luni, 20 decembrie 2010

Sărbătoarea Țapului


Nota de față reproduce fragmentar un foarte interesant comentariu dedicat de Nicolae Manolescu romanului publicat de Mario Vargas Llosa (proaspătul laureat al premiului Nobel pentru literatură) în 2000 și intitulat Sărbătoarea Țapului. Autorul însemnărilor compară regimurile autoritare din America de Sud și Centrală cu regimul comunist. Concluziile sînt surprinzătoare. Va invit să citiți așadar:

„Ca toţi cei din generaţia mea, am făcut cunoştinţă în chip direct adică, aşa cum se spune, pe pielea mea, doar cu extremismul comunist. Acela fascist l-am trăit fiind copil şi n-am nici un fel de amintire personală. Toate informaţiile mi-au parvenit la maturitate, prin mărturii sau lecturi. În acelaşi fel tot ce ştiu despre mussolinism, franchism, hitlerism sau despre dictaturile din ţările latino-americane datorez cărţilor. De istorie şi mai ales de literatură.

Una dintre ele, romanul lui Mario Vargas Llosa Sărbătoarea Ţapului, tradus şi la noi (de către Luminiţa Voina-Răuţ şi Mariana Sipoş pentru Editura Allfa), mi-a împrospătat unele observaţii mai vechi, legate de deosebirile dintre cele două tipuri de extremisme. Romanul se adaugă altora, cum ar fi cele ale lui Marquez sau Carpentier, despre acelaşi subiect: sîngeroşii dictatori din America de Sud şi Centrală. Dar dacă Marquez şi Carpentier au avut simpatii socialiste ori chiar comuniste, respingînd extrema dreaptă din acest unghi, Llosa este un democrat-liberal şi perspectiva lui este alta. Pentru primii doi, Castro nu suportă comparaţie cu Trujillo, Battista ori Duvalier. Cel din urmă nu face nici o deosebire între ei.

În ce mă priveşte, este de la sine înţeles că împărtăşesc atitudinea lui Llosa şi că nu văd de ce am crede că doar unele dictaturi sînt rele. Toate, de extremă dreaptă ori de extremă stîngă, sînt aberante. Chiar dacă nu în acelaşi fel. Şi chiar dacă unele trăsături se amestecă în mod aproape inexplicabil. Ceauşismul a fost, de exemplu, un naţional-comunism pe care l-am socotit multă vreme original, ca o soluţie curat românească. Pînă cînd l-am citit pe Czeslaw Milosz şi am descoperit că toate comunismele au virat spre dreapta şi unele deja din tinereţe. Diferenţele există însă şi sînt importante.

Una se explică aşa-zicînd genetic: extrema dreaptă a reprezentat în multe ţări europene din perioada interbelică şi în toate ţările americane din perioada postbelică o reacţie la socialism şi la comunism; cazul invers nu e cunoscut. Socialist în juneţe, Mussolini s-a convertit la fascism. Generalii latino-americani i-au ripostat comunistului Castro (care l-a înlăturat pe Battista nu pentru că ura extremismul de dreapta, ci fiindcă pariase pe cel de stînga).

A doua diferenţă provine din precumpănirea ideologicului în comunism şi din relativa lui precaritate (sau absenţă) în extremismul de dreapta. Comunismul a cucerit societăţile în care s-a născut şi apoi mai bine de jumătate din glob fluturînd stindardul unei anumite concepţii despre lume. Exagerînd puţin, am putea susţine că, din contra, regimurile fasciste n-au avut altă concepţie decît anticomunismul. Dominicanul Trujillo din Sărbătoarea Ţapului este cel mai bun exemplu. Sigur că în numele anticomunismului, dictatorul dominican contemporan cu Franco şi-a slujit cu inumană cruzime interesele proprii, ale lui şi ale familiei sale. Ca şi comuniştii Kim Ir Sen în Coreea sau Mao în China.

Dar aceştia din urmă erau anticapitalişti, nu adversari ai extremei drepte ca atare. Şi, în orice caz, concepţia lor politică era cu mult mai complexă şi mai articulată, în pofida faptului că provenea din varianta leninistă a marxismului. Această ideologie i-a unit pe dictatorii de stînga de pe toate continentele. Simplul anticomunism a fost, în schimb, unica legătură dintre Mussolini şi Marcos. Unii făceau altceva decît spuneau şi nu spuneau niciodată ce fac: ideologia comunistă e o formă de minciună. Fasciştii făceau deobicei ce spuneau şi spuneau ce făceau. Sinceritatea lor era însă la fel de criminală, ca şi ipocrizia celorlalţi.

Şi mai este o deosebire, derivată din aceasta, mai rar luată în considerare, dar care, împreună cu idoelogicul, ne ajută să înţelegem de ce am avut un proces al fascismului, dar nu şi unul al comunismului. E vorba de faptul că dictaturile de dreapta, lipsite de o filosofie proprie, au fost în practică, şi în modul cel mai strident, abuzive, în vreme ce, preocupate să nu iasă din spiritul care le călăuzea, cele de stînga au păstrat aparenţe de legalitate.

Pentru cei care au cunoscut comunismul, nu şi fascismul, ca mine, comportarea lui Trujillo, protagonistul romanului lui Llosa, este demenţială, adică pur şi simplu de neînţeles. Stalin a ucis mai mulţi oameni decît Trujillo, dar s-a comportat cu mult mai raţional. A fost nevoie să iasă din scenă ca să aflăm (după Raportul secret al lui Hrusciov din 1956) cît de arbitrar şi de sadic a fost ca lider, timp de trei decenii, al Uniunii Sovietice. Cît a trăit, aceste lucruri puteau fi bănuite, dar au fost cu grijă, nu acoperite, ci justificate.

Trujillo ucidea cînd şi pe cine voia, fără să-i pese de interpretarea faptelor lui. O făcea uneori cu mîna lui. Şi n-avea răbdare să oblige justiţia să-l protejeze în ochii americanilor (care l-au sprijinit pînă aproape la sfîrşit în lupta contra comunismului) organizînd procese. Stalin a epurat partidul şi statul sovietic în tot cursul anilor '30 ai secolului trecut, trimiţînd la moarte ori în gulag zeci de milioane de oameni (mai mulţi decît întreaga populaţie a dictaturilor central şi sud americane laolaltă), dar numai ca urmare a unor procese publice temeinic elaborate şi mediatizate.

Toate regimurile comuniste au procedat identic. Crimele lor au părut efectul unor necesităţi sau legităţi istorice, nu al acţiunii unor indivizi dezaxaţi” (România literară, 2002, nr.44, p.1).

N. A. Am ales imaginea dintr-un bestiar medieval.

Niciun comentariu: