vineri, 30 iulie 2010

Librorum multitudo


Mulţi filosofi au deplâns mulţimea în continuă creştere a cărţilor. Cel mai cunoscut dintre ei este cu siguranţă Leibniz: “cette horrible masse de livres, qui va toujours augmentant” (această oribilă mulţime de cărţi, care creşte și crește mereu). Abundenţa cărţilor nu poate aduce decât dezordine și barbarie, crede Leibniz.

Dar lamentaţia pe tema neputinţei omului de a citi toate cărţile şi de a se înstăpâni asupra lor este foarte veche. O aflăm, de exmplu, în Eclesiast (12: 12): “Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că nu ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul”.

Astăzi, lamentaţia eclesiastului a devenit mai actuală ca oricând. Soluţia a fost, poate, propusă de Seneca în a doua epistolă adresată lui Lucilius: nu trebuie să citim multe cărţi (adică extensiv), ci puţine, dar temeinic (adică intensiv). Non multa sed multum. Mulţimea cărţilor (librorum multitudo), adaugă Seneca, întunecă mintea şi toceşte atenţia.

Peste secole, Immanuel Kant va spune, într-un curs despre “enciclopedia filosofică a ştiinţelor”, că mulţimea cărţilor e o adevărată otravă, cea mai virulentă dintre otrăvuri. Mai cuminte e să citim pe îndelete şi meditativ un număr rezonabil de cărţi.

Aş recomanda, în încheierea acestei note, următorul eseu (din care o bună parte e disponibilă online:

Zaid, Gabriel, So Many Books: Reading and Publishing in an Age of Abundance, trans. Natasha Wimmer, Philadelphia: Paul Dry Books, 2003, 144p.

V. G.

N. A. Maria Helena Vieira da Silva: La bibliothèque.



Citiţi în continuare!

miercuri, 28 iulie 2010

Ad litteram


Exegeţii creştini au fost, în general, alegorişti, în sensul că nu s-au mulţumit numai cu sensul prim, literal al enunţurilor. Alegorismul culminează cu Origen. Au existat, totuşi, unii exegeţi care au criticat lectura alegorică. Cel mai cunoscut este Theodor de Mopsuestia.

Iată ce scrie Theodor într-un “Comentariu la Galateni”:

“Totuşi, aceşti alegorişti [practicanţi ai alegoriei] întorc totul pe dos [răstoarnă complet textul], ca şi cum relatările din Biblie nu ar fi ceva deosebit de visele din timpul nopţii [visele profetice pe care le au cei ce dorm lîngă templul Pythiei]. Ei produc această exegeză a scripturii în chip spiritual: [şi] numesc această nerozie ‘interpretare spirituală’.

Adam nu e Adam, raiul nu e rai, şarpele nu e şarpe. Vreau să spun acestor exegeţi următoarele: dacă se joacă [fac glume, nu iau în serios] cu istoria, la sfîrşit, ei nu vor mai avea nici o istorie”.

Şi încă: “Dar dacă [practicanţii alegoriei] insistă cu astfel de explicaţii, să ne răspundă la următoarele întrebări: Cine a fost primul om creat [de Dumnezeu]? În ce chip nu s-a supus [poruncii divine]? În urma cărui fapt a pronunţat Dumnezeu condamnarea la moarte? Dacă unele răspunsuri provin din Biblie, atunci ceea ce [ei] numesc ‘alegorie’ se vădeşte a fi [o adevărată] nesăbuinţă, fiindcă, în toate privinţele, [alegoria] se dovedeşte a fi dincolo şi deasupra a ceea ce e necesar [deasupra înlănţuirii necesare a faptelor].

Dacă, totuşi, ‘alegoria’ lor e adevărată [exprimă un adevăr], dacă Biblia nu conţine o relatare a faptelor, ci în realitate face [numai] trimitere [se referă] la cu totul altceva, ceva atît de profund încît impune o intelecţie specială, ceva ‘spiritual’, cum vor să-l numească şi pe care l-au descoperit, întrucît ei înşişi sînt nişte făpturi [extrem de] spirituale, atunci de unde provin înţelegerea [răspunsul şi intelecţia] lor?

Oricum ar numi ei acest mod de interpretare, nu [textul biblic] Biblia însăşi i-a învăţat să o citească în acest chip?”.

Deşi contemporanii au văzut în el un eretic, modernitatea i-a dat dreptate lui Theodor de Mopsuestia.

Referinţe:
Theodor din Mopsuestia, “Comentariu la Galateni” 74-75; cf. Joseph J. Shepley III, Trambling on the Verge of Allegory. Interpretive Modes of Late-Antique and Early-Christian Exegesis: A Comparative Study, diss., Chicago, Illinois: The University of Chicago, 2000, p.113-114.

Valeriu Gherghel

N. A. Oferim în completarea acestei note o reproducere după tabloul The Messenger al lui Jake Baddeley.

Citiţi în continuare!

marți, 27 iulie 2010

”Magicianul” rătăcitor


Cornelius Agrippa von Nettesheim, Magia naturală-Filosofia Ocultă sau Magia (Cartea I); Magia Cerească - Filosofia Ocultă (Cartea II), traducere de Maria Genescu, București: Editura Herald, 2010, 240p.

Pentru a vedea starea deloc fericită a filosofiei renascentiste, este suficient să răsfoim cele două volume prospăt traduse și publicate la editura Herald (specializată în astfel de producții). E vorba de celebra lucrare a ”magicianului” german Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (14 septembrie 1486 – 18 februarie 1535), intitulată De occulta philosophia libri tres.

Enciclopediile îl descriu pe Agrippa von Nettesheim ca pe un monstrum eruditionis, teolog, alchimist, magician, filosof, fizician, jurisconsult etc. etc. Ca aproape toți gânditorii din Renaștere, Agrippa a avut - cu premeditare - o viață agitată. Împins de o imensă curiozitate și de nerăbdarea proprie timpului său, a călătorit prin Europa: a rătăcit prin Germania, Franța, Italia. A cunoscut extremele, gloria și servitutea: în Franța a fost profesor, în alte țări a lucrat ca simplu soldat.

Biserica a văzut în lucrările sale un eretic. Pentru acest motiv, Agrippa von Nettesheim a amânat tipărirea lucrării De occulta philosophia până în preajma morții, în 1533. Aș aminti încă o lucrare redactată de gânditor: De incertitudine et vanitate scientiarum et artium, atque excellentia Verbi Dei, declamatio invectiva (Despre incertitudinea științelor și artelor și despre excelența Cuvântului lui Dumnezeu: o invectivă, 1530).

Raționamentele lui Agrippa sunt de felul următor: "Ar fi absurd ca văzduhul [cerul], aştrii şi elementele, care sunt izvor de viaţă pentru toate fiinţele particulare să fie ele însele lipsite de viaţă". Gingaș spus, gândirea sa este o ilustrare a eclectismului celui mai curat.

N. A. Imaginea reproduce o gravură lui Hans Vredemann de Vries, înfățișând laboratorul unui alchimist (1606).

Citiţi în continuare!

luni, 26 iulie 2010

Canonul lui Petrarca


De la Francesco Petrarca (1304-1374) a rămas, într-un codice care cuprindea scrierile lui Cassiodorus și Augustin, o listă de cărți preferate (Libri mei peculiares). Lista (redactată în jurul anului 1333) cuprinde aproximativ 50 de cărți și a fost în multe rânduri comentată de specialiști.

Nu este desigur vorba de toate cărțile pe care le-a citit vreodată poetul. E vorba cu siguranță de cărțile la care obișnuia să revină, de cărțile favorite, de canonul personal al lui Petrarca. Autorii preferați: Cicero (De re publica, dar și alte scrieri), Seneca (Ad Lucilium), Aristotel (Etica), Valerius Maximus, Titus Livius, Boethius (De consolatione...), Sallustius, Suetonius, Macrobius (Saturnalia), Aulus Gellius, Petrus Hispanus etc.

În același manuscris, Petrarca va face adaos o a doua listă. Ar fi de remarcat curiozitatea că un singur autor religios se găsește în enumerările poetului: sfântul Augustin (Confessiones). Ceilalți autori citați (și citiți) sunt păgâni…

Am putea ghici, poate, din lista lui Petrarca, în linii mari, canonul occidental al Renașterii.

Valeriu Gherghel

N. A. Imaginea reproduce un tablou pictat de Jan van Eyck (către 1390/1395 - 1441). Tabloul este intitulat La Vierge du chancelier Rolin și a fost pictat în 1435.


Citiţi în continuare!

marți, 20 iulie 2010

Nebunul


Se discută adesea despre moartea lui Dumnezeu. Este invocat, desigur, şi Friedrich Nietzsche (1844-1900). Dar textul lui Nietzsche este, am impresia, mai puţin cunoscut. În fond, moartea lui Dumnezeu nu este vestită de Nietzsche însuşi, ci de unul din personajele sale filosofice: Nebunul.

Iată pasajul 125 din Ştiinţa voioasă (1883): “N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: ‘Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu”’ Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu, fu întâmpinat cu hohote de râs. Oare s-a pierdut?, spuse unul. S-a rătăcit ca un copil?, spuse altul. Sau stă ascuns? Se teme de noi? S-a urcat pe o corabie? A emigrat? – strigau şi râdeau cu toţii.

Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea. ‘Unde a plecat Dumnezeu?, strigă el. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis – voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut asta? Cum am putut să bem marea? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont? Ce-am făcut când am desprins pământul acesta din lanţurile soarelui său? Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii? Noi ne prăbuşim fără încetare? Înapoi, într-o parte, înainte, în toate părţile? Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârşit? Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig? Nu vine mereu noaptea şi încă mai multă noapte?

Nu auzim încă nimic din gălăgia cioclilor care-l îngroapă pe Dumnezeu? Nu simţim încă nimic din mirosul putrezirii divine? – şi zeii putrezesc. Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Şi noi l-a ucis!

Cum să ne consolăm, noi, ucigaşii ucigaşilor? Cel mai sfânt şi mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum şi-a pierdut sângele sub cuţitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăţa? Ce ispăşiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi?

Nu trebuie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin demni de ea? Faptă mai mare nu a existat niciodată – şi oricine se va naşte după noi va pătrunde, datorită acestei fapte, într-o istorie mai înaltă decât a fost toată istoria de până acum!’

Nebunul tăcu şi-şi privi din nou ascultătorii: - şi ei tăceau, privindu-l cu uimire. La urmă el îşi azvârli felinarul pe jos, astfel încât se sparse în bucăţi şi se stinse. ‘Vin prea devreme, spuse apoi, nu mi-a sosit încă timpul. Această faptă uriaşă mai este încă pe drum şi umblă – nu a pătruns încă până în auzul oamenilor. Fulgerul şi tunetul au nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar şi după ce au fost înfăptuite, pentru a fi văzute şi auzite.

Această faptă le este încă mai depărtată decât cele mai depărtate stele – şi totuşi au făcut-o!’ Se mai povesteşte că nebunul a pătruns în acea zi în mai multe biserici şi a intonat acolo al său Requiem aeternam deo. Scos afară şi cerându-i-se socoteală, a răspuns mereu doar atât: ‘Ce mai sunt aceste biserici, dacă nu sunt criptele şi monumentele funerare ale lui Dumnezeu?’”.

Repet. Acest discurs nu aparţine la propriu lui Friedrich Nietzsche, ci unui personaj filosofic imaginat de Nietzsche. În al doilea rând, propoziţiile sunt, în majoritate, interogative. Iar o interogaţie nu este neapărat o afirmaţie. Singurul care pare întru totul convins de moartea lui Dumnezeu e tocmai personajul care o anunţă în dispreţul tuturor celorlalți: nebunul.

Acest pasaj a fost comentat de Martin Heidegger într-un eseu cunoscut, intitulat Nietzsches Wort ‘Gott ist tot’. Vom reveni la el.

N. A. Imaginea reproduce tabloul realizat în 1946 de Gertrude Abercrombie (1908-1977), Design for Death.

Citiţi în continuare!

luni, 19 iulie 2010

Îngeri și ace


Am citat adesea din poetul german Christian Morgenstern (1871-1914), care a fost un precursor al suprarealismului. În această notă, voi aminti și discuta succint unul din poemele sale, intitulat Scholastikerprobleme (Chestiuni scholastice).

În prima parte a poemului, Christian Morgenstern versifică o pretinsă întrebare scholastică: câţi îngeri încap pe vârful unui ac? Menţionez că întrebarea nu s-a pus niciodată în această formă. Răspunsul poetului are două variante. În prima variantă, răspunsul e toţi îngerii reali sau doar posibili, în măsura în care îngerii sunt făpturi spirituale (entităţi inteligibile).

Al doilea răspuns e mai subtil: niciunul, pentru motivul că un înger nu poate ocupa decât un loc de aceeaşi natură, adică spiritual.

Ofer în cele ce urmează o traducere (într-o proză grosolană) a poemului scris de Christian Morgenstern. Câţi îngeri pot sta / pe vârful unui ac - / câţi ar îngădui gândirea ta, /cititorule fără frică şi prihană… // “Toţi” ţi-ar putea trece prin minte. / “Căci îngerii sunt totuşi spirite! / Şi unul dintre aceste spirite, mai subţire, / nu are nevoie de loc pentru a sta. // Eu, dimpotrivă, aş formula enunţul altfel: / Niciunul! – Fiindcă aceste spirite niciodată sesizate de ochiul nostru / nu pot ocupa decât un loc inteligibil…

Ofer şi originalul german: "Wieviel Engel sitzen können /auf der Spitze einer Nadel - / wolle dem dein Denken gönnen, / Leser sonder Furcht und Tadel! // Alle!, wirds dein Hirn durchblitzen. // Denn die Engel sind doch Geister! / Und ein ob auch noch so feister / Geist bedarf schier nichts zum Sitzen. // Ich hingegen stell den Satz auf: / Keiner! – Denn die nie Erspähten / können einzig nehmen Platz auf / geistlichen Lokalitäten".

N. A. Lupta lui Iacob cu îngerul în viziunea pictorului Eugène Delacroix (1798-1863).

Citiţi în continuare!

vineri, 2 iulie 2010

Biblioteca patriarhului


S-a păstrat de la patriarhul bizantin Photios o lucrare care valorează cât o bibliotecă. De altfel, lucrarea lui Photios (de pe la 845-855) a fost numită de comentatori chiar Bibliotheca (în limba greacă e Bibliotheke sau Myriobiblon). Ce este, în fond, această Bibliotheca?

E vorba de un catalog nesistematic de cărţi greu de procurat (chiar) în vremea patriarhului. Astăzi multe din cărţile recenzate nu mai există în versiunea în care au fost consultate de Photios. Sau nu mai există deloc. Timpul şi soarta le-a distrus.

Photios consemnează patru romane antice şi medievale. Unul dintre ele se referă, de exemplu, la Ultima Thule (insula de la capătul lumii). Alte recenzii sunt la cărţi de teologie, de istorie (greacă, romană şi bizantină), de filosofie ori de lexicografie. Cîţiva “codici” (aşa au fost numite capitolele lucrării) rezumă oratori, specialişti în arta agriculturii, fabulatori.

În acest sens, patriarhul prezintă cartea despre India a lui Ktesias, în care găsim povestirile cele mai ciudate şi mai pasionante. Ktesias spune (şi patriarhul reţine fără multe întrebări) că în India sunt izvoare fermecate, de unde ţâşneşte ambră (sau miere), că într-o regiune anumită trăiesc pigmeii nu mai înalţi de un cot şi jumătate şi care se înveşmântează în părul propriu, că munţi plini cu filoane de aur curat sunt păziţi de grifoni etc. etc.

Unele rezumate din Bibliotheca conţin extrase. Câteva (nu foarte multe) oferă doar numele autorului, titlul lucrării şi câteva observaţii despre stil. În sfârşit, altele sunt foarte lungi, precum e şi conspectul la cartea lui Ktesias.

Lucrarea lui Photios există în traducere integrală numai în franceză. Ediţia a fost realizată de savantul René Henry.


P. S. În completarea acestei note, oferim o imagine dintr-un bestiar medieval.

Citiţi în continuare!