luni, 16 august 2010

Cinismul morții


Sunt posibile, fără îndoială, mai multe atitudini și mai multe viziuni despre moarte. Există în primul rând o mistică a morții, a valorizare a morții ca faptul cel mai important din interiorul unei vieți. Această mistică mi se pare periculoasă. În cadrul ei, adevărul vieții devine moartea, iar adevărul a tot ceea ce a fost creat, nimicul, dispariția și corupția.

Există în al doilea rând o ipocrizie a morții. Despre moarte nu se vorbește decât în mod indirect, prin metaforă sau oximoron. Moartea e înzorzonată inutil. Moartea devine în acest caz mai degrabă un trop retoric și dispare complet sub vălul figurilor de stil.

Adeseori prima atitudine (atitudinea mistică) se conjugă perfid cu a doua atitudine (atitudinea retorică). Amândouă sunt, în opinia mea, atitudini inconvenabile. Prima exaltă, de pildă, curajul viteazului de a alege moartea (pentru a-și atinge, să spunem, o cauză "nobilă"), a doua e o formă de lașitate, fiindcă evită cu grijă să vorbească la modul franc despre ceva care oricum nu poate fi evitat. În această retorică stearpă și sofistică au căzut, uneori, înșiși stoicii, deși tocmai filosofii stoici nu acceptau retorica și sofismele.

O atitudine pretins realistă adoptă, în schimb, Michel Onfray în Ars Moriendi. Cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort (Folle-Avoine, 1995). În realitate, lucrarea lui se prezintă ca o colecție heteroclită de anecdote mai mult sau mai puțin relevante cu privire la moarte. Onfray încearcă să conjuge nepăsarea hedonistă și cinismul. Moartea înseamnă, de fapt, remarcă Onfray, descompunere, puroi, nemișcare, mucegai, fațărnicie, vorbărie inutilă. Pentru Onfray, eschatologia e un fapt dezmințit de evidențe. Ni s-a tot promis, dar nu a venit. Nu există prin raport cu faptul morții un "apoi" sau un "după". Există doar un "acum" al vieții.

Pentru a vedea care sunt opiniile lui Michel Onfray, voi reproduce în continuare o recenzie a lui Jacques Gleyse, recenzie intitulată «Hédonisme philosophique matérialiste et philosophie du goût et de l'odorat» și publicată în revista Corps & Culture, Numéro 2 (1997).

V. G.

"Savoir vivre implique, inéluctablement dans la vision onfrayenne, que l’on sache mourir: «Je crois qu’il faut lui abandonner nos vies de sorte que Thanatos, quand il triomphera, n’ait à ranger dans sa besace qu’un corps qui aura brûlé jusqu’aux derniers feux» (op. cit., p.267). Ars moriendi, s’emploie pour permettre à chacun de pouvoir y trouver son compte à recenser cent petits tableaux sur la mort.

Sont présentés pêle-mêle, dans ce texte paru dans une édition relativement confidentielle (Les Cahiers de folle avoine), aussi bien des façons de mourir que des réflexions presque triviales sur la mort. A titre d’illustration, on peut citer les découpages anatomiques effectués par la mafia («le sexe autour du cou»), les puanteurs des champs de cadavres de la deuxième guerre mondiale dans la poche de Falaise à Chambois («Le nez du prince»), l’humanisme de Staline devant la mort de sa fille («Les larmes de Staline»), ou la masturbation de Bataille au 85 de la Rue de Rennes devant le cadavre de sa mère («L’onaniste et la défunte»). Le lecteur pourrait sans doute s’interroger sur cet éclectisme baroque et se demander ce qui peut bien unir de tels tableaux, au-delà de la présence de la mort. La réponse est simple. Ars moriendi est le constituant de base de la morale onfrayenne.

Il démontre par l’évidence qu’il n’y a pas d’eschatologie. Que seule la puanteur, le froid et la putréfaction seront la conclusion de nos existences. Il rappelle à qui veut l’entendre que nous n’avons qu’une vie et qu’il n’y a ni lendemains qui chantent ni paradis. Celui qui ne brûle pas ses jours et ne fait pas de sa vie un paradis est rappelé à la réalité: nous n’avons qu’une vie qu’il faut sculpter au mieux. Les cents petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort rappellent aussi qu’il ne saurait être question de perdre du temps dans la relation aux être chers qui peuvent nous être retirés à tout instant. Ils nous affirment haut et fort qu’après il n’y a rien et que jouir et faire jouir sans faire souffrir ni les autres ni soi même est la tâche première du philosophe du Carpe Diem.

L’ouvrage est donc, comme tous les ouvrages de Michel Onfray, bien que manipulant des «faits divers» ou plutôt des faits singuliers: éthique. Il convie à un positionnement. «Il me paraît que sûr du néant qui suit la mort, il faut bien plutôt se soucier de ce qui se passe avant elle, et non après. Avant, tout, l’essentiel.» (1995, p.65). Si un doute subsistait sur le positionnement matérialiste de l’auteur, il est levé. Hors du corps, il n’y a pas d’homme. Hors de la substance étendue, aucune substance pensante. Hédonisme philosophique matérialiste et philosophie du goût et de l'odorat".

Lucrarea recenzată:
Onfray Michel, Ars Moriendi. Cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort, Folle-Avoine, 1995, 65p.

Niciun comentariu: