef, şi numai după ce-şi avertiza în chip repetat şi politicos muşteriul. Pentru a-i veni de hac îi era de ajuns un singur glonte, ultimul cartuş. Muşteriul îi mulţumea şi se prăbuşea fără mofturi în neant. Cu extremă dignitate. Rareori se pierdea în văicăreli. Rareori dădea din mîini ori din picioare. Rareori învia dintru morţi. Încremenea de-a binelea, cu privirile înfipte în văzduh ori cu faţa la pămînt. Pistolarul, la fel de tacticos, îi săpa groapa, îl lua în spinare, îl aşeza amical sub cruce şi spunea o succintă rugăciune. Cam atît. Pentru mortul de odinioară (dar şi pentru spectatori) era destul. Moartea se remarca, aşadar, prin discreţie, sobrietate şi, de ce să nu recunoaştem?, bun gust. Nu mai e de mult aşa.

Trec peste faptul că armele au crescut spectaculos în dimensiuni, că au luat o amploare cu adevărat colosală. Nimeni nu mai foloseşte pistolul cu butoiaş. De praştie, de otravă, de aruncarea şişului către pieptul odios al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare atît de facil, atît de împăcat cu sine şi cu lumea din jur.

Mai nou, pentru a-l ucide pe răufăcător e nevoie de mitralieră şi răbdare. Să vă povestesc. Gloanţele pornesc tacticos din ţeavă şi-l străbat meticulos, de-a lungul şi de-a latul ţesuturilor, pe nelegiuitul care continuă să rînjească impertinent. Primul glonte produce un plescăit înfundat şi o ţîşnitură violentă de sînge. A cedat, probabil, vena cavă. Al doilea secţionează aorta. Al treilea perforează cu un ţiuit melodios bulbul rahidian. Al patrulea distruge în întregime splina. Al cincilea, în sfîrşit, atinge cordul. Nu e destul. Izbucnește încă un snop de gloanțe.

Sar, cu toate acestea, peste amănunte şi mă îndrept spre final. Ca să conchid, abia al zecilea glonte pare să aibă oarece efect. Victima începe să se clatine şi să se desfacă în bucăţi. Fiecare bucată se zvîrcoleşte. Un ochi proiectat în partea stîngă a cadrului continuă să clipească ameninţător. Fumul înecăcios acoperă un peisaj de pămînturi calcinate. Se face întuneric. Am putea crede că totul s-a terminat. Dar nu, în realitate, totul e pe cale să reînceapă.

Îmi cer iertare pentru această lecţie de anatomie aproximativă. Nu am studiat medicina internă, pentru a localiza cu precizie organele. Nu am studiat nici regia. Am vizionat, în schimb, îndemnat de alţii, cîteva filme din ultima generaţie. În timpul liber, helas. Norocul meu e că dispun de prea puţin timp liber. Am putut observa, totuşi, în scurtul răgaz petrecut în faţa ecranului următoarele prefaceri în filosofia vieţii şi a morţii, dar şi în artele spectacolului. Le voi enumera rapid.

Întîi de toate, remarc deplorabila decădere a războinicului modern. Din cîte mi-a dat seama, nici războinicul luminii nu ilustrează vreun talent mai deosebit. Pistolarul nu mai nimereşte din prima. Ca John Wayne, să zicem. Meşteşugul tragerii cu puşca s-a pierdut.

Dar şi arta morţii s-a schimbat pe alocuri. Şi-a pierdut decenţa, vechea ei sobrietate, eleganţa hieratică. Mortul e un caraghios sălbatic. Din ce pricină? Fără a face metafizică, îmi permit o sumară ipoteză de lucru. Spectatorul modern e un sastisit şi un ins lipsit de perspicacitate. Înainte pricepea grozăvia morţii dintr-o dată şi după o simplă aluzie. Azi are, sărmanul, nevoie de întregul spectacol dezlănţuit de ciocnirea (mai degrabă, guralivă decît inteligentă) dintre detectiv şi bandit. Dacă nu tună şi nu bubuie, dacă incendiul nu mistruie întregul zgîrie nori, în răcnetele şi gesticulaţia disperată a nefericiţilor, dacă nu explodează nimic, nici un mecanism infernal, cum se spune, dacă sîngele nu curge şiroaie pe geam şi pereţi, spectatorul rămîne profund nesatisfăcut în trăirile sale perceptive.

Copleşit de moartea din realitate, de moartea de zi cu zi, de moartea umilă, pe care oricum nu o mai poate percepe, filmul îi propune o moarte aşa-zis adevărată: adică o moarte care să-i zguduie simţurile amorţite. Omul modern nu mai percepe nici culorile (comune), nici zgomotele (banale) şi nici semnificaţiile. Faptele obişnuite rămîn sub pragul său de percepţie. Pentru a fi înţeles şi “gustat”, instantaneul morţii trebuie să devină succesiune temporală. Omul din trecut murea într-o clipă. Omul de azi (omul reprezentat) moare cu dificultate, în veșnicie. Are nevoie de ceasuri întregi de zvîrcoliri. Dacă ar muri ca în trecut, nu i-am sesiza agonia.

Asta e: ne-am pierdut simţurile (şi minţile). Numai aşa îmi explic violenţa incredibilă din filme.

N. A. În imaginea care însoțește această notă, reproducem Waiting de Irma Kusiani.

Citiţi în continuare!

duminică, 5 septembrie 2010

Î din i


Mi-am mai spus părerea în această chestiune. Şi nu o dată. Revin, totuși, la reforma ortografică, decisă acum 18 ani de Academie. Declar din capul locului: reforma ortografică a fost prost gîndită. Şi a fost prost gîndită fiindcă asupra ei a decis întregul for academic, de la biologi la chimiştii anorganici şi zootehnişti, dar nu şi breasla lingviştilor (care s-a abţinut de la vot). După ce au protestat în van, specialiştii au refuzat pur şi simplu să ia parte la această comedie…

Să explic micul secret al lui Polichinelle. În preajma şedinţei care avea să decidă pentru ani buni (eu cred că pentru eternitate) modul în care vom grafia termeni ca “vîrtelniţă”, “a vîrî”, sau “reîntrupare”, lingviştii şi-au formulat opinia în scris. Aceste “memorii” au circulat în intelighenţia românească, le-am citit, fireşte, şi eu. Dar, ciudat, ele exprimau mai degrabă un refuz. Nimeni nu se arăta foarte încîntat de ideea Academiei și mai cu seamă a preşedintelui ei de atunci, un anume domn Drăgănescu. Lingviştii nu găseau că există suficiente argumente de ordin ştiinţific pentru a modifica “grafia” şi a-l reintroduce pe â. Existau, în schimb, argumente de ordin afectiv-visceral şi imaginativ. Voi aminti două numai.

Primul invoca faptul (îndoielnic, totuşi) că reforma din ’53, anul morţii lui Stalin, a fost un act dictat de sovietici. Ca atare, noua reformă (reforma reformei, cum ar veni) ar fi constituit o reparaţie pentru ofensa adusă specialiştilor români şi, nu mai puţin, limbii în slujba căreia se află de către ocupanţii sovietici. Argumentul nu mi se pare deloc relevant. Căci putem gîndi şi astfel.

Nu rezultă de nicăieri că simplificarea grafiei (căci asta a fost în linii mari “reforma” din ‘53) a fost negreşit un act neştiinţific. Mai firesc e să presupunem, totuşi, că reforma a răspuns unor preocupări reale ale specialiştilor de atunci şi însăşi evoluţiei limbii.

Al doilea argument e la fel de şubred. El presupune că revenirea la grafia cu î din a (la â, adică) vădeşte natura curat romanică a limbii româneşti, obligînd pe specialiştii străini să ia act de acest mirabil adevăr. După minţile celor care au hotărît reforma din ’92, adevărul în cauză rămăsese, din păcate, ascuns străinătăţii stdioase.

Nu e nevoie să spun: caracterul romanic al limbii vorbite de urmaşii lui Decheneu şi Nerva Traian e un străvechi adevăr lingvistic. Numai nişte minţi înfierbîntate l-ar putea pune la îndoială. Folosul reformei era, şi din acest punct de vedere, nul. Nimeni nu afla, abia în ’92, un adevăr cunoscut de cînd lumea. S-a invocat, în acest sens, mărturia limbii latine.

Dacă scriem “câine” (cu î din a) tot omul pricepe faptul că acest termen vine dintr-un substantiv latinesc (“canis”). Dacă scriem “pâine” (de la “panis”), aşişderi… Nimeni nu s-a gîndit atunci că există cuvinte în care â nu are ce să caute. Litera cu pricina apare, ca să dau un singur exemplu,şi în cuvîntul “fântână”. Dar “fântână” vine din latinescul “fons, fontis”, aşa încît litera â “trascrie” litera o (şi nu pe a). Nu mai pun la socoteală cuvintele care nu au o provenienţă latină şi care, după noua grafie, se scriu cu î din a. Termenul “mârzac”, să zicem, care înseamnă “nobil tătar, fiu de prinţ” şi vine din arabă. Ori “cânepă” care se trage, vai, de trei ori vai, din grecescul “kannabis” (în latină e un împrumut). Nu mai am timp să comentez transformarea lui “sînt” în “sunt” nu doar în grafia actuală, dar şi în pronunţie. Voi reveni, poate, cu un alt prilej.

Ca să închei, voi spune că orice renovare în materie de ortografie trebuie să ţină seama de doi factori: de opinia specialiştilor în materie şi de marele, inefabilul principiu al simplităţii. După cîte am observat, Academia “nouă” (cea de după 1990) n-a ţinut seama nici de unul, nici de altul. Prin modul cum a fost gîndită şi promovată, reforma nu se deosebeşte foarte mult de presupusul “dictat” din 1953.

Pentru a scrie într-un fel sau altul, eu unul cer să fiu convins prin argumente, nu constrîns. Şi pentru că mă consider un om liber (şi precît se poate raţional), scriu cu î din i şi evit pe “sunt”.

N. A.În imagine, Jose Parra: Light Alley.

Citiţi în continuare!

miercuri, 1 septembrie 2010

Lumea lui Borges într-un dicționar


Există cu siguranță admiratori ai operei lui Jose Luis Borges (și) printre cititorii acestui blog. Eu, de pildă, sînt unul dintre ei, cel mai neînsemnat și mai nedemn. Pentru admiratorii marelui prozator și poet, aș recomanda astăzi un dicționar al universului narativ al lui Borges.

Dicționarul a fost compilat de Evelyn Fishburn și Psiche Hughes și s-a tipărit la editura londoneză Duckworth, în 1990. Cei care doresc să-l consulte pot face cu încredere click chiar AICI .

Ca supliment aș oferi și un eseu despre relația lui Borges cu kabbalah, redactat de aceeași Evelyn Fishburn.

V. G.

N. A. Irma Kusiani: A Walk With My Dreams (2010).




Citiţi în continuare!