miercuri, 19 mai 2010

Divinitatea le ia poeţilor mintea...


Invocarea zeiţei Atena de către technites, producătorul de artefacte, nu este ceva izolat, o curiozitate a spiritului elen, decît pentru conştiinţa modernă. Doar în modernitate, opera de artă nu mai cere pentru crearea ei o asistenţă divină. Invocarea ajutorului şi sfatului divin nu este proprie doar artistului plastic, ci şi unui Homer sau Hesiod, adică poetului şi rapsodului.

Hesiod, poetul beoţian, de exemplu, invocă şi el muzele noptatice, în Theogonia (Naşterea zeilor). La începutul poemului său, Hesiod îşi povesteşte iniţierea în arta cuvîntului ritmat, a discursului melodios. E vorba, în iniţierea poetică, de un soi de transfer al puterii divinatorii şi clarviziunii de la muze la rapsod; un transfer, aşadar, al puterii de a rostui bine cuvintele şi de a exprima adevărul.

Iată fragmentul din Theogonia: “Ele [muzele heliconide, muzele de pe muntele Helicon] cîndva l-învăţară pe Hesiod care turma, / Sub Heliconul cel sfînt, atunci îşi ducea la păşune, / Viersul divinelor imnuri; Muzele olimpiene, / Zîne fecioare, născute din Zeus ce poartă egida, / Vorbele-acestea, întîi, au glăsuit către mine: / ‘Neam de ruşine, păstori ce dormiţi lîngă glie, cu gîndul / Numai la burtă, minciuni aidoma cu adevărul [verosimile] / Ştim să rostim, dar cînd vrem, ştim să vestim adevărul’. / Fiicele marelui Zeus, ce drept glăsuiesc, îmi vorbiră / Astfel şi sceptru mi-au dat, vlăstare-nverzite de dafin. / Ele atunci le-au tăiat din creanga abia-nmugurită, / Viers de profet insuflîndu-mi, să cînt îmi dădură poruncă / Cele ce fi-vor cîndva şi cîte au fost înainte, / Neamul ferice să-l laud al celor în veci fără moarte, / Dar să le laud pe ele şi-n primul şi-n viersul din urmă…” (Hesiod, Opere, traducere de Dumitru T. Burtea, Bucureşti: Editura Univers, 1973, p.26).

Şi în dialogul lui Platon, Ion, se susţine că poetul, dar şi rapsodul [exegetul, interpretul eposului homeric], stau sub o asistenţă de ordin divin. Iată ce spune Socrate: “Într-adevăr, nu în virtutea unui meşteşug poeţii epici, toţi cei buni, dau glas tuturor acestor frumoase poeme, ei fiind pătrunşi şi de harul divin... Poetul e o făptură uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin şi îşi iese din sine, părăsit de judecată [Platon vorbeşte astfel de posesia divină]... Divinitatea le ia poeţilor mintea, lor şi prezicătorilor şi profeţilor, şi îi foloseşte ca pe nişte slujitori ai ei... Cea care vorbeşte, glăsuind prin mijlocirea lor, este divinitatea însăşi... Poeţii nu sînt nimic altceva decît ‘hermeneuţii’ [tălmacii] zeilor, stăpâniţi fiecare de către [zeul] care-l ia în stăpînire...” [533e-534e].

Platon exprimă astfel o mentalitate mai generală. Poetul se înrudeşte cu profetul şi prezicătorul: poeta vates, au spus despre el latinii. Stăpînit de o putere străină, de un zeu, el poate descifra viitorul.

N. A. Oferim în completarea acestei note o reproducere a tabloului lui Gustave Moreau (1826-1898), Chimera.


2 comentarii:

ruxces spunea...

... ca sa stim si noi cum si de ce ni se iau mintile :)

Valeriu Gherghel spunea...

E cu siguranta interesant sa-ti ia divinitatea mintzile. De obicei, noi renuntam de buna voie si nesiliti la ele (la mintzi) si chiar ne mindrim cu asta. Oricum, Platon nu ii iubea pe poeti.