sâmbătă, 12 iunie 2010

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de portrete îndeosebi caricaturale. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de întîiul proprietar al cărţii. Portretul era al lui Lenin.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia e, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini (o autobiografie romanţată, în fapt, mă refer la Un om sfîrşit) a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa disperată către un ideal intangibil, înfrîngerea, dezgustul... Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător. Opera sa multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă superficială) abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Pentru mulţi însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai negre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip voit. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul unei imense terori. Victima unei atari mutilări e chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul eseu poematic Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini s-a tradus, în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări. Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi pe departe) drept un “roman”. E în realitate o scriere fantezistă, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (luat din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace, gurmet, călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare, vizitator (contra cost) al multor mărimi culturale şi politice, din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun) şi gînditor privat, cu aplecări cinice. Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini e în primul rînd caricatural şi demistificator.

Senzaţional însă e următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea tocmai capitolul esenţial: şi nume acela în care Gog îl vizitează pe însuşi Vladimir Ilici, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, în care boala sfrenţiei îl alungase, edificiu împărţit echitabil de cumplitul tiran, la modul comunist, cu inefabila lui ţiitoare şi infirmieră, “femeia groasă şi tăcută”, îngerul păzitor al mumiei trăitoare, Krupskaia. Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, numai în chipul următor.

Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de suprem amuzament, prin care puteau cunoaşte portretul neretuşat încă de către iscusiţii istorici sovietici al părintelui bolşevismului şi terorii sistematizate. Rezultă din capitol un Lenin sangvinar şi frigid, un monstru de gîndire calculată şi dementă, care îşi descrie fără a se feri cîtuşi de puţin planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică” (fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub Stalin). Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devine la sfîrşitul său, în epoca de “aşezare” a noii socitetăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc (într-o vreme a groazei, în care au ars biblioteci întregi şi oamenii au fost aruncaţi în temniţă din pricina unor cărţi), dar a smuls cu totul capitolul despre maleficul personaj, a cărui ţeastă pare protagonistului “ca tăiată în brînză veche şi uscată”: un cap de mort, aşadar, de culoarea cirozei!

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns să trăiesc o vîrstă în care nimeni nu ne mai obligă să dăm foc cărţilor ori să rupem paginile care nu convin stăpînirii.

N. A. Imaginea reproduce tabloul artistei britanice Ithell Colquhoun (1906 - 1988), The Dunes (1940).

2 comentarii:

ruxces spunea...

alfred jarry prelucreaza scatologic numele cu pricina (gog) in chip ludic-extrem! cine stie, poate lui papini nu i-ar fi displacut sa stie lucrul acesta!

Valeriu Gherghel spunea...

Cu sigurantza ca nu i-ar fi displacut. Dar nu a avut (cred) norocul sa afle de Jarry.