joi, 15 aprilie 2010

Greaţa...


Greaţa, romanul lui Jean-Paul Sartre (tradus de Marius Robescu şi apărut, în 1981, la Editura Minerva) este, în primul rînd, o analiză a anxietăţilor omului modern. Un ins îşi notează, pentru a se lămuri (dacă acest lucru este posibil), existenţa derizorie, faptele de zi cu zi, dezgustul...

Antoine Roquentin a călătorit o vreme prin Europa Centrală, Africa de Nord şi Extremul Orient. Oprit la Bouville, vrea să scrie o carte (o biografie) despre isprăvile unui personaj enigmatic şi ridicol, marchizul de Rollebon. Până la urmă, renunţă pentru că faptele şi, în general, biografia marchizului nu se leagă. Există lacune în informaţiile despre Rollebon pe care Roquentin nu poate să le acopere.

Observaţiile asupra marchizului sunt dublate de reflecţii cu privire la sine. Roquentin consemnează în jurnal “cu grijă şi în cele mai mici amănunte” tot ceea ce i se întâmplă. Evenimentele sunt, desigur, neînsemnate: elaborează capitolul al XII-lea din biografia marchizului (care se referă la şederea lui Rollebon în Rusia), frecventează cafeneaua Mably şi observă minuţios ritualul dezolant al masticatului, vizitează galeria de tablouri a muzeului din Bouville, unde sunt imortalizate toate notabilităţile oraşului, îşi analizează gesturile, sentimentele, reacţiile şi constată că lumea pe care o locuieşte este sordidă.

În acest cvasi-deşert existenţial, Roquentin este lovit de greaţă: “a venit murdăria. Greaţa… o simt pretutindeni. Se confundă cu cafeneaua, eu mă aflu în ea”. Din acest moment, protagonistul romanului va căuta să-şi explice “revolta trupului, ceea ce se numeşte greaţă”.

Dincolo de notaţiile adesea aride (despre contingenţă şi necesitate, despre existenţii care “se lasă întâlniţi, dar niciodată deduşi”, despre gesturile gratuite, despre absurd şi nelinişte etc.), romanul lui Jean-Paul Sartre poate fi privit ca una din marile reuşite ale grotescului. Lumea descrisă e una de metamorfoze, de prefaceri angoasante, în care fiinţele şi obiectele nu mai au o identitate precisă.

Astfel, mâna unui personaj (este vorba de pitorescul Autodidact, care şi-a propus să citească toate cărţile Bibliotecii în ordinea alfabetică a autorilor) devine un “vierme mare şi alb”. Chipul privit în oglindă se vădeşte a fi “o carne fadă”, iar ochii nişte “solzi de peşte”. Bătrâna care străbate cu încetineală drumul se tansformă, sub privirea lui Roquentin, într-o “coropişniţă”. Frunzele unei grădini sunt acoperite de “furnici, urechelniţe şi molii”. Sub ţeasta cuiva “se nasc gânduri de crab”. Mâna devine o “insectă răsturnată” etc.

Rătăcind printr-o lume aberantă, Antoine Roquentin mai are, totuşi, o speranţă: creaţia. La sfârşitul romanului, el plănuieşte să scrie o poveste “frumoasă şi dură ca oţelul”. Această poveste îi va face pe oameni “să se ruşineze de existenţa lor”.

N. A. Reproducem un tablou al pictorului şi gravorului belgian James Sidney Edward Ensor (1860-1949). Tabloul e din 1889 şi se intitulează Entrée du Christ à Bruxelles.

3 comentarii:

ioana baciu spunea...

Ba nu, a venit primăvara!!!
Ar trebui, totuși, adoptată o poziție mai optimistă în ceea privește viața. ”Greața” e, după părerea mea, un roman tâmpit..Mai mult ca sigur că Sartre era un om frustrat. Chiar nu se pot găsi evenimente, în existența noastră zilnică, demne de a fi remarcate și care să ducă la o concluzie pozitivă în ceea ce privește rostul vieții? Ne putem gândi la faptul că suntem muritori, și că moartea poate ”surveni” în orice moment. Dar asta nu înseamnă că viața, în caracterul ei temporar, este aducătoare de dezgust..Greață peste tot? De ce? Normal că viața include vanitate, ipocrizie, minciună și altele. Însă, dacă ar fi evitate, cred că existența ar deveni mai frumoasă, nu? Dar dacă ne poticnim într-un punct negru, ne lăsăm acaparați de ceața dezamăgirii, nu mai putem vedea orizontul care se întinde după această cortină subțire de..greață.

Valeriu Gherghel spunea...

Ioana, nici mie nu mi-e foarte simpatic Sartre. Din aceasta pricina, am scris rar pe blog despre filosofia lui (mai corect: nu am scris deloc)...

Ca scriitor insa e, uneori, interesant. Piesele de teatru sint valabile. "Cuvintele" (o evocare a copilariei) e o capodopera.

Greata nu e chiar un roman timpit. Vorba ceea (a lui Gore Pirgu): are si el, romanul, "partile lui"...

Elena Popa spunea...

Nu cred nici că "Greaţa" este un roman tâmpit şi nici că ar scoate la lumină frustrările lui Sartre. A spune că greaţa e peste tot şi că nu există în viaţa noastră evenimente pozitive nu reprezintă decât o caricaturizare a ceea ce spune Sartre.

Să nu uităm că Roquetin ajunge să conştientizeze greaţa după frământări îndelungate (şi greaţa survine după ce realizează că obiectele "există" - şi nu cred că "există" este folosit aici cu sensul comun). Să nu uităm şi simgurătatea care îl marchează de la început până la sfârşit, chiar şi atunci când interacţionează cu alte personaje, rămâne tot un fel de spectator. În sfârşit, slt punct pe care îl consider important e acela că Roquetin reuşeşte să evadeze din spectacolul absurd când ascultă o melodie în cafenea, şi tot pe această melodie se pregăteşte să plece, să dea alt sens vieţii sale. Departe de a spune că greaţa e peste tot, sugestia de aici e că greaţa poate fi înfruntată şi această înfruntare ţine de fiecare.