luni, 26 aprilie 2010

Scorţişoara şi piperul


Una dintre întrebările dificile din ontologie e următoarea: mai multe obiecte pot ocupa acelaşi loc în acelaşi timp? Aristotel a răspuns că acest lucru nu e cu putinţă. Filosofii de astăzi au devenit mai toleranţi decât Aristotel: există unele situaţii în care mai multe entităţi (necorporale) ocupă unul şi acelaşi loc concomitent.

Exemplul cel mai ilustru este acela al universaliilor. Istoricul filosofiei medievale, Étienne Gilson afirmă că genul “aparţine în întregime speciei” şi că “fiecare om posedă în întregime animalitatea”. Această afirmaţie implică faptul că unul şi acelaşi universal („omul”, să zicem) se află în mai mulţi indivizi (adică în mai multe locuri deodată: specia om se află în întregime în toate exemplarele ei). Particularul (individul) e acel ceva care poate fi doar într-un loc la un anume moment dat.

În acest sens, Cynthia Macdonald scrie că nominaliştii „consideră că tot ceea ce există în univers e particular prin aceea că se află în întregime şi complet (fără rest) într-un singur loc la un anume moment dat”; particularul „e concret prin faptul că exclude celelalte lucruri din aceeaşi specie să fie în acelaşi loc, în acelaşi timp”. În schimb, precizează Cynthia Macdonald: universaliile sînt entităţi (“things”) care pot fi în întregime şi complet (fără rest) în mai multe locuri în acelaşi timp”.

Cum am putea judeca, totuşi, prezenţa într-o încăpere a mai multor mirosuri (de scorţişoară, de piper etc.)? Nu cumva aceste mirosuri ocupă acelaşi loc simultan? Sau: ce am putea spune despre prezenţa într-o sală de filarmonică a sunetelor de vioară concomitent cu sunetele de flaut şi de lăută? Nu ocupă aceste entităţi incorporale (sunetele) acelaşi loc în acelaşi timp?

Referinţe:
Cynthia Macdonald, “Tropes and Other Things”, in S. Laurence and C. Macdonald (eds.), Contemporary Readings in the Foundations of Metaphysics, Oxford: Basil Blackwell, 1998, pp.329-350).

V. G.

N. A. În imagine, unul din tablourile artistului suprarealist Vladimir Kush. Titlul imaginii: Eclipse. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi...


Citiţi în continuare!

joi, 22 aprilie 2010

Titluri, cuvinte şi alte lucruri interminabile


Voi consemna în această notă o seamă de fapte curioase şi amuzante. Voi aminti, aşadar, cuvinte şi titluri, tratate filosofice, piese de teatru şi poezii, în greaca veche, în latina medievală şi, last but not least, în limba română. Criteriul urmat în acest catalog a fost unul singur: lungimea titlurilor şi cuvintelor, îndrăzneala dimensiunii.

În comedia Ἐκκλησιάζουσαι (Adunarea femeilor), Aristofan propune următorul cuvânt uriaş, care în greceşte are 171 de litere. Iată o transliterare a acestui termen care ar denumi o mâncare (desigur, inexistentă, un amestec fabulos de cărnuri, sosuri şi condimente): Lopadotemachoselachogaleokranioleipsanodrimhypotrimmatosilphioparaomelitokatakechymenokichlepikossyphophattoperisteralektryonoptekephalliokigklopeleiolagoiosiraiobaphetraganopterygon.


Şi magistrul François Rabelais a inventat un cuvânt fără sfârşit pentru a intitula o carte imaginară, pe care ar fi studiat-o minuţios uriaşul Pantagruel în biblioteca mănăstirii Saint-Voctor. Titlul pseudo-latinesc al cărţii e, se înţelege, pe măsura uriaşului: Antipericatamentanaparbeugedamphibricationes. Cuvântul s-ar traduce, în mod foarte aproximativ, prin Discuţii pe felurite subiecte purtate de călugări de nimic.

La rândul lui, William Shakespeare, în Zadarnicele chinuri ale dragostei, a propus un termen uriaş, preluat, recent, de poetul Şerban Foarţă ca titlu al unui volum din 2004: Honorificabilitudinitatibus.

Dacă tot i-am menţionat pe poeţi, aş nota titlul unui vestit poem compus de Mihai Ursachi: Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea Pelican. În chip firesc, poemul e mult mai scurt decât titlul şi sună în chipul următor: „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”.

În fine, un titlu destul de ramificat a pus şi Valeriu Gherghel cărţii sale (apărută la Polirom în 2006): Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice.

Valeriu Gherghel

P. S. Nu aş putea părăsi această însemnare fără a menţiona titlul unei lucrări semnate de savantul elveţian Conrad Gessner (1516-1565). Iată acest nesfârşit titlu: Bibliotheca universalis, sive Catalogus omnium scriptorum locupletissimus, in tribus linguis, latina, graeca, & hebraica: extantium & non extantium, ueterum & recentiorum in hunc usque diem, doctorum & indoctorum, publicatorum & in bibliothecis latentium. Opus nouum, & non bibliothecis tantum publicis priuatisue instituendis necessarium, sed studiosis omnibus cuiuscunque artis aut scientiae ad studia melius formanda utilissimum.

N. A. În imagine: William Blake, Ancient of Days.


Citiţi în continuare!

luni, 19 aprilie 2010

Hypatia din Alexandria


Despre moartea Hypatiei din Alexandria am mai scris. Era fiica matematicianului Theon şi se născuse la Alexandria în anul 370. Şi-a făcut studiile în Atena (a urmat lecţii de filosofie, retorică, matematici, ştiinţe). După terminarea studiilor, s-a întors în Alexandria şi a deschis o şcoală de filosofie.

A ţinut prelegeri, în maniera neo-platonicienilor, despre teologia din Timaios. Era versată şi în matematici şi comenta scrierile lui Diophante, lucrarea despre secţiunile conice a lui Apollonios din Pergam, Tablele lui Prolemaios. L-a avut ca elev pe Synesios din Kyrene.

În ziua de 15 martie 415, pe când se întorcea de la o plimbare, în faţa bisericii numite Kaisareion (care fusese un templu păgân), o mulţime nechibzuită de creştini a târât-o în incinta templului, i-a rupt veşmintele şi a lovit-o cu bucăţi de ceramică. Hypatia a murit. Dar mulţimea nu s-a mulţumit doar cu atât. I-a sfâşiat trupul în bucăţi şi l-a ars pe rug, în locul numit Kinaron.

În 415, episcop de Alexandria era Chiril. Implicarea lui în acest asasinat nu poate fi probată, ci doar presupusă. Pînă în 412, cât fusese episcop Theophil, Hypatia nu avusese dificultăţi. După această dată, viaţa ei a fost mereu ameninţată. În 413, moare elevul şi protectorul ei Synesios din Kyrene, care fusese numit episcop şi se convertise la creştinism. S-a păstrat corespondenţa dintre Hypatia şi Synesios.

În anul 415, neînţelegerile dintre episcopul Chiril şi guvernatorul din Alexandria, un anume Oreste, culminează. Oreste e acuzat că torturase şi ucisese, la iniţiativa evreilor, un membru al comunităţii creştine. Chiril porunceşte, în consecinţă, expulzarea evreilor şi distrugerea sinagogilor. Acesta este fundalul frământat şi plin de patimi al asasinării Hypatiei.

Viaţa şi moartea ei sunt relatate, printre alţii, de către Socrate Scolasticul, care a trăit în secolul al V-lea şi a scris o Istorie a Bisericii. Naraţiunea lui Socrate este cea mai completă.

Referinţe:
Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, Boston, Harvard University Press, 1995.

N. A. În imagine, Jake Baddely, Phi (2005).

Citiţi în continuare!

Scara lecturii şi scara paradisului


Unde aşază medievalul lectura în ordinea actelor simbolice? Pentru a ne face o idee să urmărim ierarhia operaţiilor lecturii în viziunea unui cititor de atunci. Mă refer la Guig din Chartres.

Într-o lucrare intitulată elocvent, Scala paradisi, Guig din Chartres (care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea) prezintă următoarea succesiune de momente: mai întîi, vine citirea (lectio) Sfintei Scripturi; în al doilea rînd, meditaţia (meditatio) asupra celor citite; în al treilea rînd, rugăciunea (oratio), “adică îndreptarea minţii către Dumnezeu”; în fine, contemplaţia (contemplatio), care marchează “înălţarea [sufletului] la Dumnezeu”.

Lectura propriu-zisă, străbaterea literelor e completată prin trei operaţii hermeneutice: meditaţia asupra semnificaţiilor scrierii, rugăciunea şi actul contemplativ. Prezentarea lui Guig atestă continuitatea substanţială dintre lectură şi contemplaţie, dintre a considera (cu ochii) şi a intui (prin intermediul privirii lăuntrice, de ordin noetic) o entitate noetică.

Precum la Pseudo-Dionisie, la teologul din Chartres, scopul lecturii nu poate fi niciodată lectura însăşi. Locul ei precis în rînduiala actelor simbolice se află, aşadar, în proximitatea imediată a gesticii soteriologice.

Prin aceasta atitudinea medievalului se deosebeşte vădit de atitudinea actuală faţă de lectură. Pentru edificare, să comparăm rapid cele patru momente catalogate de Guig din Chartres cu distincţia modernă, propusă de Paul Zumthor, între lectură şi interpretare, văzute de semiolog ca aflîndu-se oarecum în opoziţie. La Zumthor, lectura implică doar contactul imediat cu textul (ceea ce Guig din Chartres numeşte lectio), aproprierea literei. Interpretarea, în schimb, construieşte alături de faptul prim al textului un fapt secund (un sens, o semnificaţie, o trăire). Alături de vizibil, interpretarea pune o invizibilitate.

În cuvintele lui Zumthor: “lectura este imediată; interpretarea, mediată, adică raportată la o realitate de un alt ordin. Lectura înseamnă contactul cu un fapt sau cu o serie de fapte prime; interpretarea determină constituirea unui fapt secund”(Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, Bucureşti: Editura Univers, 1983, p.33). Fireşte, distincţia în speţă, dintre lectură şi interpretare, nu e ferită de orice obiecţie. E greu de crezut că în actul lecturii nu intră deja procedurile interpretării. Imediatul lecturii e o iluzie. Nu există o lectură imediată, un contact inocent cu discursul scris.

Într-o altă ordine a observaţiilor, distincţia lui Zumthor numeşte doar primele două momente din catalogul lui Guig, cele care rămîn în imanenţa relaţiei cu textul. Lectura şi interpretarea nu presupun episodul oraţiei şi cu atît mai puţin episodul contemplativ.

Oricum ar fi, lectura modernă îşi este sieşi propria finalitate. Ea nu mai are transcendenţă, ca pentru cititorul medieval. Şi nici nu mai este, ca atunci, un exerciţiu soteriologic.

Valeriu Gherghel

N. A. În imagine reproducem o miniatură realizată de poetul William Blake (1757-1827). Titlul ei: Jacob's Ladder.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Cataloage


Pentru a „stăpâni” o bibliotecă, îndeosebi, o bibliotecă uriaşă, de mii şi mii de volume, este necesar un catalog. Se pare că şi vestita bibliotecă din Alexandria a avut un astfel de catalog, redactat de Callimach.

În epoca modernă, câţiva savanţi au încercat să cuprindă (într-o singură carte) totalitatea celorlalte cărţi. Prin urmare, e vorba de o carte care s-ar cuprinde şi pe sine. Ma refer, în primul rând, la erudiţii Conrad Gessner (1516-1565) şi Philippe Labbé (1607-1667).

Conrad Gessner a tipărit, în 1545, Bibliotheca universalis. El inventariază alfabetic toţi autorii care au scris lucrări în latină, greacă şi ebraică. Într-un tom ulterior, Gessner organizează sistematic (şi nu doar alfabetic) această enormă masă de cărţi.

Iezuitul Philippe Labbé a publicat, în 1664, Bibliotheca bibliothecarum. Este vorba de un catalog complet al autorilor care au redactat, la rîndul lor, cărţi despre biblioteci (eventual, intitulate Bibliotheca). Voi preciza că termenul bibliotheca desemna în această epocă mai puţin mulţimea concretă a tomurilor, cât inventarul, lista sau catalogul lor.

O ultimă observaţie: în Pantagruel, Rabelais oferă un inventar burlesc al cărţilor din biblioteca mănăstirii Saint-Victor. Un exeget scrie: “La bibliothèque de Saint-Victor n’est pas imaginaire: elle s’appuie sur des livres réels pour une satire du savoir mort” (Biblioteca de la Saint-Victor nu e una imaginară: ea se sprijină pe cărţi reale pentru a realiza o satiră a cunoaşterii moarte).

Câteva titluri din inventarul lui Pantagruel: Bigua salutis, Malogranatum vitiorum, Marmotretus Dorbellis

V. G.

N. A. Imaginea reproduce o pagină dintr-un manuscris medieval...

Citiţi în continuare!

joi, 15 aprilie 2010

Greaţa...


Greaţa, romanul lui Jean-Paul Sartre (tradus de Marius Robescu şi apărut, în 1981, la Editura Minerva) este, în primul rînd, o analiză a anxietăţilor omului modern. Un ins îşi notează, pentru a se lămuri (dacă acest lucru este posibil), existenţa derizorie, faptele de zi cu zi, dezgustul...

Antoine Roquentin a călătorit o vreme prin Europa Centrală, Africa de Nord şi Extremul Orient. Oprit la Bouville, vrea să scrie o carte (o biografie) despre isprăvile unui personaj enigmatic şi ridicol, marchizul de Rollebon. Până la urmă, renunţă pentru că faptele şi, în general, biografia marchizului nu se leagă. Există lacune în informaţiile despre Rollebon pe care Roquentin nu poate să le acopere.

Observaţiile asupra marchizului sunt dublate de reflecţii cu privire la sine. Roquentin consemnează în jurnal “cu grijă şi în cele mai mici amănunte” tot ceea ce i se întâmplă. Evenimentele sunt, desigur, neînsemnate: elaborează capitolul al XII-lea din biografia marchizului (care se referă la şederea lui Rollebon în Rusia), frecventează cafeneaua Mably şi observă minuţios ritualul dezolant al masticatului, vizitează galeria de tablouri a muzeului din Bouville, unde sunt imortalizate toate notabilităţile oraşului, îşi analizează gesturile, sentimentele, reacţiile şi constată că lumea pe care o locuieşte este sordidă.

În acest cvasi-deşert existenţial, Roquentin este lovit de greaţă: “a venit murdăria. Greaţa… o simt pretutindeni. Se confundă cu cafeneaua, eu mă aflu în ea”. Din acest moment, protagonistul romanului va căuta să-şi explice “revolta trupului, ceea ce se numeşte greaţă”.

Dincolo de notaţiile adesea aride (despre contingenţă şi necesitate, despre existenţii care “se lasă întâlniţi, dar niciodată deduşi”, despre gesturile gratuite, despre absurd şi nelinişte etc.), romanul lui Jean-Paul Sartre poate fi privit ca una din marile reuşite ale grotescului. Lumea descrisă e una de metamorfoze, de prefaceri angoasante, în care fiinţele şi obiectele nu mai au o identitate precisă.

Astfel, mâna unui personaj (este vorba de pitorescul Autodidact, care şi-a propus să citească toate cărţile Bibliotecii în ordinea alfabetică a autorilor) devine un “vierme mare şi alb”. Chipul privit în oglindă se vădeşte a fi “o carne fadă”, iar ochii nişte “solzi de peşte”. Bătrâna care străbate cu încetineală drumul se tansformă, sub privirea lui Roquentin, într-o “coropişniţă”. Frunzele unei grădini sunt acoperite de “furnici, urechelniţe şi molii”. Sub ţeasta cuiva “se nasc gânduri de crab”. Mâna devine o “insectă răsturnată” etc.

Rătăcind printr-o lume aberantă, Antoine Roquentin mai are, totuşi, o speranţă: creaţia. La sfârşitul romanului, el plănuieşte să scrie o poveste “frumoasă şi dură ca oţelul”. Această poveste îi va face pe oameni “să se ruşineze de existenţa lor”.

N. A. Reproducem un tablou al pictorului şi gravorului belgian James Sidney Edward Ensor (1860-1949). Tabloul e din 1889 şi se intitulează Entrée du Christ à Bruxelles.

Citiţi în continuare!

Fabula şoricelului şi a pisicii


Pe lângă cele trei romane care au renovat proza secolului XX (America, Procesul şi Castelul), Franz Kafka (1883-1924) a scris povestiri, parabole, apologuri, fabule. În nota de faţă, mi-am propus să traduc textul intitulat Kleine Fabel (Fabula micuţă).

Iată versiunea românească: “Ah, făcu şoricelul, pe zi ce trece lumea devine tot mai strâmtă. La început, era atât de largă încât mi-era teamă, alergam într-una şi răsuflam uşurat când, în sfârşit, observam în depărtare ziduri de-o parte şi alta; însă aceste ziduri lungi goneau şi ele unele spre altele, aşa de repede că în clipa de faţă mă aflu în cea din urmă încăpere şi colo în colţ stă capcana spre care mă îndrept. N-ai decât să schimbi direcţia, spuse pisica şi-l mâncă”.

Putem descifra în fabula kafkiană o lecţie utilă despre fatalitate.

V. G.

N. A. În imagine: Veronique Coulon, La souris (2007).

Citiţi în continuare!

luni, 12 aprilie 2010

Scala paradisi


Termenul ierarhie vine, desigur, din limba greacă. Se impune în uzajul limbii latine (hierarchia) abia după traducerea, în secolul al IX-lea, a operei lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Şi, în special, a lucrărilor (ce vor fi asiduu comentate în secolele următoare) Ierarhia celestă şi Ierarhia eclesiastică.

Adoptarea termenului ierarhie în Occidentul medieval, între secolele IX şi XI, este, se pare, concomintentă cu o viziune a societăţii în acord cu armonia cosmică. Societatea e un reflex al rânduirii divine, ca şi lumea, ca şi gândirea, ca şi structurile conceptuale. Societatea începe a fi reprezentată şi gândită după modelul prestigios al ordinelor bisericeşti, ele însele construite după modelul ordinelor angelice.

Se vorbeşte, astfel, despre trei ordine sociale (în opinia lui Georges Dumézil această tripartiţie ar fi proprie societăţilor indo-europene). Mai întâi, vin oratores (clerul a cărui funcţie e aceea a rugăciunii şi a păstrării legăturii cu Cerul). Apoi bellatores (nobilii războinici). În fine, majoritatea indivizilor fac parte din laboratores (şerbii, ţăranii, meşteşugarii).

Dar gândirea de tip ierarhic nu este nouă. Filosofiile de extracţie neo-platoniciană (în special, metafizica lui Plotin) prezintă un tablou ontologic ierarhic. Unul-Bine domină toate celelalte entităţi. Relaţia dintre Unu şi entităţi este aceea de subordonare. Entitatea privilegiată e, fireşte, principiul divin. Tot ceea ce derivă din ea se află „mai jos”, "mai departe", într-o poziţie inferioară.

Metafora predilectă a gândirii medievale a fost, incontestabil, scara: să ne amintim de Scala Paradisi a sfântului Ioan Scărarul (Climax). Dar şi de toate reprezentările proprii ontologiei platonice sau angelologiei. În viziunea ierarhică, există un înainte şi un după, un mai bun şi un mai rău, un centru şi o margine, o fiinţă de sine stătătoare şi o procesiune de fiinţe derivate, un stăpân şi o pluralitate care se supune.

Aş menţiona, în încheiere, că gândirea a fost aproape întotdeauna percepută ca fiind ierarhică. De aceea, în 2006, un colocviu francez a pus în discuţie întrebarea dacă gîndirea non-ierarhică este posibilă (“Une pensée non-hiérarchique est-elle possible?”). Răspunsul a fost cu timiditate afirmativ.

Referinţe
Rosenbaum, Alexis, L'ordre sacré: les représentations hiérarchiques en philosophie, Desclée de Brouwer, 1999, 168p.

N. A. În imagine, un tablou din 1938, realizat de Gerard Vulliamy, Rescue of Andromeda...



Citiţi în continuare!

vineri, 9 aprilie 2010

De la unicorn la Papesa Ioana


Jacques Le Goff, Eroi și minuni ale Evului Mediu, traducere de Gabriela Șiclovan, Cartier, 2010, 272p.

S-a tradus, de curând, o nouă lucrare semnată de istoricul francez Jacques Le Goff. După Civilizaţia Occidentului medieval, după Naşterea Purgatoriului, după Imaginarul medieval, după Naşterea Europei sau Pentru un alt Ev Mediu, putem citi, iată, în traducerea Gabrielei Şiclovan, Eroi și minuni ale Evului Mediu. Autorul a aşezat materia alfabetic, ca într-un dicţionar.

În privinţa lucrării sale, Jacques Le Goff mărturiseşte: „Prezenta lucrare este ediția nouă a cărţii pe care am publicat-o la Seuil, în 2005. Voi menţiona câteva din obiectivele urmărite. Mai întâi, acela de a sublinia importanța imaginarului în istorie și, apoi, de a arăta că Evul Mediu a creat eroi și minuni menite a stimula imaginația pe termen lung, cel mai adesea sublimând realități sociale și materiale ale epocii: catedrale, cavaleri, iubire (Tristan și Isolda), jocuri și spectacole (jongleri, trubaduri și truveri), femei excepționale ce se situează între Dumnezeu și Diavol (Melusina, Papesa Ioana, Isolda, Walkiria).

Am dorit, în special, să urmăresc avatarurile imaginarului pe termen lung, cu toate eclipsele și tresăririle sale. Acestea au aparținut, în special, romantismului și, mai cu seamă, noilor mijloace de exprimare artistică: cinematograf, benzi desenate”.

Prezentăm Cuprinsul lucrării lui Jacques Le Goff: Cuvânt înainte [p.7], Introducere [p.8], Arthur [p.27], Catedrala [p.39], Carol cel Mare [p.55], Castelul [p.71], Cavalerul, cavaleria [p.85], Cidul [p.101], Claustrul [p.109], Cocagne [p.117], Jonglerul [p.127], Licornul [p.137], Melusina [p.149], Merlin [p.161], Ceata Hellequin [p.169], Papesa Ioana [p.179], Jupânul Vulpoi [p.189], Robin Hood [p.201], Roland [p.207], Tristan și Isolda [p.217], Trubadurul, truverul [p.225], Walkiria [p.233], Bibliografie [p.237].

Aş preciza că numele Cocagne desemnează o ţară unde curge lapte şi miere şi unde poţi trândăvi după plac. Licornul este, desigur, unicornul despre care am discutat adesea în acest blog. Melusina e o zână din folclorul francez, îndeosebi.
Papesa Ioana a fost o femeie care, pe la anul 850, s-ar fi travestit, pentru a-şi urma iubitul la Roma. A devenit preot şi, mai târziu, a fost aleasă de episcopi papă. Se presupune că povestea e apocrifă. În mitologia nordică, Walkiriile sunt divinităţi feminine minore, care îl slujesc pe zeul Odin. Ele îi duc pe războinicii cei mai temerari, care mor pe câmpul de luptă, în Walhalla.

N. A. O tapiserie de la 1500 prezintă o adevărată imposibilitate: Unicorn in Captivity...



Citiţi în continuare!

miercuri, 7 aprilie 2010

Lista


Lista a devenit o adevărată obsesie la autorii contemporani. A fost, mai întâi, lucrarea lui Umberto Eco, Vertigo: Lista infinită. Am recenzat apoi Enciclopedia capricioasă a totului şi nimicului, redactată de Charles Dantzig. A venit acum rândul cărţii lui Bernard Sève, De haut en bas: Philosophie des listes.

Lista poate fi de două feluri, spune un comentator: practică şi poetică. O listă practică este, să zicem, lista de cumpărături sau o listă de teme de abordat la un curs. Când e poetică, lista poate deveni o descriere a infinitului, ca în El Aleph, povestirea lui Jorge Luis Borges. Dar există, la o adică, şi liste de ordin filosofic: lista celor zece categorii la Aristotel, lista metamorfozelor spiritului la Friedrich Nietzsche.

În De haut en bas: Philosophie des listes, Bernard Sève analizează noţiunea însăşi de listă şi folosirile listei la filosofi, poeţi, în practicile artistice şi sociale. Orice om a compus măcar o dată o listă. Orice om a cedat măcar o dată “maniei enumerative”. Prin urmare, obiceiul e tipic uman şi dezvăluie modul în care funcţionează intelectul nostru. În definitiv, primele documente din Sumer sînt nişte liste de nume, de cantităţi, de proprietăţi, de obiecte.

Lista este menită, adeseori, să pună ordine într-o enumerare confuză. Ea oferă, de asemenea, posibilitatea de a stăpâni o mulţime iniţial dezordinată. Rânduită cu grijă, lista poate fi memorată mai uşor. Ea ne atrage, fiindcă "pare să epuizeze diversitatea lumii". Umberto Eco spune că lista se află la originea culturii.

Referinţe:
Bernard Sève, De haut en bas: Philosophie des listes, Paris: Editions du Seuil, coll. "L'ordre philosophique", 2010, 232p.

N. A. În imagine: The Oneiroscopist (1947) de Edith Rimmington (1902-1986).

Citiţi în continuare!

marți, 6 aprilie 2010

Unicornul lui Kripke


Unicornul a devenit de multă vreme animalul preferat al filosofilor. Umberto Eco îl menţionează adesea (cf. Kant şi ornitorincul, povestea lui Marco Polo), iar Saul Kripke a construit un vestit argument pornind de la el (a se vedea Naming and Necessity, 1972).

În Naturalis Historia (8: 31), Plinius cel Bătrân spune că unicornul (monoceros) este una dintre bestiile cele mai primejdioase şi că e imposibil să-l capturezi viu. Are trupul de cal, capul de ţap, picioare de elefant şi un singur corn (de trei picioare lungime) în frunte.

În Etymologiae sive originum libri XX (cartea 12, 2: 12-13), Isidor de Sevilla crede că rinocerul şi unicornul sînt unul şi acelaşi animal. E un patruped care are un corn lung şi foarte ascuţit în frunte. E foarte puternic şi împunge orice cu o furie neegalată de vreo altă bestie. Poate ucide chiar elefanţii.

Tot Isidor arată că unicornul este mult prea puternic şi periculos pentru a fi prins de vânători. Dar vânătorii pot uza de o înşelătorie. În faţa unei fecioare, unicornul se linişteşte şi îşi pierde ferocitatea. Se apropie şi îşi pune capul în poala fetei. În acest moment, vânătorii îl capturează. În teologie, unicornul este simbolul lui Iisus Christos.

Argumentul lui Saul Kripke e următorul: chiar dacă am descoperi (arheologic) că au existat realmente animale cu toate însuşirile unicornului, această descoperire nu ar fi o dovadă a existenţei animalului descris în mituri. Ar fi nevoie să stabilim şi o „conexiune istorică” între discursul mitic şi acel animal. Este sigur oare că miturile se referă la el? Răspunsul e unul singur: nu este deloc sigur. Pentru Kripke, unicornul e un nume vid.

Referinţe:
Saul Kripke, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti: Editura ALL, 2001, pp.28, 129-130.

N. A. O tapiserie oferă imaginea de mai sus: este intitulată Wildweibchen mit Einhorn (pe la anul 1500).

Citiţi în continuare!

joi, 1 aprilie 2010

Sofismul (lui) Nimeni


Prin ambiguitatea lui, pronumele „nimeni” pare făcut anume pentru sofisme şi jocuri de cuvinte. Se ştie că Ulysse spune Ciclopului că acela care i-a scos ochiul se numeşte Nimeni. Când ceilalţi ciclopi vor să-l răzbune şi îi cer numele făptaşului, nu înţeleg la cine se referă, întrucât nimeni semnifică în primul rând tocmai absenţa unei persoane. Echivocul lui Nimeni a fost folosit şi de Lewis Carroll în Alisa în Lumea Oglinzii...

Sa citim acest pasaj: „Vezi pe cineva? – Nimeni pe drum, zise Alisa. – Ce n-aş da să am şi eu asemenea ochi!, făcu Regele necăjit. Să poţi să-l vezi pe Nimeni! Şi încă de la distanţa asta!”.

Dar să ne întoarcem la sofism. Din textul lui Diogene Laertios înţelegem că sofismul (lui) Nimeni e un joc de cuvinte între tis, „cineva”, „acest individ” şi outis, „nimeni”. Dacă tis, cineva e aici, înseamnă că tis nu este la Rhodos. Dar cineva e aici. Deci outis, nimeni (nu) e la Rhodos. În limba română, e obligatorie prezenţa negaţiei pe lângă pronumele negativ. O parte din farmecul sofismului se pierde, chiar dacă ne folosim de majusculă pentru a semnala echivocul.

Zenon afirmă că argumentul Nimeni este un silogism a cărui premisă primă consistă dintr-o clauză nedefinită şi una definită, urmată de o premisă adăugată şi de o concluzie. De exemplu: „Dacă cineva este aici, nu-i în Rhodos. Dar cineva [tis] este aici, prin urmare nu-i nimeni [outis] în Rhodos”. Concluzia se poate citi, fireşte, şi astfel: Outis, Nimeni este în Rhodos, ca şi cum Nimeni ar desemna un individ concret.
Raţionamentul este un modus ponens.

N. A. Imaginea reprezintă un desen contemporan după un tablou celebru... Bestiarul nostru metafizic s-a îmbogăţit cu un nou locuitor: Outis, Nimeni.

Citiţi în continuare!