marți, 7 septembrie 2010

Cum arată o moarte cât se poate de reală?


Pe vremuri, în filme ori la teatru (şi chiar în realitate), omul murea, orice s-ar zice, firesc, deşi moartea nu e niciodată firească. Închidea ochii, îşi punea singur mîinile pe piept şi înţepenea într-o poziţie cuvioasă. Mai nou, moartea s-a emancipat vizibil. E în pas cu epoca. A devenit zgomotoasă, ţipătoare, palpabilă aproape. Nimeni nu-şi mai permite să moară, vai, într-un chip normal… Oare de ce?

Nu fac o simplă glumă. Priviţi, rogu-vă, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemiloşi: toate filmele. Chiar producţiile erotice. Sesizaţi diferenţa? Dacă nu o sesizaţi de îndată, îmi permit, colegial, să vă ajut.

Bietul pistolar din Vest (a cărui specie s-a uitat) ţintea într-o doară, fără chef, şi numai după ce-şi avertiza în chip repetat şi politicos muşteriul. Pentru a-i veni de hac îi era de ajuns un singur glonte, ultimul cartuş. Muşteriul îi mulţumea şi se prăbuşea fără mofturi în neant. Cu extremă dignitate. Rareori se pierdea în văicăreli. Rareori dădea din mîini ori din picioare. Rareori învia dintru morţi. Încremenea de-a binelea, cu privirile înfipte în văzduh ori cu faţa la pămînt. Pistolarul, la fel de tacticos, îi săpa groapa, îl lua în spinare, îl aşeza amical sub cruce şi spunea o succintă rugăciune. Cam atît. Pentru mortul de odinioară (dar şi pentru spectatori) era destul. Moartea se remarca, aşadar, prin discreţie, sobrietate şi, de ce să nu recunoaştem?, bun gust. Nu mai e de mult aşa.

Trec peste faptul că armele au crescut spectaculos în dimensiuni, că au luat o amploare cu adevărat colosală. Nimeni nu mai foloseşte pistolul cu butoiaş. De praştie, de otravă, de aruncarea şişului către pieptul odios al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare atît de facil, atît de împăcat cu sine şi cu lumea din jur.

Mai nou, pentru a-l ucide pe răufăcător e nevoie de mitralieră şi răbdare. Să vă povestesc. Gloanţele pornesc tacticos din ţeavă şi-l străbat meticulos, de-a lungul şi de-a latul ţesuturilor, pe nelegiuitul care continuă să rînjească impertinent. Primul glonte produce un plescăit înfundat şi o ţîşnitură violentă de sînge. A cedat, probabil, vena cavă. Al doilea secţionează aorta. Al treilea perforează cu un ţiuit melodios bulbul rahidian. Al patrulea distruge în întregime splina. Al cincilea, în sfîrşit, atinge cordul. Nu e destul. Izbucnește încă un snop de gloanțe.

Sar, cu toate acestea, peste amănunte şi mă îndrept spre final. Ca să conchid, abia al zecilea glonte pare să aibă oarece efect. Victima începe să se clatine şi să se desfacă în bucăţi. Fiecare bucată se zvîrcoleşte. Un ochi proiectat în partea stîngă a cadrului continuă să clipească ameninţător. Fumul înecăcios acoperă un peisaj de pămînturi calcinate. Se face întuneric. Am putea crede că totul s-a terminat. Dar nu, în realitate, totul e pe cale să reînceapă.

Îmi cer iertare pentru această lecţie de anatomie aproximativă. Nu am studiat medicina internă, pentru a localiza cu precizie organele. Nu am studiat nici regia. Am vizionat, în schimb, îndemnat de alţii, cîteva filme din ultima generaţie. În timpul liber, helas. Norocul meu e că dispun de prea puţin timp liber. Am putut observa, totuşi, în scurtul răgaz petrecut în faţa ecranului următoarele prefaceri în filosofia vieţii şi a morţii, dar şi în artele spectacolului. Le voi enumera rapid.

Întîi de toate, remarc deplorabila decădere a războinicului modern. Din cîte mi-a dat seama, nici războinicul luminii nu ilustrează vreun talent mai deosebit. Pistolarul nu mai nimereşte din prima. Ca John Wayne, să zicem. Meşteşugul tragerii cu puşca s-a pierdut.

Dar şi arta morţii s-a schimbat pe alocuri. Şi-a pierdut decenţa, vechea ei sobrietate, eleganţa hieratică. Mortul e un caraghios sălbatic. Din ce pricină? Fără a face metafizică, îmi permit o sumară ipoteză de lucru. Spectatorul modern e un sastisit şi un ins lipsit de perspicacitate. Înainte pricepea grozăvia morţii dintr-o dată şi după o simplă aluzie. Azi are, sărmanul, nevoie de întregul spectacol dezlănţuit de ciocnirea (mai degrabă, guralivă decît inteligentă) dintre detectiv şi bandit. Dacă nu tună şi nu bubuie, dacă incendiul nu mistruie întregul zgîrie nori, în răcnetele şi gesticulaţia disperată a nefericiţilor, dacă nu explodează nimic, nici un mecanism infernal, cum se spune, dacă sîngele nu curge şiroaie pe geam şi pereţi, spectatorul rămîne profund nesatisfăcut în trăirile sale perceptive.

Copleşit de moartea din realitate, de moartea de zi cu zi, de moartea umilă, pe care oricum nu o mai poate percepe, filmul îi propune o moarte aşa-zis adevărată: adică o moarte care să-i zguduie simţurile amorţite. Omul modern nu mai percepe nici culorile (comune), nici zgomotele (banale) şi nici semnificaţiile. Faptele obişnuite rămîn sub pragul său de percepţie. Pentru a fi înţeles şi “gustat”, instantaneul morţii trebuie să devină succesiune temporală. Omul din trecut murea într-o clipă. Omul de azi (omul reprezentat) moare cu dificultate, în veșnicie. Are nevoie de ceasuri întregi de zvîrcoliri. Dacă ar muri ca în trecut, nu i-am sesiza agonia.

Asta e: ne-am pierdut simţurile (şi minţile). Numai aşa îmi explic violenţa incredibilă din filme.

N. A. În imaginea care însoțește această notă, reproducem Waiting de Irma Kusiani.

6 comentarii:

ruxces spunea...

moarte si circ?

TipAndrei spunea...

de s`ar întoarce cineva să ne spună cum e mori....ne`am schimba oare?

Valeriu Gherghel spunea...

Da, moarte si circ! Moarte cu buzele rujate!

Tudor spunea...

violenta extrema, pornografia etc nu sunt decat formele extreme ale spectacolului intr-un anumit context. cum din acest context nu putem iesi, trebuie sa acceptam ca manifestare posibila si consecintele sale (asa cum acceptam cartierele marginase din orice oras).
prelungiri naturale.
moartea limitata de mijloacele tehnice. eliberarea de limitarile tehnice ca o consecinta a dezvoltarii tehnicului si nicidecum un alt concept al mortii. (inca din anii 50 filme impregnate de o forma de violenta extrema care acum ni se par ridicole datorita modalitatilor rudimentare de realizare- filmele catalogate drept categoria B sau C, despre care noi nu stim prea mult, dar care exista din abundenta).
productiile actuale nu sunt decat explorari ale unor posibilitati ale unui joc de limbaj ale carui baze sunt puse demult

stefanik spunea...

Oare Elodia pana la urma a murit?200 de episoade...Si nu numai in filmele western se murea "decent".Ce frumos vorbea moldovanu' cu miorita lui,Eminescu voia sa fie ingropat la marginea codrului:"Şi de-o fi sa mor...".Ce vremuri...noi o sa ne prapadim de ras daca Elodia se intoarce si candideaza la presedentie trimisa de Dumnezeu.(acesta va fi purgatoriul ei)

TipAndrei spunea...

am avut ocazia de a`mi muri cineva în brațe...vă dați seama că nu e ca în filme...