vineri, 5 februarie 2010

Dracul în rai?


În filosofia religiei, se discută de mult o problemă neaşteptată (cel puţin pentru mine): există realmente iadul, infernul? Unii teologi serioşi contestă pur şi simplu existenţa lui. Cei mai mulţi îl acceptă. Şi aduc diverse argumente în acest sens.

În ce sens putem vorbi de infern? Ca loc „fizic” al păcătoşilor şi damnaţilor? Ca loc inteligibil, în sensul lui topos noetos al lui Platon? Sau, pur şi simplu, ca dispoziţie sufleteasca? Imi amintesc că părintele N. Steinhardt vorbea despre iad în chiar aceşti termeni (a se vedea eseul său "Cum se înfiripă iadul"). Omul care a greşit poartă deja iadul remuşcărilor în suflet. Iadul e, deci, o stare psihică.

În altă ordine de idei, m-a frapat, când am citit Mic tratat despre iad al teologului catoloc Hans Urs von Balthasar (1905-1988), sugestia lui că o existenţă a iadului şi după eschaton e improbabilă. Dumnezeu îi va recupera pe păcătoşi şi, până la urmă, şi pe diavol.

Nu mi-a scăpat nuanţa origenistă a acestei opinii. Dar tema apocatastazei (despre care Origen însuşi mărturisea că i se atribuie pe nedrept) e o ispită puternică pentru orice teolog şi, aş îndrăzni să zic, pentru orice om. În ce chip ar arăta o lume (după „plinirea timpurilor”), în care de o parte ar sta fericiţii şi Dumnezeu, iar de alta damnaţii? Din perspectiva îndurării divine, putem accepta o astfel de lume?

În încheierea acestor gânduri disparate, aş menţiona interesantul studiu al filosofului Theodore Sider, intitulat „Hell and Vagueness” (a se vedea publicaţia Faith and Philosophy 19 (2002): 58-68).

Sider argumentează că, la Judecata de apoi, Dumnezeu se va confrunta cu o redutabilă problemă logică. Clasificarea păcătoşilor ţine de o logică a vagului. Mulţimea fericiţilor (ca şi aceea a damnaţilor, nu contează) este o mulţime vagă (nuanţată, fuzzy). Apartenanţa individului la o astfel de mulţime e una ea însăşi nuanţată.

Judecând după faptele bune şi după faptele rele ale fiecărui individ, Dumnezeu trebuie să determine gradul lui de apartenenţă la o mulţime sau alta. Acest grad nu poate fi unul şi acelaşi pentru toţi. Putem nota gradul apartenenţei maxime 1. Gradul apartenenţei minime 0. Între 1 şi 0, există o multitudine de grade intermediare. Unde îl vom situa pe acela al cărui grad de apartenenţă la mulţimea fericiţilor e 0, 001? Printre fericiţi? Doar pentru atât?

Theodore Sider conchide că problema nu are soluţie. Dumnezeu nu poate determina locul cazurilor marginale (al celor mai degrabă păcătoşi decât ne-păcătoşi). Încă o „neputinţă” divină?

Dragilor, să ne întâlnim în rai...

N. A. Imaginea însoţitoare aparţine pictorului german simbolist, Franz von Stuck (1863-1928). Tabloul se numeşte Îngerul păzitor al paradisului (1889).

9 comentarii:

Valeriu Gherghel spunea...

Opinii despre iad.

(1)Prin inifinitatea lui, iadul e o pedeapsa disproportionata fatza de orice pacat omenesc. Omul fiind o fiintza finita, pacatul lui e finit. Iadul e infinit. Orice logica este astfel incalcata. E vorba aici de un argument al lui Jorge Luis Borges.

(2)In legatura cu distributzia pacatosilor. Daca Dumnezeu accepta existenta purgatoriului, cazurile marginale, dubioase, "caldutzii" si-ar putea afla rezolvarea printr-o excursie in purgatoriu (pe o durata limitata). Daca Dumnezeu nu binevoieste a primi acest despartzamant al lumii de dincolo, lucrurile raman complicate, precum in eseul lui Theodore Sider...

(3) Sa venim si la Mr Sider. El accepta din capul locului dihotomia iad-rai. In al doilea rand, subliniaza necesitatea unui criteriu (de selectie) dupa care fiintele sa fie judecate si distribuite in cele doua categorii. Sentintza trebuie sa fie neaparat proportionala cu fapta. Prin urmare, Judecatorul trebuie sa purceada la o contabilitate minutzioasa a faptelor rele (bune) in cazul fiecarui individ.

Theodore Sider imagineaza cazul urmator. O persoana a comis 4 fapte rele. Alta cu una mai putzin: 4-1. E vorba de un shir continuu de (non)pacatosi. Se poate, de asemenea, inchipui ca persoana cu 4 pacate e distribuita in iad, in timp ce aceea cu 4-1 in paradis.

Intrebarea lui Sider e urmatoarea (reformulez): poate Judecatorul sa trateze atat de diferit o persoana prin raport cu alta doar pe baza unui singur pacat (in plus, in minus)?

Argumentul lui Theodore Sider e, desigur, mai complicat. Dar, deocamdata, sa ne multumim cu atat...

De acord cu propunerea autorului: sa ne intalnim in rai!

discipulussimplex spunea...

Din perspectiva teologiei răsăritene, cel care contabilizează păcate şi argumentează pe baza acestei contabilităţi se află fundamental în eroare.

Tot respectul pt. acest domnul Sider, ca şi pentru alţi gânditori comerciali, dar şi compasiunea, iertată-mi superbia ce vine din credinţă (contradicţie?).

Păcatul e despărţire de iubirea lui Dumnezeu, iar iadul răspunde liber arbitrului creaturii, nu unei retribuţii divine de tip logic.
Şansa este omul liturgic, capabil să salveze în comuniune. Păcătosului i se cere o clipă de părere de rău, de întoarcere a chipului spre Dumnezeu-iubire, iar comuniunea liturgică a umanităţii va completa demersul redemptor (divino-uman, al jerfei Fiului lui Dumnezeu).
It's not very easy, but it's that simple.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu doresc să supăr pe nimeni, nici nu caut noduri în papură, dar viziunea tradiţională despre iad (aşa cum o prezentaţi Dvs.) mi se pare că îl nedreptăţeşte tocmai pe Dumnezeu.

Sigur, abordarea în stil analitic a unei probleme teologice (reale), cum face Theodore Sider (profesor american), conduce la o imagine oarecum caricaturală a Judecăţii de obşte. Dumnezeu nu calculează cu abacul.

Pe de altă parte, cred că viziunea tradiţională (a Răsăritului) a fost influenţată negativ de scrierile unor Tolstoi şi Dostoievski. Îi e suficient păcătosului un dram de căinţă (numai atât?) şi iată că Dumnezeu îi iartă negreşit păcatele. O atare viziune vede în figura divină un soi de suveran pasiv şi mult (prea) îndurător. E şi asta o caricatură, am impresia.

Parcă e de preferat Dumnezeul mânios al metodistului american, Dumnezeul care inspiră teamă şi cutremurare, nu doar "învieri" miraculoase şi neverosimile...

ioana baciu spunea...

sincer, nu exista iad si rai. cred ca acesti termeni ar reflecta, de fapt, o cale de urmat, ceea ce trebuie si e bun, spre diferenta de ceea ce nu trebuie, e rau, si poate atrage dupa sine pedeapsa. astfel, iadul ar fi ceea ce pot primi ”pacatosii”, iar raiul ar fi ceea ce primesc drept rasplata ”credinciosii”. de ce cred acest lucru? simplu: din acelasi motiv pentru care Inchizitia le promitea celor care ”colaborau” la denuntarea ereticilor ca putand primi rasplata in rai, sau eventual o iertare a pacatelor. dar ce sunt pacatele? si de ce trebuie sa traim cu grija a ceea ce se va intampla dupa moarte? nu sunt de acord cu faptul ca trebuie sa credem in ceea ce se va petrece dupa aceasta viata si sa ne adaptam comportamentul dupa ideea unor pedepse sau răsplăți utopice.

discipulussimplex spunea...

Domnule Valeriu Gherghel,

Despre faptul că creştinismul răsăritean recent ar fi fost influenţat de scriitorii ruşi... aceasta este o supra-supraestimare a influenţei acestora! Vorbim aici de creştinism sau de istoria ideilor? Chiar m-aţi lăsat fără (multe) cuvinte, iertaţi-mi francheţea...
Dumnezeul creştinismului e cel Care şi-a dat Fiul să moară pentru ca oamenii să aibă viaţă veşnică (prin Înviere, care e, da, neverosimilă în cheie pământească, dar, e, tocmai în neverosimilitatea sa, actul divin suprafiresc ce trebuie, cu necesitate, primit prin credinţă). El a spus tâlharului de pe cruce, care s-a pocăit şi a vrut să fie iertat de Cel care urma să învie: "Astăzi vei fi cu mine în rai"...
Credeţi că glosele unor Dostoieveski sau Tolstoi pot adăuga o iotă acestui mesaj salvator? Dvs. v-aţi exprimat de parcă tema iertării şi mântuirii ar fi simple teme ale "istoriei ideilor"... în care caz marginal, aceşti autori ruşi şi-ar avea, desigur, un loc. Dar ei sunt doar lecturile unora ca noi (vă asigur că religiosul din opera amândorura mi-e cunoscut), nicidecum inflenţe considerabile asupra creştinismului, care e, acesta din urmă, întrupare a tainei lui Hristos (Fiul lui Dumnzeu făcut om), în viaţa noastră (inclusiv pe plan liturgic). De altfel, falimentul „creştinismului” lui Tolstoi e vizitabil chiar în epoca sa...
Nu are absolut nici o relevanţă ce Dumnezeu "e de preferat" [în plus, nu cred că Dumnezeu poate fi „nedretăţit”]... creştinul nu-şi construieşte dumnezeul conform logicii sale, ci, tocmai că il află pe unicul Dumnezeu cunoscând împortanţa vitală a LIPSEI DE LOGICĂ a acţiunii Sale (inclusiv iertarea care vine din iubirea ce biruie dreptatea). Nu construim dumnezei logici ci cunoaştem pe Dumnezeu în paradox, pe Dumnezeul cel nedrept, pentru că e mai presus de dreptate... Dumnezeu, Care trimite har pentru efort, nu pentru reuşită.
(Tertulian: "Fiul lui Dumnezeu a fost crucuficat; nu e ceva ruşinos, tocmai pentru că e de ruşine. Şi Fiul lui Dumnezeu a murit; merită să fie crezut, tocmai pentru că e de necrezut. Şi fiind îngropat, El a înviat; nu e nici o îndoială, pentru că e imposibil").

Valeriu Gherghel spunea...

Domnule Dragos Mirsanu,

Cand vorbeam de domnul Tolstoievski, nu ma gandeam la o influenta a acestuia asupra teologilor rasariteni (asupra crestinismului rasaritean, cum spuneti Dvs.), ci asupra gandirii noastre de obste (a celor care citim mai degraba romane decat tomuri teologice). Recunosc, exprimarea mea a fost prea grabita.

Pe de alta parte, recunosc, filosofii au defectul (si pacatul) de a fi (cam) iscoditori acolo unde nu s-ar cadea sa fie. De pilda, ei inteleg prea bine ce a vrut Tertullian sa spuna in acele vestite enunturi, pe care le citati in final. Si totusi au indraznit sa vada in ele un argument logic/retoric, din specia celor inventariate de Aristotel in Retorica.

Ce voi sa spun cu asta? Nimic altceva decat ca analiza filosofica (si obiceiul filosofilor de a despica firul in patru)nu se poate sa nu-mi fi impregnat modul de a gandi. Nu ma trufesc cu asta. Poate de aici provine diferenta dintre noi. Care, indraznesc sa afirm, nu mi se pare decisiva.

"Daca doi insi spun acelasi lucru nu e acelasi lucru", cita Eminescu intr-o poezie. S-ar putea, cred, si inversul: ca doi oameni sa afirme lucruri diferite si, totusi, sa spuna acelasi lucru (sau, in particular, sa gandeasca acelasi lucru).

Nu e cumva si cazul nostru?

discipulussimplex spunea...

Desigur, sunt întru totul de acord, nu e deloc decisivă.

Dacă filosofii sunt iscoditori, teologii pot fi intransigenţi... norocul meu, nu-i aşa, că nu sunt decât un istoric :-)

P.S. Nu ştiu de ce am impresia că amândoi l-am citit cu plăcere pe Şestov... greşesc?

Valeriu Gherghel spunea...

Nu greşiţi deloc!

unnousens spunea...

Nici eu nu cred in iad. Recomand cu placere G. Papini "Cartea neagra". Are acolo un fragment despre o "vizita" a unui prieten intr-o " alta lume". Referitor la existenta iadului pe care o neg... cred ca exista o iubire mult prea mare a lui Dumnezeu pentru noi, avem nevoie de un nou sens