marți, 28 septembrie 2010

Unelte metafizice: briciul, butoiul și cuțitul


Se vorbește adesea de "briciul lui Ockham", o denumire plastică a principiului economiei, care ar trebui sa ne conducă la fiece pas gândirea, interpretarea, vorbirea, gesturile. Din spirit de economie (și nu numai), ar trebui să fim parcimonioși (chiar avari) în cuvinte și gesturi. De obicei, suntem foarte risipitori și cheltuim aiurea timpul celorlalți.

Dar despre principiul lui Ockham voi discuta altă dată. Pornind de la această sintagmă, "briciul lui Ockham", am căutat în tratatele de istorie a filosofiei medievale și în volume de versuri termenul însuși de brici, care e un instrument desuet (astăzi) de îndepărtare a bărbii suplimentare, în cazul bărbaților maturi. Nu am găsit, din păcate, mai nimic.

În schimb, iată ce poți colecționa dacă vei căuta briciul cu pricina. În urma unor cercetări cam dezordonate, te alegi în primul rând cu o concluzie deprimată: poeţii nu s-au prea omorît cu briciul, în sensul că nu l-au socotit un simbol demn de a face parte din “universul poeziei”, călinescian. Deşi poeții nu s-au sfiit, altminteri, să cânte virtuţile caltaboşului

Ce-am mai aflat între timp? Bunăoară că zisul nominalist Ockham nu numai că nu a vorbit nicăieri de vreun “brici”, dar nici nu a formulat ca atare, literal, principiul ce i se atribuie în orice dicţionar de logică: “entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”: nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar. Cel mult, într-un tratat de-al său, putem citi ceva de felul următor: “numquam ponenda est pluralitas sine necessitate”. Cu toate acestea, ambele formulări “redau corect tendinţa generală a filosofiei sale” (cf. William & Martha Kneale, Dezvoltarea logicii, 1, Cluj: Editura Dacia, 1974, p.263).

Că Ioannes Buridan, care a fost rector al Universităţii din Paris (şi încă în două rânduri), nu pomeneşte de vreun măgar, o zice în clar Étienne Gilson (cf. Filosofia în Evul Mediu, Bucureşti: Humanitas, 1995, p.626): “autorul acestor teorii atât de solide [Buridan, adică] îşi datorează popularitatea unor iubiri imaginare cu Ioana de Navarra, [dar] şi măgarului celebru, care nu s-a găsit nicăieri în scrierile lui”.

Cât despre Diogene din Sinope (cinicul) şi butoiul său, alt Diogene, Diogenes Laertios, spune că, măcar o vreme, cel dintâi a locuit într-un butoi, lîngă Metroon (templul zeiţei Kybele, din Atena, precizează într-o notă Aram Frenkian; în textul traducerii citim “din Metroon”, ceea ce e puţin probabil). Diogene (cel cu butoiul) a trăit aproape o sută de ani; a conversat, printre alţii, cu Platon (pe care-l ironiza), dar şi cu Alexandru Macedon (asemeni) (cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VI, 2, ediţia de la Polirom, 1997, p.199).

Valeriu Gherghel

N. A. O pictură avară e și aceea oferită de Axelle Bosler, Violoncelle.

Niciun comentariu: