marți, 16 martie 2010

Arta morţii: Montaigne


Cicero spune că a filosofa înseamnă a te pregăti pentru moarte. Capitolul 20 din cartea întîi a eseurilor lui Michel Eyquem de Montaigne începe chiar cu acest citat. Dar definiţia filosofiei ca pedagogie şi didactică a morţii e mult mai veche. Ea nu a fost străină nici filosofilor greci, nici lui Platon.

Într-adevăr, în Tusculane disputationes, Cicero redactează un dialog pe tema vieţii şi a morţii. Cicero evocă, înainte de orice, moartea fiicei sale, Tullia. El caută o mângâiere în redactarea acestui dialog bazat pe autoritatea lui Socrate, care în preajma morţii se comportă nu ca un om care va muri, ci ca un om care se va elibera din legăturile pământești și va merge să discute cu marii oameni din trecut.

Când începe să redacteze eseul despre moarte (I: 20), Montaigne (1533-1592) are treizeci şi nouă de ani. Consideră ca a depăşit deja limitele unei vieţi obişnuite. Într-adevăr, Iisus şi Alexandru Macedon nu mai trăiau la această vîrstă. Prin urmare, capătul rătăcirii noastre în lumea de aici (sfârşitul exilului) este moartea. Nimeni nu poate evada din prinsoarea ei.

Pentru că nu ştim când va veni, trebuie să ne aşteptăm la moarte oricând. Meditând la ea permanent, îi ştirbim asprimea şi imprevizibilul. A premedita faptul morţii, a o exersa în gândire, înseamnă a învăţa să fii liber. Numai acela care a deprins încă din viaţă faptul morţii a învăţat să fie liber şi nesupus. Maxima e preluată de Montaigne din Epistola XXVI a lui Seneca, al cărei destinatar e Lucillius.

În încheierea eseului său, Montaigne scrie: «Le continuel ouvrage de votre vie, c’est bâtir la mort». Trebuie, prin urmare, să ne străduim în fiecare zi să [ne] edificăm moartea.

V. G.

N. A. Imaginea reproduce o compoziţie intitulată Die Weltuhr (Ceasul universal).

Un comentariu:

ana spunea...

...Şi totuşi omul, omul, omul
este cel care nu crede
care nu credea
care nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată.
(Nichita Stănescu)