miercuri, 3 martie 2010

Destinul lui Iamblichos


Filosofii vorbesc adesea despre ordine. Unii văd chiar o echivalenţă între filosofie şi ordine. În ce sens însă? Am impresia că ordinea are (cel puţin) două semnificaţii principale. În general, ea are ca sinonime coerenţa, armonia, consistenţa.

În sensul întâi, se înţelege prin ordine armonia dintre indivizii care locuiesc lumea. Îndivizii se grupează în specii şi genuri. Ei pot fi clasificaţi. În sensul al doilea, ordinea este una a desfăşurării evenimentelor. Voi ilustra aceste două accepţiuni prin Scrisoarea lui Iamblichos despre Destin, scrisoare destinată lui Macedonius.

Iamblichos este unul din ultimii filosofi neo-platonicieni. În viziunea lui ontoteologică, universul constituie o înlănţuire de cauze care se raportează toate la principiu, la Unu. Iamblichos scrie: „pluralitatea depinde de o cauză unică şi universală, toate lucrurile sunt înlănţuite împreună printr-o legătură unică; legătura cauzelor multiple urcă la puterea unică a Cauzei celei mai cuprinzătoare”.

Dacă privim însă indivizii şi, în general, fiinţele din univers în izolare, putem avea impresia confuziei şi a incongruenţei. Lumea pare un agregat lipsit de orice rânduială şi coerenţă. În schimb, dacă luăm seama la înlănţuirea desăvârşită a cauzelor şi efectelor, descoperim de îndată ordinea.

Iamblichos defineşte Destinul ca fiind „ordinea unică [şi universală], care conţine toate celelalte ordini [locale]”. Destinul este legat de un alt principiu: Providenţa.

Iamblichos conchide: „Dacă cineva crede că poate aneantiza ordinea introducând Hazardul şi Fortuna, e bine să afle că nu există în univers nimic care nu se supune ordinii, care ar constitui un episod izolat, care nu ar avea cauză, care ar fi indeterminat şi întâmplător, care ar proveni din nimic şi în chip accidental”.

Aş menţiona, în încheiere, că viziunea lui Iamblichos păstrează (măcar) unele nuanţe din filosofia stoicilor.

N. A. Imaginea reprezintă o veche hartă a universului, dintr-un manuscris medieval.

Niciun comentariu: