vineri, 6 august 2010

Vinovăţie, melancolie, deşertăciune


Dacă nu este un spirit îngust, de obicei, cărţile prea multe trezesc în posesor un sentiment de anxietate sau chiar de vinovăţie. Dacă este un spirit îngust, el trăieşte un sentiment de pasivitate satisfăcută: are la ce privi. Cititorul sensibil devine însă neliniştit. Niciodată nu le va putea consulta pe toate. Niciodată nu va ajunge la “capătul” lor.

Aceasta explică, poate, invenţia unor cărţi care nu produc nici vinovăţie, nici îngrijorare, nici tristețe. Mă refer la enciclopedii, dicţionare, bibliografii sau lexicoane. Enciclopedia (rînduită alfabetic; sînt şi enciclopedii sistematice, pe materii) se citeşte, ca şi dicţionarul, pe sărite. În urma acestei lecturi fragmentate nu simţi, totuși, nici o vinovăţie. Nimeni nu citește un dicționar mitologic de la un capăt la altul.

În rest, din mulţimea nesfârşită a cărţilor, putem citi, de-a lungul unei vieţi dedicate studiului, doar câteva mii. Şi, să nu uităm, într-un singur an de zile, editurile "aruncă" în librării cel puţin un milion de titluri. La fiecare trei secunde se publică o carte nouă. Enorm!

Pentru acest motiv, Samuel Johnson (secolul XVIII) a spus odată că nici un alt loc pe pămînt nu trezeşte mai multă deznădejde şi mai multă zădărnicie decât biblioteca. Iar lectura unui catalog devine obligatoriu o lecţie de umilinţă.

Baltasar Gracian a mărturisit la rîndul-i: “E atît de mult de învăţat, atîtea lucrări, atîtea manuale şi atît de puţin timp de trăit”. În constatarea lui Gracian sesizăm, mai degrabă, un sobru sentiment melancolic decît vinovăţia că nu va reuşi să ajungă la capătul iluzoriu al bibliotecii.

N. A. În imagine, un tablou pictat de Bosch care este negreșit o sugestie a melancoliei.

Niciun comentariu: