luni, 23 august 2010

Husarul de pe acoperiş


Se mai găseşte încă în librării, la un preţ modic, capodopera lui Jean Giono (1895-1970), Husarul de pe acoperiş, în traducerea lui Marcel Aderca. Scris şi publicat în 1951, romanul lui Giono a fost ecranizat la mijlocul anilor ’90 de către regizorul Jean-Paul Rappeneau. Filmul (în care joacă Olivier Martinez şi Juliette Binoche) a cunoscut un mare succes. Şi pe bună dreptate.

Romanul oferă toate datele unei ecranizări reuşite: acţiune cît cuprinde, o iubire imposibilă, răsturnări imprevizibile de situaţie. Husarul se numeşte, în realitate, Angelo Pardi şi este un aristocrat piemontez, generos şi naiv, totodată, dar de un curaj şi un sînge rece ieşite din comun. Ajuns colonel la numai douăzeci şi patru de ani (mama sa, ducesa Ezzia Pardi, îi cumpără brevetul) şi înscris în mişcarea carbonarilor, Angelo e obligat să fugă din Italia, fiindcă ucide în duel (fiind şi un spadasin strălucit!) pe un anume baron Swartz, care este, de fapt, un spion austriac.

Protagonistul se refugiază, aşadar, în Franţa şi, în timpul epidemiei de holeră din vremea regelui Ludovic-Filip (mai exact, din 1838), străbate întreaga Provenţă, în căutarea unui loc ferit de ravagiile bolii. Nu îl găseşte însă. Holera ucide meticulos, mecanic, nu iartă pe nimeni. Rătăcirea eroului îi oferă lui Jean Giono posibilitatea de a descrie amănunţit un tărîm devastat de boală. De la un moment încolo, molima ia dimensiuni halucinante. Oamenii mor cu miile. Unii îşi pierd minţile. Alţii fabulează (urmăriţi, rogu-vă, frazele citate mai jos). Provenţa se umple de ruguri.

Angelo Pardi traversează tot acest infern fără a-şi pierde însă inocenţa şi generozitatea. Trăieşte o vreme pe acoperişurile caselor din oraşul Monosque. Ajută pe o călugăriţă să spele morţii. Este arestat şi închis în carantină. Evadează în chip spectaculos. Şi, într-un final, îngrijeşte cu devotament pe tînăra Pauline de Théus, de care-l leagă o iubire foarte pură. Este singura izbîndă a improvizatului medic. Pauline supravieţuieşte. Cînd molima se retrage, Angelo este gata să se întoarcă în Italia. E de bănuit că-l aşteaptă acolo o nouă serie de aventuri.

Husarul de pe acoperiş (Bucureşti, Editura Leda, Grupul editorial Corint, 416p.) face parte dintr-un ciclu de cinci volume. Jean Giono vede în această serie romanescă o reacţie “împotriva cinismului şi a uscăciunii epocii”, mai exact, a anilor de după cel de-al doilea război mondial. În fond, Husarul de pe acoperiş este o descriere alegorică a războiului abia încheiat, realizată de un scriitor magistral. O descriere alegorică a smintelii ce-i cuprinde uneori pe oameni, dar şi un elogiu adus devotamentului, îndrăznelii nesăbuite a eroului şi puterii sale de compasiune.

Fraze memorabile din Jean Giono:

"…unele lucruri păreau cam ciudate… Un prieten de-al lui îi povestise că la Motte, care nu e la mai mult de cinci leghe depărtare, un cîine a început să vorbească, a dat chiar răspunsurile din catehismul despre maslu. Nu e singurul care ştie că pe teritoriul de la Gantière, la 22 iulie trecut, a plouat cu broaşte rîioase. Acestea-s fapte ştiute de toată lumea. Cunoştea o femeie cumsecade, mamă de copii; putea să jure pe viaţa copiilor c-a scos cu mîna ei din urechea fetei celei mici, pe nume Jolie, un pui de şarpe gros cît degetul şi lung cît un fir de aţă. O jivină galbenă, căpăţînoasă ca un catîr, pe care-a omorît-o cu satîrul şi care, înainte de a muri, a rostit desluşit cuvintele Ave Maria. Chiar eu… am văzut dinspre Vaumeilh un nor pe care la început îl luasem drept fum, apoi drept funingine, şi care nu era… altceva decît un stol de peste cinci sute de mii de corbi. Au trecut pe-aici, pe deasupra capului. Au făcut manevre ca la paradă şi… erau în formaţie de cavalerie. Şi era un glas care ieşea din pămînt şi dădea comenzile. Dar nu-i gata… 'Pe loc şi la raport', s-a auzit glasul. S-au lăsat la pămînt. 'Cine-a mîncat carne de creştin?' s-a auzit glasul. 'Eu! Eu! Eu!' au răspuns ei. 'La dreapta cîte patru, a zis glasul: veniţi să vă luaţi decoraţiile'. Şi-au pornit în rînduri de cîte patru pînă la fagul acela mare, care se înalţă de unul singur, şi acolo, la umbra frunzişului, era unul care vorbea, unul care nu se vedea la faţă şi care zicea: 'Sînt mulţumit de voi…" (pp.299-300).

V. G.
N. A. În imagine, Jake Baddeley, Mirror, Mirror (2004).

Niciun comentariu: