sâmbătă, 19 iunie 2010

Apartamentul secret al lui Valéry


Romanul poliţist solicită, în principiu, resursele logice ale cititorului. Se presupune că autorul oferă tot ceea ce este necesar pentru a urmări investigaţia detectivului şi a ajunge la o concluzie.

În unele cazuri măcar, cititorul ar trebui să ghicească mai repede decât detectivul cine este făptaşul. Nu se întîmplă întotdeauna aşa. Dacă nu greşesc, acelaşi amabil autor face tot posibilul pentru a tulbura mersul cercetării. Cititorul e copleşit de detalii irelevante şi ajunge adesea la un rezultat greşit. Dacă nu ar exista vigilenţa şi ingeniozitatea unui Hercule Poirot, ale părintelui Brown, ale lui Sherlock Holmes, oribilul criminal ar rămâne nepedepsit şi s-ar bucura până târziu de roadele nelegiuirii lui.

Se presupune, de asemenea, că filosoful e prin esenţa lui o fiinţă extrem de gravă, de serioasă. Filosoful - pretind comentatorii - se ocupă de esenţe, de universalii, de Idei şi încearcă să găsească, dacă are noroc, un nou argument care să ateste existenţa divinităţii.

Şi totuşi. Au existat filosofi importanţi care nu au dispreţuit câtuşi de puţin genul literar poliţist. Citez, în grabă, câteva nume dintr-o mie. Aş începe cu Jean-Paul Sartre. Pe vremea când facea naveta nu mai ştiu unde, Sartre îşi trecea timpul citind cu voluptate romane poliţiste.

Un al doilea exemplu se referă la un profesor de metafizică şi logică autohton, celebru în perioada interbelică. Mă refer la Nae Ionescu. La moartea “diabolicului” (a fost impresia lui Mihail Sebastian) profesor, pe masa lui de lucru, Mircea Vulcănescu a recunoscut cu pioasă tulburare un roman poliţist.

Aş menţiona, în fine, pe eseistul şi poetul Paul Valéry. Scriitorul care l-a inventat pe Monsieur Teste avea obiceiul să lipsească perioade considerabile de acasă, spre disperarea soţiei şi îngrijorarea admiratoarelor. Abia la moartea lui Valéry s-a descoperit adevărul. Care era în realitate un adevăr al inocenţei. Paul Valéry închiriase fără ştirea celor din jur un apartament. Scopul acestei cheltuieli dubioase s-a vădit acela de a citi în linişte, nederanjat de intruşi şi nepoftiţi. Apartamentul lui Valéry era căptuşit pur şi simplu de cărţi poliţiste.

Morala acestei note: nu neglijaţi din filosofică trufie astfel de cărţi folositoare! Măcar în pauza dintre două raţionamente întortocheate!


N. A. Vom reproduce astăzi Astronomul (1688) lui Johannes Vermeer (1632-1675), pictor numit şi Jan Vermeer din Delft, fiindcă a fost botezat în Delft la 31 octombrie1632.

Citiţi în continuare!

miercuri, 16 iunie 2010

Parfumul de gladiole şi tipologia semnelor


Charles Sanders Peirce (1839–1914) împarte semnele în trei varietăţi. El vorbeşte, mai întîi, de semne iconice (între icon şi obiect e o relaţie de asemănare).

În cadrul semnelor iconice, filosoful american distinge: imagini (portretul Giocondei, fotografia Papei Benedict, parfumul de gladiole folosit de cutare actriţă americană, pentru a-şi înnebuni fanii etc.), diagrame (grafurile matematice) şi metafore (“amurgul vieţii” pentru bătrâneţe).

În al doilea rînd, Peirce discută semnele indexicale (aflate într-o relaţie de contiguitate cu obiectul desemnat). În această specie ar intra, să zicem: amprentele, urmele, simptomele medicale etc.

În fine, în a treia categorie, Peirce introduce simbolurile (în sensul cel mai larg al termenului: atât simbolurile de ordin poetic (crucea, crinul ca sugestie a inocenţei), cât şi semnele lingvistice, fără conotaţii simbolice (cuvintele “triunghi”, “spre”, “peste”, “la”, “John”).

Simbolul e un semn convenţional. Trihotomia semnelor propusă de filosoful american a jucat un rol decisiv în filosofia limbajului. Cu toate acestea, clasificarea semnelor propusă de Peirce rămîne evident incompletă.

Thomas A. Sebeok (2002: vezi lucrarea citată la referinţe) crede că o clasificare mai potrivită ar fi una hexadică; ea ar cuprinde următoarele tipuri de semne:
(a) semnalul (pocnetul pistolului într-o cursă atletică, sunetul clopotului din turla unei biserici),
(b) simptomul (tensiunea arterială, paloarea, temperatura etc.),
(c) iconul (Gioconda, harta geografică, globul),
(d) indexul, indicele (urma, amprenta etc.),
(e) simbolul (crucea etc.),
(f) numele (Veronica).

Referinţe:
Sebeok, Thomas A., Semnele: O introducere în semiotică, Bucureşti: Humanitas, 2002.

N. A. Reproducem în imaginea care introduce această notă un tablou realizat de Wolfgang Lettl (1919-2008). Tabloul este intitulat Die Esel.

Citiţi în continuare!

duminică, 13 iunie 2010

‘Patafizica


Alfred Jarry a inventat ‘patafizica. Termenul se scrie obligatoriu cu un apostrof iniţial. În descrierea lui Jarry, ‘patafizica examinează ceea ce e dincolo de metafizică. Ea este disciplina cea mai pură dintre toate disciplinele, regina incontestabilă a tuturor ştiinţelor.

Despre ‘patafizică, Jarry vorbeşte în romanul Gesturile şi opiniunile doctorului Faustroll. ‘Patafizica este ştiinţa legilor care guvernează cazurile particulare şi excepţiile. Aristotel spusese că ştiinţa în genere nu poate investiga decât universalul. ‘Patafizica vine în contradicţie cu această venerabilă supoziţie.

Pentru a da un exemplu cu privire la ceea ce studiază ‘patafizica, voi spune că problema finală din Gesturile şi opiniunile doctorului Faustroll se referă la calculul suprafeţei lui Dumnezeu.

Cum vedem, ‘patafizica e o disciplină parodică şi ludică.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 iunie 2010

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de portrete îndeosebi caricaturale. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de întîiul proprietar al cărţii. Portretul era al lui Lenin.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia e, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini (o autobiografie romanţată, în fapt, mă refer la Un om sfîrşit) a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa disperată către un ideal intangibil, înfrîngerea, dezgustul... Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător. Opera sa multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă superficială) abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Pentru mulţi însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai negre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip voit. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul unei imense terori. Victima unei atari mutilări e chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul eseu poematic Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini s-a tradus, în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări. Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi pe departe) drept un “roman”. E în realitate o scriere fantezistă, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (luat din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace, gurmet, călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare, vizitator (contra cost) al multor mărimi culturale şi politice, din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun) şi gînditor privat, cu aplecări cinice. Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini e în primul rînd caricatural şi demistificator.

Senzaţional însă e următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea tocmai capitolul esenţial: şi nume acela în care Gog îl vizitează pe însuşi Vladimir Ilici, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, în care boala sfrenţiei îl alungase, edificiu împărţit echitabil de cumplitul tiran, la modul comunist, cu inefabila lui ţiitoare şi infirmieră, “femeia groasă şi tăcută”, îngerul păzitor al mumiei trăitoare, Krupskaia. Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, numai în chipul următor.

Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de suprem amuzament, prin care puteau cunoaşte portretul neretuşat încă de către iscusiţii istorici sovietici al părintelui bolşevismului şi terorii sistematizate. Rezultă din capitol un Lenin sangvinar şi frigid, un monstru de gîndire calculată şi dementă, care îşi descrie fără a se feri cîtuşi de puţin planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică” (fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub Stalin). Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devine la sfîrşitul său, în epoca de “aşezare” a noii socitetăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc (într-o vreme a groazei, în care au ars biblioteci întregi şi oamenii au fost aruncaţi în temniţă din pricina unor cărţi), dar a smuls cu totul capitolul despre maleficul personaj, a cărui ţeastă pare protagonistului “ca tăiată în brînză veche şi uscată”: un cap de mort, aşadar, de culoarea cirozei!

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns să trăiesc o vîrstă în care nimeni nu ne mai obligă să dăm foc cărţilor ori să rupem paginile care nu convin stăpînirii.

N. A. Imaginea reproduce tabloul artistei britanice Ithell Colquhoun (1906 - 1988), The Dunes (1940).


Citiţi în continuare!