luni, 30 august 2010

Ce mărturisește, de fapt, sfântul Augustin în Confesiuni


În românește, există trei versiuni ale Confesiunilor sfântului Augustin. Cea mai bună dintre aceste traduceri aparține clasicistului ieșean Eugen Munteanu. Textul Confesiunilor este dificil dintr-o pricină simplă: frazele sfântului Augustin sunt adesea de un lirism ardent. Augustin îl invocă la tot pasul pe Dumnezeu, mai ales când se confruntă cu o problemă dificilă (precum aceea a timpului, să zicem). Nu e mai puțin adevărat că Dumnezeu însuși este destinatarul confesiunii sale.

Din multitudinea de studii existente online, dedicate Confesiunilor lui Augustin, am ales un text redactat de A. Craig Troxel, intitulat "What did Augustine "Confess" in his Confessions?". Studiul a apărut în Trinity Journal, 15: 2 ( 1994): 163–179. Autorul cercetează, mai întâi, genul literar al confesiunii, se întreabă ce mărturisește, în realitate, sfântul Augustin în Confesiuni, încearcă să identifice tema (sau topicul) Confesiunilor, subiectul lor și așa mai departe. Studiul lui A. Craig Troxel poate fi de folos studenților care se inițiază în istoria filosofiei din Antichitatea târzie.

Textul lui A. Craig Troxel poate fi consultat AICI.

N. A. Imagine din polypticul fraților Hubert și Jean van Eyck (1426-1431) în basilica Saint-Bavon din Gand.


Citiţi în continuare!

duminică, 29 august 2010

Protreptikos


După cum se știe foarte bine, Aristotel a scris enorm, dar numai o parte din opera lui s-a păstrat. Savanții au încercat sa reconstituie conținutul unora dintre lucrările pierdute după citatele oferite de autorii din Antichitate, care le-au avut efectiv sub ochi. Pe baza acestor citate, specialiștii au oferit, de exemplu, o versiune ipotetică a manualului aristotelic Protreptikos (Îndemn la, îndrumare în filosofie).

Se pare că acest manual a fost transcris aproape în totalitate de neo-platonicianul Iamblichos într-o lucrare intitulată identic: Protreptikos. În Antichitatea târzie, problema proprietății intelectuale se punea cu totul altfel decât în zilele noastre. Nu existau semnele citării și autorii copiau pur și simplu în propriile lor cărți tot ceea ce-i interesa, fără a numi autorul folosit. Așa a procedat, se pare, și Iamblichos.

Dar despre ce este vorba în Protreptikos? Care a fost intenția lui Aristotel (și mai târziu a lui Iamblichos)? Aristotel a dedicat acest manual regelui Themison. Lucrarea lui e un argument că filosofia (în calitate de contemplare) constituie singura activitate demnă de un om, activitatea care îl apropie pe om de condiția divinității.

Dar poate fi omul asemenea Zeului? Poate, răspunde Aristotel, întrucât intelectul însuși este divin. Există, prin urmare, o înrudire între om și divinitate. În Protreptikos, Aristotel scrie: “Căci intelectul este zeul din noi [cum va fi spus unul dintre aceştia: Hermotimos sau Anaxagoras] şi Viaţa celor muritori are parte de ceva divin. Trebuie aşadar fie să filosofăm, fie să spunem adio vieţii şi să plecăm de aici, de vreme ce toate celelalte nu par a fi decât lucruri fără rost, nenumărate şi deşarte cum sunt”.

Istoria reconstituirii manualului aristotelic a fost prezentată, în 2002, într-un studiu foarte doct, de profesorii D. S. Hutchinson și Monte Ransome Johnson, ca introducere la o nouă ediție a acestei lucrări. O parte din argumentele celor doi cercetători poate fi consultată AICI.

V. G.

N. A. In imagine: Jake Baddeley, Meta (2004).

Citiţi în continuare!

marți, 24 august 2010

Filosoful și călugărul


Se știe că filosoful neo-platonician Giovanni Pico della Mirandola (24 februarie 1463 – 17 noiembrie 1494) a murit pe neașteptate, în condiții obscure. Încă din 1494, s-a discutat despre un asasinat.

Dar în vremea aceea posibilitatea de a verifica o atare ipoteza era cu totul exclusă. S-a constatat recent că autorul lucrării De hominis dignitate a murit în urma unei doze de otravă administrate, probabil, de secretarul lui, Cristoforo da Calamaggiore.

Din ce cauză a fost asasinat Pico della Mirandola? Istoricii răspund că eruditul italian (care era și conte de Concordia) a fost unul din apropiații lui Savonarola, călugărul fanatic, care a stăpânit despotic Florența un scurt răstimp. Se presupune că familia Medici și, îndeosebi, urmașul lui Lorenzo Magnificul, Piero de Medici, nu a(u) privit cu ochi buni această apropiere dintre filosof și călugăr. Piero a poruncit așadar moartea lui Giovanni Pico della Mirandola.

Pico a fost înmormîntat în basilica San Marco din Florența. Discursul funebru a fost rostit de însuși neînduplecatul Savonarola. De curând o echipă de experți a examinat rămășițele filosofului renascentist. S-au făcut mai multe teste și s-a conchis, în 2008, că savantul a fost otrăvit cu arsenic.

N. A. În imagine, Giovanni Francesco Barbieri (1591-1666), supranumit Guerchin: Vanité (1618).

Citiţi în continuare!

Enciclopedii medievale


Un volum dedicat enciclopedismului medieval promite cel puțin o lectură interesantă. În peregrinările mele pe net, am dat peste un astfel de volum realizat de cercetătorii Bernard Baillaud, Jérôme de Gramont și Denis Hüe sub titlul Discours et savoirs: encyclopédies médiévales, Cahiers Diderot 10, Presses Universitaires de Rennes, 1998, 202p.

Din cuprinsul acestui volum, aș remarca, întâi de toate, studiul semnat de Bernard Ribémont despre chestiunile de ordin matematic în enciclopedia lui Isidor din Sevilla, apoi studiul despre alchimie în enciclopediile realizate în secolul al XIII-lea (redactat de Marie-Claude Déprez-Masson) și, în sfârșit, studiul semnat de Chantal Connochie-Bourgne despre prima enciclopedie în limba franceză (și nu în latină precum celelalte), Image du monde, scrisă de autorul loren Gossuin de Metz.

Sunt evocate și comentate, așadar, enciclopedii celebre, precum Etymologiarum sive Origines libri XX, Le Secret des Secrets, De proprietatibus rerum ori lucrarea monumentală a lui Vincent de Beauvais, Speculum maius.

Lucrarea Discours et savoirs: encyclopédies médiévales poate fi consultată în întregime AICI. Faceți un simplu click și nu veți regreta. Spor la lectură...

V. G.

N. A. În imagine, o miniatură din Tacuinum sanitatis.

Citiţi în continuare!

luni, 23 august 2010

Husarul de pe acoperiş


Se mai găseşte încă în librării, la un preţ modic, capodopera lui Jean Giono (1895-1970), Husarul de pe acoperiş, în traducerea lui Marcel Aderca. Scris şi publicat în 1951, romanul lui Giono a fost ecranizat la mijlocul anilor ’90 de către regizorul Jean-Paul Rappeneau. Filmul (în care joacă Olivier Martinez şi Juliette Binoche) a cunoscut un mare succes. Şi pe bună dreptate.

Romanul oferă toate datele unei ecranizări reuşite: acţiune cît cuprinde, o iubire imposibilă, răsturnări imprevizibile de situaţie. Husarul se numeşte, în realitate, Angelo Pardi şi este un aristocrat piemontez, generos şi naiv, totodată, dar de un curaj şi un sînge rece ieşite din comun. Ajuns colonel la numai douăzeci şi patru de ani (mama sa, ducesa Ezzia Pardi, îi cumpără brevetul) şi înscris în mişcarea carbonarilor, Angelo e obligat să fugă din Italia, fiindcă ucide în duel (fiind şi un spadasin strălucit!) pe un anume baron Swartz, care este, de fapt, un spion austriac.

Protagonistul se refugiază, aşadar, în Franţa şi, în timpul epidemiei de holeră din vremea regelui Ludovic-Filip (mai exact, din 1838), străbate întreaga Provenţă, în căutarea unui loc ferit de ravagiile bolii. Nu îl găseşte însă. Holera ucide meticulos, mecanic, nu iartă pe nimeni. Rătăcirea eroului îi oferă lui Jean Giono posibilitatea de a descrie amănunţit un tărîm devastat de boală. De la un moment încolo, molima ia dimensiuni halucinante. Oamenii mor cu miile. Unii îşi pierd minţile. Alţii fabulează (urmăriţi, rogu-vă, frazele citate mai jos). Provenţa se umple de ruguri.

Angelo Pardi traversează tot acest infern fără a-şi pierde însă inocenţa şi generozitatea. Trăieşte o vreme pe acoperişurile caselor din oraşul Monosque. Ajută pe o călugăriţă să spele morţii. Este arestat şi închis în carantină. Evadează în chip spectaculos. Şi, într-un final, îngrijeşte cu devotament pe tînăra Pauline de Théus, de care-l leagă o iubire foarte pură. Este singura izbîndă a improvizatului medic. Pauline supravieţuieşte. Cînd molima se retrage, Angelo este gata să se întoarcă în Italia. E de bănuit că-l aşteaptă acolo o nouă serie de aventuri.

Husarul de pe acoperiş (Bucureşti, Editura Leda, Grupul editorial Corint, 416p.) face parte dintr-un ciclu de cinci volume. Jean Giono vede în această serie romanescă o reacţie “împotriva cinismului şi a uscăciunii epocii”, mai exact, a anilor de după cel de-al doilea război mondial. În fond, Husarul de pe acoperiş este o descriere alegorică a războiului abia încheiat, realizată de un scriitor magistral. O descriere alegorică a smintelii ce-i cuprinde uneori pe oameni, dar şi un elogiu adus devotamentului, îndrăznelii nesăbuite a eroului şi puterii sale de compasiune.

Fraze memorabile din Jean Giono:

"…unele lucruri păreau cam ciudate… Un prieten de-al lui îi povestise că la Motte, care nu e la mai mult de cinci leghe depărtare, un cîine a început să vorbească, a dat chiar răspunsurile din catehismul despre maslu. Nu e singurul care ştie că pe teritoriul de la Gantière, la 22 iulie trecut, a plouat cu broaşte rîioase. Acestea-s fapte ştiute de toată lumea. Cunoştea o femeie cumsecade, mamă de copii; putea să jure pe viaţa copiilor c-a scos cu mîna ei din urechea fetei celei mici, pe nume Jolie, un pui de şarpe gros cît degetul şi lung cît un fir de aţă. O jivină galbenă, căpăţînoasă ca un catîr, pe care-a omorît-o cu satîrul şi care, înainte de a muri, a rostit desluşit cuvintele Ave Maria. Chiar eu… am văzut dinspre Vaumeilh un nor pe care la început îl luasem drept fum, apoi drept funingine, şi care nu era… altceva decît un stol de peste cinci sute de mii de corbi. Au trecut pe-aici, pe deasupra capului. Au făcut manevre ca la paradă şi… erau în formaţie de cavalerie. Şi era un glas care ieşea din pămînt şi dădea comenzile. Dar nu-i gata… 'Pe loc şi la raport', s-a auzit glasul. S-au lăsat la pămînt. 'Cine-a mîncat carne de creştin?' s-a auzit glasul. 'Eu! Eu! Eu!' au răspuns ei. 'La dreapta cîte patru, a zis glasul: veniţi să vă luaţi decoraţiile'. Şi-au pornit în rînduri de cîte patru pînă la fagul acela mare, care se înalţă de unul singur, şi acolo, la umbra frunzişului, era unul care vorbea, unul care nu se vedea la faţă şi care zicea: 'Sînt mulţumit de voi…" (pp.299-300).

V. G.
N. A. În imagine, Jake Baddeley, Mirror, Mirror (2004).

Citiţi în continuare!

Corespondența lui Descartes


Deși René Descartes a fost, mai degrabă, un ins comod, a lăsat o corespondență foarte bogată. O parte din scrisorile sale a fost editată și comentată în engleză, acum câțiva ani, de către trei cercetători olandezi.

Volumul este o reușită. Iată reperele sale: Theo Verbeek, Eric-Jan Bos, Jeroen van de Ven (eds), “The Correspondence of René Descartes 1643”, in Quaestiones Infinitae. Publications of the Department of Philosophy, Utrecht University, Volume XLV, 2003. Volumul poate fi consultat AICI.

V. G.

N. A. În imagine, un ulei semnat de artista americană Gertrude Abercrombie (1909-1977), intitulat K. P. (1951).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 21 august 2010

Templul în flăcări


Yukio Mishima, Templul de aur, traducere de Angela Hondru, București: Humanitas, 2000, 238p.

Povestea relatată de Yukio Mishima (1925-1970) porneşte de la un eveniment real. În iulie 1950, un tînăr discipol zen, novice în Templul de Aur din Kyoto, incendiază venerabilul edificiu etajat, vechi de mai bine de patru sute de ani. Întîmplarea a produs, fireşte, o enormă uimire. Fapta novicelui a părut tuturor imposibil de conceput, imposibil de înţeles. Era fapta unui smintit!

În ochii celor mulţi ea nu a avut nici o justificare. Prezenţa Templului de Aur se înscria, în mintea omului de rînd, în ordinea imuabilă a lucrurilor. În definitiv, Templul de Aur era indestructibil şi etern. Şi, cu toate acestea, cineva îndrăzneşte, iată, să-l distrugă. Cum a fost cu putinţă?

În 1956, cînd Yukio Mishima îşi publică romanul Templul de Aur (tradus de Angela Hondru şi publicat la editura Humanitas) rumoarea încetase şi nimeni nu se mai întreba cu privire la mobilurile întunecate ale făptașului. Relatarea lui Mishima devine astfel o meditaţie senină (şi profund ambiguă) asupra unui gest care a scandalizat Japonia. În fond, ce-l împinge pe bîlbîitul Mizoguchi (acesta e numele incendiatorului) să distrugă clădirea? Şi, mai ales, ce semnificaţie capătă în mintea lui fiinţa Templului de Aur?

Voi răspunde succint, pentru a nu răpi cititorilor plăcerea de a căuta, ei, un mobil aproape imposibil de identificat cu perfectă limpezime. În fiecare dintre noi stă, pesemne, bine ascuns un detectiv (dar şi un răufăcător!). În gestul lui Mizoguchi nu lucrează numai frustrarea şi resentimentul. E, fireşte, şi asta. Dar Mizoguchi nu dă foc templului din simpla dorinţă de a se răzbuna pe stareţul mănăstirii şi pe obşte, sau pentru a urma învăţăturile cinicului Kashiwagi (unul din prietenii săi). Nici vorbă! Mobilul său este mult mai profund. Şi acest mobil e legat de însuşi simbolismul tenace al Templului de Aur.

Căci străvechiul edificiu devine treptat o întruchipare a indestructibilului şi desăvîrşirii. Şi tocmai această convingere (care e şi a lui Mizoguchi) îl împinge pe făptaş să-l nimicească. Întrucît numai ceea ce este fragil şi perisabil poate constitui o ilustraţie a Frumosului absolut. Intangibilul Templu de Aur este, măcar pentru Mizoguchi, tocmai o astfel de ilustraţie. Templul obsedează, striveşte prin prezenţa lui sumbră, trezește în privitor o iubire echivocă.

Dar poţi distruge oare tocmai ceea ce iubeşti? Aceasta e, poate, întrebarea centrală pe care ne-o pune, în Templul de aur, Yukio Mishima…

Fraze memorabile din Templul de aur:

“…am luat-o în direcţia Templului de Aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se înălţa spre cerul luminat de lună, în adierea vîntului. Pilonii subţiri se ridicau unul lîngă altul; luminaţi de lună, arătau ca nişte corzi de harpă, – Templul însuşi părea un instrument muzical ciudat, uriaş. Impresia deosebită pe care mi-o lăsa depindea de înălţimea lunii. Nu se putea să te înşeli într-o seară ca aceasta. Totuşi, vîntul bătea de pomană printre spaţiile dintre corzile lipsite de sunet” (p.156).

N. A. În imagine: Kinkaku-ji.

Citiţi în continuare!

vineri, 20 august 2010

Purtătorii de cruce sau iubirea-pasiune


Se mai găsește în librării (și nu la un preț exagerat!) capodopera polonezului Henryk Sienkiewicz (1846-1916), Cavalerii teutoni, în traducerea lui Stan Velea (București, Editura Leda). Am citit de nenumărate ori acest minunat roman istoric, în traducerea mai veche, realizată în anii 50 de Telemac Dan și Petru Vintilă, traducere care era însoțită și de o bogată iconografie (cum editurile nu mai practică, din păcate, astăzi). Nu numai textul impresiona pe copilul de atunci, dar și ilustrațiile de la începutul și sfîrșitul fiecărui capitol.

Fiecare cititor împătimit are o biblioteca afectivă. A mea începe, desigur, cu acest roman. În biblioteca afectivă, volumele nu sînt niciodată rînduite după valoare (deși romanul lui Sienkiewicz e unul valoros), ci după o ordine a trăirilor și desfătării produse de lectură. Am citit Purtătorii de cruce (cam aceasta ar fi traducerea literală a titlului), în fiecare vacanță de vară, fără greș, și cu o plăcere mereu reînnoită, pînă cînd cineva a înstrăinat primul volum, acela care sfîrșește cu predarea cavalerului Jurand din Spychow în mîinile komturilor din Szczytno. Mai tîrziu, am întîlnit scena așteptării și umilirii sale, lîngă zidurile cetății din Szczytno, într-o piesă de teatru a dramaturgului francez Montherlant și am înțeles că și alții au prețuit acest roman.

Ma întreb, acum, după atîta amar de vreme de la întîia lectură, ce m-a impresionat în aceste pagini și-mi spun ca nu e vorba neapărat de acțiunea trepidantă, nici de exaltarea curajului cavaleresc, a forței fizice (deși e și asta, poate), dar de modul de a privi iubirea. Doar în poemele trubadurilor am mai întîlnit o viziune asemănătoare, despre ceea ce s-a numit iubirea-pasiune (și a fost comentat într-o carte celebră de către Denis de Rougemont, L'Amour et l'Occident). Cavalerul își alege o Doamnă a inimii sale (uneori, în absența portretului real, doar după descrierile celorlalți), care ii devine, astfel, stapîn absolut.

Modul de a gîndi și de a simți al cavalerului e dictat exclusiv de această iubire despotică, pe care doar moartea o poate frînge. Asa se întîmplă și în roman cu Danusia (fiica lui Jurand) și Zbyszko, tînărul cavaler de Bogdaniec. Abia prin eliberarea și moartea Danusiei (după o lungă captivitate la teutoni), Zbyszko își capătă libertatea. O libertate, altminteri, nedorită de el. Așa este iubirea cîntată de trubaduri. Ea răstoarnă complet lumea veacului de mijloc, cu valorile ei masculine, îl subjugă pe bărbat, îi temperează violența (naturală, în Evul Mediu) și îi restrînge libertatea. Și la fel este și iubirea descrisă de Henryk Sienkiewicz, în Cavalerii teutoni. Pesemne că tocmai această viziune a iubirii-pasiune m-a impresionat atunci, la o primă lectură. Ea a educat, așadar, pentru totdeauna, se pare, chipul în care m-am obișnuit a privi femininul, "eternul feminin".

Dar nu a fost, desigur, doar asta, cu toate că modul meu ulterior de a percepe iubirea aici se află, în această teorie ilustrată de poemele trubadurilor. Mai este ceva. Și anume o scenă (foarte emoționantă!), pe care am recitit-o, de atunci, de nenumărate ori. Mă refer la scena în care Zbyszko e condamnat la moarte, se află pe eșafod, alături de călău, așteaptă lovitura securii și din mulțime se aude, fragil și imperativ, strigătul unei fecioare îmbrăcate în strai alb: "E al meu! E al meu!". Securea se oprește din căderea ei. Danusia urcă pe eșafod și acoperă capul cavalerului cu vălul imaculat. De acum înainte nimic rău nu i se mai poate întîmpla lui Zbyszko. Danusia îi răscumpără moartea și nici o forță vrajmașă nu-l mai ține în puterea ei. E vorba, firește, de triumful (cît de precar, totuși) al iubirii. Precum în Cîntarea cîntărilor, iubirea este precum moartea de tare.

În consecință, poți medita cu folos asupra lucrurilor cu adevărat importante (moartea, iubirea, fidelitatea etc.) pornind (și) de la un simplu roman cavaleresc (de capă și spadă, cum se zice). Pentru mine, acesta e meritul principal al romanului lui 
Henryk Sienkiewicz (care a luat premiul Nobel pentru literatură in 1905).

N. A. În imagine: Les amoureux en bleu (1914) de Marc Chagall.

Citiţi în continuare!

joi, 19 august 2010

Casa zădărniciei


Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite, traducere de Anca Focşeneanu, București: Humanitas, 2006.

Romanul lui Yasunari Kawabata (1899-1972) este aproape lipsit de epic. Un bătrîn de 67 de ani, Eguchi, vizitează o casă din Kyoto, la marginea mării, și petrece alături de „frumoasele adormite" cinci nopți. E vorba de un soi de ceremonie erotică, rafinată și zadarnică, amintind de vechea legendă (foarte răspîndită, altminteri), care spune că puterile unui bătrîn se refac dacă doarme alături de o fecioară. O astfel de încercare relatează și Biblia, în legătură cu regele David, în 1 Regi, 1.

Cele cinci nopți sînt pentru bătrînul Eguchi, mai degrabă, un prilej de a-și rememora evenimente din tinerețe, o tentativă de a scăpa de gustul amar al deșertăciunii, de frigul vîrstei și de teama morții. În van însă! Timpul nu poate fi dat înapoi. Chiar dacă e petrecut în preajma unor preafrumoase fecioare.

Ritualul erotic la care ia parte Eguchi ține, desigur, de o civilizație a rafinamentului și epuizării, cum e aceea japoneză. El este de neînchipuit într-o societate europeană. Și, de altfel, însăși percepția timpului și a lumii e, am impresia, cu totul alta în cultura Japoniei. Universul e receptat, în proza lui Kawabata, îndeosebi prin intermediul miresmelor, al vegetalului (a se vedea episodul copacului bătrîn de patru secole acoperit de camelii). La fel, să zicem, ca în romanul lui Yukio Mishima, Templul de aur.

Alta e, de asemenea, viziunea asupra morții. În final, Eguchi își doreste să doarmă, la rîndu-i, un „somn de moarte", asemănător cu al frumoaselor aflate sub narcoză. Într-un cuvînt, ceea ce caracterizează romanul lui Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite (București, Editura Humanitas, 2006, 131p.), alături de straneitatea sa, e rafinamentul obosit al gesturilor, sentimentul epuizării, al vanității. Citiți-l negreșit! Se mai găsește in librarii.

O frază din Frumoasele adormite:
"A stat așa, cu ochii închiși, o vreme, pentru că mireasma fetei era extrem de puternică. Se spune ca nu există nimic mai potrivit pe lume decît mirosul pentru a trezi amintiri trecute. Dar oare e vorba de acest miros dulceag și stăruitor?... Din vechime se vorbește de bătrîni care au făcut leac pentru viață lungă și tinerețe fără bătrînețe din mireasma trupului fetelor tinere" (pp.96-97).

Notă biografică
Yasunari Kawabata (1899-1972) a primit, in 1968, premiul Nobel pentru literatură. Dar Kawabata îl considera pe Yukio Mishima un prozator mai profund decît el… Destinul celor doi are și un sumbru punct comun. Mishima se sinucide în 1970. Kawabata, doi ani mai tîrziu, în 16 aprilie 1972.

N. A. Imaginea, în tradiția orientală, oferă cîțiva pini în ceață.

Citiţi în continuare!

marți, 17 august 2010

Durata infernului


În romanul Insula din ziua de ieri, Umberto Eco încearcă să dea o sugestie cu privire la iadul în care s-ar afla Iuda. Pentru trădător, suferinţa e infinită, timpul, de asemenea, infinit. Spre a sugera lentoarea îngrozitoare a timpului, pe urmele lui Joyce, Umberto Eco redactează următorul pasaj extraordinar. Vă fac invitaţia să-l citiţi.

“Nu sfârşim niciodată de ispăşit? Adică ispăşi-vom până ce un sticlete mititel, ce s-ar întoarce să bea apă câte o picătură pe an, ar putea ajunge să sece toate mările? Mai mult. In saecula. În vecii vecilor.

Ispăşi-vom până ce un păianjen de plantă întorcându-se să ciupească o singură dată pe an, ar putea să roadă toate pădurile? Mai mult. In saecula.

Vom ispăşi aşadar până ce o furnicuţă, mutând un singur picioruş pe an, putea-va ocoli tot pământul? Şi mai mult. In saecula.

Şi dacă tot universul acesta ar fi un deşert de nisip, şi pe fiece secol i s-ar lua câte un singur fir, isprăvi-vom oare de ispăşit, când tot universul va fi deşertat? Nici atunci. In saecula.

Să spunem că un osândit după milioane de veacuri ar plânge doar câte două lacrimi, va mai avea el de ispăşit şi atunci când plânsul său ar fi în stare să alcătuiască un diluviu mai mare decât acela în care, în vechime, s-a fost pierdut neamul omenesc? Hei, lasă, ajunge, că nu suntem copii! Dacă voiţi să v-o spun – in saecula, in saecula vor trebui să ispăşească cei osândiţi, in saecula, adică în veacuri făr’ de număr, făr’ de sfârşit, făr’ de măsură”.

Să sperăm, mai întâi, că iadul nu va dura atâ de multt. Şi, în al doilea rând, că nimeni nu va face în aşa fel încât să ajungă acolo.

N. A. Imaginea reproduce tabloul lui Eugène Delacroix, La barque de Dante ou Dante et Virgile aux enfers (1822).

Citiţi în continuare!

luni, 16 august 2010

Cinismul morții


Sunt posibile, fără îndoială, mai multe atitudini și mai multe viziuni despre moarte. Există în primul rând o mistică a morții, a valorizare a morții ca faptul cel mai important din interiorul unei vieți. Această mistică mi se pare periculoasă. În cadrul ei, adevărul vieții devine moartea, iar adevărul a tot ceea ce a fost creat, nimicul, dispariția și corupția.

Există în al doilea rând o ipocrizie a morții. Despre moarte nu se vorbește decât în mod indirect, prin metaforă sau oximoron. Moartea e înzorzonată inutil. Moartea devine în acest caz mai degrabă un trop retoric și dispare complet sub vălul figurilor de stil.

Adeseori prima atitudine (atitudinea mistică) se conjugă perfid cu a doua atitudine (atitudinea retorică). Amândouă sunt, în opinia mea, atitudini inconvenabile. Prima exaltă, de pildă, curajul viteazului de a alege moartea (pentru a-și atinge, să spunem, o cauză "nobilă"), a doua e o formă de lașitate, fiindcă evită cu grijă să vorbească la modul franc despre ceva care oricum nu poate fi evitat. În această retorică stearpă și sofistică au căzut, uneori, înșiși stoicii, deși tocmai filosofii stoici nu acceptau retorica și sofismele.

O atitudine pretins realistă adoptă, în schimb, Michel Onfray în Ars Moriendi. Cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort (Folle-Avoine, 1995). În realitate, lucrarea lui se prezintă ca o colecție heteroclită de anecdote mai mult sau mai puțin relevante cu privire la moarte. Onfray încearcă să conjuge nepăsarea hedonistă și cinismul. Moartea înseamnă, de fapt, remarcă Onfray, descompunere, puroi, nemișcare, mucegai, fațărnicie, vorbărie inutilă. Pentru Onfray, eschatologia e un fapt dezmințit de evidențe. Ni s-a tot promis, dar nu a venit. Nu există prin raport cu faptul morții un "apoi" sau un "după". Există doar un "acum" al vieții.

Pentru a vedea care sunt opiniile lui Michel Onfray, voi reproduce în continuare o recenzie a lui Jacques Gleyse, recenzie intitulată «Hédonisme philosophique matérialiste et philosophie du goût et de l'odorat» și publicată în revista Corps & Culture, Numéro 2 (1997).

V. G.

"Savoir vivre implique, inéluctablement dans la vision onfrayenne, que l’on sache mourir: «Je crois qu’il faut lui abandonner nos vies de sorte que Thanatos, quand il triomphera, n’ait à ranger dans sa besace qu’un corps qui aura brûlé jusqu’aux derniers feux» (op. cit., p.267). Ars moriendi, s’emploie pour permettre à chacun de pouvoir y trouver son compte à recenser cent petits tableaux sur la mort.

Sont présentés pêle-mêle, dans ce texte paru dans une édition relativement confidentielle (Les Cahiers de folle avoine), aussi bien des façons de mourir que des réflexions presque triviales sur la mort. A titre d’illustration, on peut citer les découpages anatomiques effectués par la mafia («le sexe autour du cou»), les puanteurs des champs de cadavres de la deuxième guerre mondiale dans la poche de Falaise à Chambois («Le nez du prince»), l’humanisme de Staline devant la mort de sa fille («Les larmes de Staline»), ou la masturbation de Bataille au 85 de la Rue de Rennes devant le cadavre de sa mère («L’onaniste et la défunte»). Le lecteur pourrait sans doute s’interroger sur cet éclectisme baroque et se demander ce qui peut bien unir de tels tableaux, au-delà de la présence de la mort. La réponse est simple. Ars moriendi est le constituant de base de la morale onfrayenne.

Il démontre par l’évidence qu’il n’y a pas d’eschatologie. Que seule la puanteur, le froid et la putréfaction seront la conclusion de nos existences. Il rappelle à qui veut l’entendre que nous n’avons qu’une vie et qu’il n’y a ni lendemains qui chantent ni paradis. Celui qui ne brûle pas ses jours et ne fait pas de sa vie un paradis est rappelé à la réalité: nous n’avons qu’une vie qu’il faut sculpter au mieux. Les cents petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort rappellent aussi qu’il ne saurait être question de perdre du temps dans la relation aux être chers qui peuvent nous être retirés à tout instant. Ils nous affirment haut et fort qu’après il n’y a rien et que jouir et faire jouir sans faire souffrir ni les autres ni soi même est la tâche première du philosophe du Carpe Diem.

L’ouvrage est donc, comme tous les ouvrages de Michel Onfray, bien que manipulant des «faits divers» ou plutôt des faits singuliers: éthique. Il convie à un positionnement. «Il me paraît que sûr du néant qui suit la mort, il faut bien plutôt se soucier de ce qui se passe avant elle, et non après. Avant, tout, l’essentiel.» (1995, p.65). Si un doute subsistait sur le positionnement matérialiste de l’auteur, il est levé. Hors du corps, il n’y a pas d’homme. Hors de la substance étendue, aucune substance pensante. Hédonisme philosophique matérialiste et philosophie du goût et de l'odorat".

Lucrarea recenzată:
Onfray Michel, Ars Moriendi. Cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort, Folle-Avoine, 1995, 65p.


Citiţi în continuare!

joi, 12 august 2010

Împotriva lui Foucault


Jean-Marc Mandosio, Longévité d'une imposture, Michel Foucault, Paris: Encyclopédie des Nuisances, 2010, 120p.

O lucrare (pamflet?) care a făcut şi va mai face vâlvă în Franţa este, fireşte, cea scrisă de istoricul Jean-Marc Mandosio. Este o carte de reproşuri (îndreptăţite sau ba). Primele sunt îndeosebi de ordin moral (cunoscuta versatilitate a lui Michel Foucault). Celelalte, de ordin ştiinţific.

În primul rând, autorul atacă poza confecţionată cu grijă de însuşi Foucault: aceea a unui ins implicat în treburile cetăţii şi mereu de partea frumosului, adevărului şi dreptăţii. Această imagine e complet falsă, argumentează Jean-Marc Mandosio.

Michel Foucault a fost mai degrabă un conformist, care s-a raliat la mişcarea ’68, exact în momentul în care revolta se încheia, care a pactizat cu grupurile maoiste şi a proclamat iubirea faţă de truditori, în timp ce el avea doar 26 de ore pe semestru. Foucault a scris despre marginali şi marginalitate, dar a voit să fie mereu în centrul atenţiei (s-a dorit chiar ambasador). Din toate acestea ar rezulta cu strălucire imensa ipocrizie a mult adulatului gânditor.

În al doilea rând, autorul face observaţii de ordin aşa-zicând ştiinţific. Constată că, în realitate, conceptul de epistemă, ca şi acela de discontinuitate, sunt concepte care pluteau în aer în anii ’60. Thomas Kuhn vorbise deja de paradigme şi era în spiritul vremii să respingă principiul continuităţii istorice (conceptuale, mentale etc.). Mandosio face adaos, în continuare, imprecizia terminologică a lui Foucault, nebulozitatea stilului şi plăcerea vădită a filosofului de a se exprima oracular.

Adeseori nedreaptă, lucrarea lui Jean-Marc Mandosio merită citită pentru a admira încă o dată toleranţa pieţii ideilor în Franţa de astăzi.

P. S. Ar mai fi de notat paradoxalul nume al editurii care publică acest volum.

N. A. Reproducem în introducerea acestei note tabloul lui Jake Baddeley, A Key for All Doors (2003).

Citiţi în continuare!

duminică, 8 august 2010

Din nou despre ideea de carte totală


Idealul occidental pare a fi fost dintotdeauna realizarea unei cărţi totale, care ar rezuma şi ar ordona întregul volum al cunoştinţelor. E vorba, desigur, de o enciclopedie. O astfel de carte ar abrevia toate celelalte cărţi şi ar preţui cît o bibliotecă.

Au încercat să realizeze pe rând: Plinius, Cassiodor, Isidor din Sevilla, Rhabanus Maurus, Honorius Augustodunensis, Vincent de Beauvais şi, printre ultimii, Diderot şi D’Alembert.

Se spune că în mult discutatul vis din noiembrie 1619, Descartes a visat o enciclopedie. În viziunea lui Descartes, enciclopedia ar fi cuprins relaţiile sistematice dintre ştiinţe, întreaga cunoaştere, aşa cum se află în intelectul lui Dumnezeu. La rândul lui, Leibniz a imaginat o lucrare enciclopedică în limbaj simbolic, care ar fi rezumat întreaga cunoaştere: era ar fi fost, astfel, un “breviar al gândirii”.

Cum vedem, idealul de a aduna întreaga cunoaştere părea perfect posibil în vremea lui Descartes şi Leibniz. Credinţa lor era aceea că ştiinţa şi cunoştinţele nu sunt perisabile. Pentru Descartes sau Leibniz, enciclopedia e un depozit de adevăruri eterne, o summa a adevărurilor necesare, imuabile. Această idee fusese deja exprimată de Cassiodorus (480-575), la sfârşitul Antichităţii.

Conceptul de carte totală şi definitivă va fi pus în cauză în mod serios de Francis Bacon. În opinia lui, cunoştinţele sunt descoperiri (prin inducţie), nu recunoașteri. Metoda empirică ia locul reminiscenţei.

N. A. Pentru a însoți această notă, reproducem o imagine (Mandragora) din tratatul medieval Tacuinum sanitatis.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 7 august 2010

Complexul lui Themistocle


Sintagma din titlu aparţine lui Umberto Eco (a se vedea De la arbore spre labirint…, Iași: Polirom, 2009, p.78). Dar ea nu denumeşte un fapt de psihologie strictă, precum complexele despre care a vorbit cândva Sigmund Freud. Nu e vorba de ceva asemănător complexului oedipian, să zicem.

În acest caz, semnificaţia termenului “complex” este, am impresia, mai aproape de sensul pe care i-l dădea Gaston Bachelard, când vorbea de complexul lui Empedocle, în Psihanaliza focului. Complexul lui Themistocle este, în primul rând, un complex cultural.

Umberto Eco aminteşte că Themistocle – om înzestrat cu o memorie prodigioasă – se plângea tocmai de faptul că nu mai putea să uite. El nu avea nevoie de o artă a memoriei, ci de o artă a uitării (ars oblivionis). Voia să uite, nu să reţină. Cuiva care i-a propus un instrument care să-i faciliteze memoria, Themistocle i-a ripostat, mărturisindu-i că “i-ar fi făcut mai bine dacă l-ar fi învăţat mai degrabă să uite decât să-şi amintească”. În orice caz, nu e recomandat să ai o memorie încărcată.

Cel care ţine minte prea multe riscă să nu mai ţină minte nimic, iar memoria celui care, precum personajul Funes descris într-o povestire (de neuitat!) de Jose Luis Borges, reţine orice nu este un sprijin foarte bun pentru intelect şi raţionamente. Pentru a raţiona e nevoie de abstracţii. Iar cel ce reţine, precum Funes, fiecare nuanţă a frunzelor în amurg nu mai poate ajunge, dincolo de infinitatea senzațiilor, la conceptul de culoare.

Cu un complex al lui Themistocle se confruntă cultura îndeosebi după invenţia tiparului. Trăim fără tăgadă un exces al informaţiei. Într-o lume a abundenţei, până şi cărţile, până şi cunoştinţele, până şi manualele sunt în exces. Problema e, astăzi, una de discriminare: trebuie să alegem din această ofertă excesivă cunoştinţele utile şi să le trecem în uitare pe cele marginale. Dar e cu putinţă acest fapt. Nu putem uita deliberat, aşa cum voia Immanuel Kant, de pildă, să uite numele Lampe, după ce-l concediase pe servitorul cu acest nume.

În zadar a notat filosoful într-un carnet: “numele Lampe nu mai trebuie ţinut minte”. Notaţia însăşi e un semn că nu-l putea uita pe încuiatul lui servitor…

V. G.

N. A. Imaginea reproduce tabloul lui Jake Baddeley, Labyrinth (2003).


Citiţi în continuare!

vineri, 6 august 2010

Vinovăţie, melancolie, deşertăciune


Dacă nu este un spirit îngust, de obicei, cărţile prea multe trezesc în posesor un sentiment de anxietate sau chiar de vinovăţie. Dacă este un spirit îngust, el trăieşte un sentiment de pasivitate satisfăcută: are la ce privi. Cititorul sensibil devine însă neliniştit. Niciodată nu le va putea consulta pe toate. Niciodată nu va ajunge la “capătul” lor.

Aceasta explică, poate, invenţia unor cărţi care nu produc nici vinovăţie, nici îngrijorare, nici tristețe. Mă refer la enciclopedii, dicţionare, bibliografii sau lexicoane. Enciclopedia (rînduită alfabetic; sînt şi enciclopedii sistematice, pe materii) se citeşte, ca şi dicţionarul, pe sărite. În urma acestei lecturi fragmentate nu simţi, totuși, nici o vinovăţie. Nimeni nu citește un dicționar mitologic de la un capăt la altul.

În rest, din mulţimea nesfârşită a cărţilor, putem citi, de-a lungul unei vieţi dedicate studiului, doar câteva mii. Şi, să nu uităm, într-un singur an de zile, editurile "aruncă" în librării cel puţin un milion de titluri. La fiecare trei secunde se publică o carte nouă. Enorm!

Pentru acest motiv, Samuel Johnson (secolul XVIII) a spus odată că nici un alt loc pe pămînt nu trezeşte mai multă deznădejde şi mai multă zădărnicie decât biblioteca. Iar lectura unui catalog devine obligatoriu o lecţie de umilinţă.

Baltasar Gracian a mărturisit la rîndul-i: “E atît de mult de învăţat, atîtea lucrări, atîtea manuale şi atît de puţin timp de trăit”. În constatarea lui Gracian sesizăm, mai degrabă, un sobru sentiment melancolic decît vinovăţia că nu va reuşi să ajungă la capătul iluzoriu al bibliotecii.

N. A. În imagine, un tablou pictat de Bosch care este negreșit o sugestie a melancoliei.

Citiţi în continuare!

luni, 2 august 2010

Ruxandra Cesereanu: Shir ha shirim


Am vorbit zilele trecute despre unele tentative de a traduce vestitul verset 8: 6 din Cântarea cântărilor. Acolo se spune că "iubirea e tare ca moartea însăși, o flacără mistuitoare a lui Yah". Ca un omagiu adus minunatului poem, Ruxandra Cesereanu a scris o poezie intitula Shir ha shirim.

shir ha shirim

shir ha shirim iubitule cu viţă de vie la glezne
shir ha shirim iubito cu iasomie la subsuori
fiicele ierusalimului vin dănţuind şi cântând pe drum
tu eşti bărbatul meu roşu cu păr de corb
tu eşti femeia mea neagră cu gene purpurii
n-avem veşminte pe noi ci miresme
nicio vieţuitoare nu va mai naşte nimic
până când nu vom zidi lângă noi un turn cu mirese
shir ha shirim mult te voi săruta de la gât la tălpi
fratele sora mea mielul păuniţa mea
sărută-mă cu sărutările gurii tale
atinge-mă cu unghiile mâinilor tale
cerboaicele aşteaptă să ne cresteze carnea
noaptea îi caută pe iubiţi și ei caută noaptea
tu eşti al meu cât o şuviţă de păr
eu sunt a ta cât o piele de om
paznicii aprinşi de surghiun mărturisesc despre mirosurile noastre
nimeni să nu mai fie trist fiindcă s-au mângâiat cerurile
nimeni să nu mai postească ci să se-nfrăgezească
iată stau la uşă şi bat deschide-mi ca să intru
mănâncă din pieptul meu bolnav de iubire
shir ha shirim

Citiţi în continuare!