vineri, 20 august 2010

Purtătorii de cruce sau iubirea-pasiune


Se mai găsește în librării (și nu la un preț exagerat!) capodopera polonezului Henryk Sienkiewicz (1846-1916), Cavalerii teutoni, în traducerea lui Stan Velea (București, Editura Leda). Am citit de nenumărate ori acest minunat roman istoric, în traducerea mai veche, realizată în anii 50 de Telemac Dan și Petru Vintilă, traducere care era însoțită și de o bogată iconografie (cum editurile nu mai practică, din păcate, astăzi). Nu numai textul impresiona pe copilul de atunci, dar și ilustrațiile de la începutul și sfîrșitul fiecărui capitol.

Fiecare cititor împătimit are o biblioteca afectivă. A mea începe, desigur, cu acest roman. În biblioteca afectivă, volumele nu sînt niciodată rînduite după valoare (deși romanul lui Sienkiewicz e unul valoros), ci după o ordine a trăirilor și desfătării produse de lectură. Am citit Purtătorii de cruce (cam aceasta ar fi traducerea literală a titlului), în fiecare vacanță de vară, fără greș, și cu o plăcere mereu reînnoită, pînă cînd cineva a înstrăinat primul volum, acela care sfîrșește cu predarea cavalerului Jurand din Spychow în mîinile komturilor din Szczytno. Mai tîrziu, am întîlnit scena așteptării și umilirii sale, lîngă zidurile cetății din Szczytno, într-o piesă de teatru a dramaturgului francez Montherlant și am înțeles că și alții au prețuit acest roman.

Ma întreb, acum, după atîta amar de vreme de la întîia lectură, ce m-a impresionat în aceste pagini și-mi spun ca nu e vorba neapărat de acțiunea trepidantă, nici de exaltarea curajului cavaleresc, a forței fizice (deși e și asta, poate), dar de modul de a privi iubirea. Doar în poemele trubadurilor am mai întîlnit o viziune asemănătoare, despre ceea ce s-a numit iubirea-pasiune (și a fost comentat într-o carte celebră de către Denis de Rougemont, L'Amour et l'Occident). Cavalerul își alege o Doamnă a inimii sale (uneori, în absența portretului real, doar după descrierile celorlalți), care ii devine, astfel, stapîn absolut.

Modul de a gîndi și de a simți al cavalerului e dictat exclusiv de această iubire despotică, pe care doar moartea o poate frînge. Asa se întîmplă și în roman cu Danusia (fiica lui Jurand) și Zbyszko, tînărul cavaler de Bogdaniec. Abia prin eliberarea și moartea Danusiei (după o lungă captivitate la teutoni), Zbyszko își capătă libertatea. O libertate, altminteri, nedorită de el. Așa este iubirea cîntată de trubaduri. Ea răstoarnă complet lumea veacului de mijloc, cu valorile ei masculine, îl subjugă pe bărbat, îi temperează violența (naturală, în Evul Mediu) și îi restrînge libertatea. Și la fel este și iubirea descrisă de Henryk Sienkiewicz, în Cavalerii teutoni. Pesemne că tocmai această viziune a iubirii-pasiune m-a impresionat atunci, la o primă lectură. Ea a educat, așadar, pentru totdeauna, se pare, chipul în care m-am obișnuit a privi femininul, "eternul feminin".

Dar nu a fost, desigur, doar asta, cu toate că modul meu ulterior de a percepe iubirea aici se află, în această teorie ilustrată de poemele trubadurilor. Mai este ceva. Și anume o scenă (foarte emoționantă!), pe care am recitit-o, de atunci, de nenumărate ori. Mă refer la scena în care Zbyszko e condamnat la moarte, se află pe eșafod, alături de călău, așteaptă lovitura securii și din mulțime se aude, fragil și imperativ, strigătul unei fecioare îmbrăcate în strai alb: "E al meu! E al meu!". Securea se oprește din căderea ei. Danusia urcă pe eșafod și acoperă capul cavalerului cu vălul imaculat. De acum înainte nimic rău nu i se mai poate întîmpla lui Zbyszko. Danusia îi răscumpără moartea și nici o forță vrajmașă nu-l mai ține în puterea ei. E vorba, firește, de triumful (cît de precar, totuși) al iubirii. Precum în Cîntarea cîntărilor, iubirea este precum moartea de tare.

În consecință, poți medita cu folos asupra lucrurilor cu adevărat importante (moartea, iubirea, fidelitatea etc.) pornind (și) de la un simplu roman cavaleresc (de capă și spadă, cum se zice). Pentru mine, acesta e meritul principal al romanului lui 
Henryk Sienkiewicz (care a luat premiul Nobel pentru literatură in 1905).

N. A. În imagine: Les amoureux en bleu (1914) de Marc Chagall.

Niciun comentariu: