miercuri, 8 decembrie 2010

Don Quijote ca exeget literalist


Unde greşeşte însă cititorul cu numele Alonso Quijano, cunoscut tuturor ca Don Quijote de La Mancha? Şi în ce fel eşuează lectura sa? Ar fi mult prea simplu, cred, să punem nebunia eroului doar pe seama unui intens şi nechibzuit efort mintal, a unei epuizări nervoase. Don Quijote nu e, de altfel, singurul cititor nocturn şi ascetic din istoria cărţii.

Au mai fost, înaintea lui, şi alţii. Cărturarii din Evul Mediu, se ştie, dorm puţin, pe apucate, fără plăcere. Tradiţia e de a te păstra tot timpul treaz, de a priveghea neîncetat (şi de a te ruga sau citi din Scriptură, în tot acest răstimp). Cauza nebuniei nu pare, aşadar, atît de simplă (efortul excesiv), cum insinuează, în cîteva propoziţii de la începutul romanului, Miguel de Cervantes Saavedra (1547 - 1616). Să observăm, mai întîi, că ilustrul hidalgo transformă de la bun început orice relaţie într-o formă de lectură. În asta constă, de altfel, sminteala lui. El nu percepe la propriu lumea din jur. O citeşte şi o complică. Şi nu priveşte la propriu oamenii şi peisajul. Interpretează şi compară. Cu alte cuvinte, în cazul lui don Quijote, raportul senzual cu lucrurile nu mai e niciodată unul imediat şi frust. Senzaţia însăşi a devenit cu totul livrescă.

E lesne de văzut: Don Quijote are la dispoziţie, măcar la începutul lecturii, două tipuri de “cărţi”. Pe de o parte, cărţile din biblioteca personală (în număr de vreo două sute!), închipuite de la un capăt la altul, despre cavaleri rătăcitori, despre domniţe mai mult sau mai puţin ingrate, despre vicisitudinile amorului pasionat etc. etc. E vorba de cărţile care vor sfîrşi sub braţul nemilos al justiţiei laice prin a fi arse în ograda din dos a casei cavalerului. Pe de alta, cartea lumii, la fel de încurcată, cu mai puţine prodigii, totuşi. Cu timpul, Don Quijote (şi nu numai el) ajunge să le confunde sistematic. Ficţiunea din cărţi invadează brusc realitatea, o cotropeşte şi îi ia locul (cel puţin în mintea lui Don Quijote, dacă nu şi a scutierului său). Nu spun cine ştie ce noutate. Observaţia e obişnuită şi s-a mai făcut. Romanul substituie proza lumii. Mai puţin obişnuită, în schimb, e diferenţa dintre cele două tipuri de lectură impuse (sau cerute) de cele două tipuri de cărţi. Şi, în consecinţa acesteia, eroarea exegetică a lui Don Quijote.

Ce înseamnă însă a citi eronat? Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică şi a citi alegoric o carte care impune o lectură literală. Don Quijote cade în amblele păcate deopotrivă. El citeşte literal romanele cavalereşti, construite după regulile alegoriei (descriu metaforic o iniţiere şi o soluţie soteriologică), şi alegoric “cartea lumii”, care impune cel mai adesea o lectură literală. Să-l urmărim un moment pe aprigul cavaler întîrziat. Cît stă acasă, Don Quijote citeşte zi şi noapte, fără pauze, ca un apucat. Cu glas tare, îmi închipui. Natura problemelor pe care şi le pune în timpul lecturii e, cum să zic?, literalistă. Se miră, de exemplu, de faptul că don Belianis, eroul lui Jeronimo Toribio Fernandez, are tenul imaculat în pofida loviturilor primite, a rănilor şi balafrelor şi ajunge să-i invidieze pe vracii care-l tămăduiesc. Don Quijote ia mereu şi mereu povestirea ad litteram. Dificultăţile pe care le întîlneşte nu sînt niciodată elucidate într-un sens alegoric.

Don Quijote urmează, dacă am observat corect, un scenariu literal şi nu unul iniţiatic: “Închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărţi, cu farmece şi cu lupte drepte, cu bătălii şi cu provocări la duel, cu declaraţii de dragoste şi cu iubiri, cu chinuri şi cu sminteli nemaiauzite. Şi-i intră în cap aşa de straşnic că toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar în vis, erau adevărul-adevărat, întrucît pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednică de crezare”.

Ca orice literalist, Don Quijote face două greşeli. Ia întîmplările ficţionale drept adevăr (confundă, aşadar, sensul literal cu sensul istoric, tocmai acolo unde nu există cîtuşi de puţin un sens istoric, adică în romanele cavalereşti) şi nu caută dincolo de litera întîmplărilor relatate o semnificaţie de ordin mai înalt. Despre a doua greşală am scris deja. Prima greşală vine din faptul că, în ficţiune şi numai în ficţiune, semnificaţia literală nu e şi una istorică, precum în cărţile Bibliei, care istorisesc drama poporului lui Israel.

Abia mai tîrziu, în Tratatul teologico-politic, Spinoza va denunţa confuzia, aplicînd scripturilor o lectură imanentă. El investighează sistematic numai semnificaţia enunţurilor profetice (semnificaţia de ordin literal) şi nu-şi mai propune să verifice adevărul celor citite (aşa-zisul sens istoric). Spinoza traduce în ficţiune fabula biblică, o “de-realizează”. Don Quijote, în schimb, “realizează” ficţiunea. Pentru Spinoza, în textul vetero-testamentar, totul e fabulă. Pentru don Quijote, în ficţiune, totul e adevăr.

V. G.

N. A. Salvador Dali (1904-1989): Don Quijote.

3 comentarii:

Mircea Teslovan spunea...

Don Quijote, o specie de posedat al iluziilor imaginarului, pe cale de dispariţie astăzi.
P.S.: O carte intersanta aici
http://www.scribd.com/doc/39307506/Tratat-Despre-Corp

ruxces spunea...

Borges are, si el, o gramada de spus despre Don Quijote. daca i-ar fi stat la indemana, argentinianul ar fi scotocit si el prin biblioteca lui D. Q.

Valeriu Gherghel spunea...

Sa nu uitam Pierre Menard, autor al lui Quijote...