sâmbătă, 27 februarie 2010

Urletul peștilor


Maestrul inegalat al enumerărilor filosofice este negreşit François Rabelais. În Gargantua şi Pantagruel, am găsit la o răsfoire nouă următoarea descriere pe care vă invit să o citiţi mai jos. Spre desfătare hermeneutică.

Citez: „Acum, pentru a înţelege de ce i s-a dat la botez numele pe care îl poartă [Pantagruel], se cuvine să aflaţi că în anul acela a domnit o secetă atât de amarnică prin ţinuturile Africii, încât treizeci şi şase de luni, trei săptămâni, patru zile, treisprezece ceasuri, ba chiar mai mult, n-a căzut un strop de ploaie; iar arşiţa soarelui era atât de fierbinte, că tot pământul rămăsese pustiu.

Nici în vremea prorocului Ilie nu bântuise un pojar atât de cumplit. Copacii pierduseră veşmântul frunzelor, cât despre flori, nici nu mai amintim. Păşunile rămăseseră fără un fir de iarbă, râurile secaseră, fântânile se istoviseră, peştii lipsiţi de apa vieţii lor se zbăteau pe uscat şi urlau cumplit, păsările însetate cădeau din văzduh ca plumbul, lupii, vulpile, cerbii, mistreţii, ciutele, iepurii, nevăstuicile, dihorii, bursucii şi celelalte sălbăticiuni piereau pe câmp, cu dinţii rânjiţi.

Cât despre oameni, ţi se rupea inima văzându-i cum scoteau limba de-un cot, ca nişte ogari după şapte ceasuri de goană la vânătoare. Unii se aruncau în fântână, alţii se culcau sub burta vacii, căutând un petec de umbră” (Gargantua..., II: 2, traducere de Alexandru Hodoş).

Aş remarca, înainte de toate, ilariantul oximoron al peştilor care urlă de sete. Aş aminti, în al doilea rând, că orice listă, orice înşiruire prefigurează o clasificare, o rânduială. Pentru a ordona într-o structură o mulţime de indivizi (de stări, de evenimente), e necesar să inventariezi şi să defineşti fiecare individ în parte. În definitiv, cultura începe cu enumerarea şi lista. A spus-o de curând şi Umberto Eco, în Vertigo: Lista infinită (Bucureşti: RAO, 2009).

Aceste observaţii succinte, de natură mai mult sau mai puţin filosofică, nu ne pot opri, totuşi, să admirăm ingeniozitatea narativă a lui Rabelais.

N. A. Imaginea ataşată acestei note aparţine artistului german Edgar Ende (1901-1965). Tabloul poartă titlul Lazarus wartet şi a fost realizat în 1960.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 februarie 2010

Origen, castorul şi autocastrarea


Un număr de acum cinci ani al revistei L'Histoire a pus în discuţie, încă o dată, după Fiziologul grec şi mai apoi cel latin (tradus după cel grec), unul din obiceiurile ciudate ale castorului. Acest obicei aminteşte, desigur, de biografiiile lui Origen şi Abelard.

E vorba de o operaţie (auto)mutilantă. Când este urmărit de vânător, castorul se îndepărtează în grabă. Dar dacă este ajuns, el se scopeşte „cu o muşcatură”, îşi lasă în urmă podoabele şi scapă cu fuga. Vânătorul le culege şi renunţă la urmărire, fiindcă sunt de mare folos în medicină.

Acest obicei metafizic al castorului are şi o semnificaţie spirituală, pe care Fiziologul o lămureşte în chipul următor: „Tot astfel, oricine îşi duce viaţa după porunca lui Dumnezeu şi vrea să trăiască în castitate, îşi taie înlăturând de la sine toate viciile şi toată fapta neruşinării şi le aruncă în urma sa în faţa diavolului; atunci acesta, văzându-l că nu are nimic dintr-ale sale, pleacă tulburat de la el”.

În altă ordine de idei, s-a discutat mult (poate, prea mult!) despre aplicarea literală de către Origen a unui verset din Scriptură. E foarte ciudată această lectură ad litteram la unul dintre exegeţii cunoscuţi pentru excesele sale alegorizante. Totuşi: e foarte posibil ca zvonul despre automutilarea lui Origen (lansat de duşmani) să nu fi fost adevărat.

Fiziologul descrie castorul alături de unicorn, phoenix, ibis, caladrius, furnică, vultur, pelican, serras (o ipotetică fiinţă ce trăieşte în mare) etc. Am citat din versiunea românească a Fiziologului latin, apărută la Polirom, în 2006.

V. G.

N. A. Imaginea prezintă o spiţerie medievală (ceea ce astăzi s-ar chema farmacie). Am identificat-o într-un manual de medicină din secolul al XIV-lea, intitulat Tacuinum Sanitatis.

Citiţi în continuare!

miercuri, 17 februarie 2010

Biblioteca lui Buridan


În filosofie nu e recomandabil să citeşti cărţi disparate şi la întâmplare. Preferabil e să urmezi o ordine şi o rânduială. Deşi, dacă ţinem seama de lecturile lui Wittgenstein, acest principiu (recomandat îndeosebi de Constantin Noica) nu e întru totul valabil.

Ludwig Wittgenstein ignora cu superbie mari părţi din istoria filosofiei. Îi plăcuse, de exemplu, sfântul Augustin, dar nu citise pe Hegel, iar despre Spinoza avea doar o vagă idee. Exemplul lui Wittgenstein nu constituie, totuşi, un model şi o sursă de inspiraţie.

Majoritatea filosofilor mari, filosofii care contează au citit fără rest pe principalii gânditori. În acest sens, îmi amintesc cât de uimit am fost să văd că logicianul Jaako Hintikka nu a parcurs doar Organonul lui Aristotel, dar şi Metafizica sau Fizica, pentru a redacta un studiu foarte interesant despre sensul termenului „existenţă” la greci.

Un alt exemplu poate fi şi logicianul Nicholas Rescher care este preocupat şi de gândirea arabă sau de bietul măgar al lui Buridan, când nu meditează la ceea ce este de necunoscut şi la ceea ce a numit Unknowability. În 1968, a publicat la University of Pittsburgh Press un interesant volum intitulat Studies in Arabic Philosophy.

Este recomandabil, prin urmare, să încercăm a cuprinde întreaga istorie a filosofiei: şi pe Platon, şi pe Aristotel, şi pe Cicero, şi pe Seneca, şi pe Plotin, şi pe sfântul Augustin, şi pe sfântul Thoma. Nimic din filosofie nu trebuie sa ne rămână străin. În această disciplină, nu e bine să consumăm pe alese ori să citim doar ceea ce ne interesează (ca să dau un exemplu, aş numi filosofia analitică).

Filosoful este o fiinţă tolerantă şi blajină, deşi uneori nu pare a fi aşa. Analiticii îi dispreţuiesc pe continentali, Rudolf Carnap se ceartă cu Heidegger, John Searle se ciorovăieşte cu Derrida, iar Derrida habar nu are ce a scris Searle. Continentalii procedează la fel. Nu trebuie să repetăm aceste urâte pilde.

N. A. Voi însoţi această notă cu un tablou semnat de pictorul Arshile Gorki (1904-1948). Este intitulat Garden in Sochi.

Citiţi în continuare!

marți, 16 februarie 2010

Appendix la Fahrenheit 451


De obicei, îi vorbim de rău pe cenzori şi pe toţi cei ce dau foc cărţilor. Deşi atitudinea aceasta e pe deplin justificată, există şi mari filosofi care, pentru un alt motiv, desigur, au visat să distrugă o parte măcar a cărţilor.

Leibniz (1646-1716), de exemplu, era înfricoşat de rapiditatea cu care creşte numărul cărţilor. Librăriile care gem de cărţi şi bibliotecile neîncăpătoare stau mărturie. Exclamaţia lui Leibniz s-a păstrat: cette horrible masse de livres, qui va toujours en s’augmentant!

Acelaşi sentiment al deşertăciunii l-a avut şi David Hume. Cărţile inutile le copleşesc pe cele folositoare. Cărţile proaste sunt din ce în ce mai numeroase. Nu cărţile bune se înmulţesc, ci tocmai cărţile perfect nefolositoare. Din acest maldăr cum poţi identifica o carte bună? Nu-i chip. Ea rămâne ascunsă sub mormanele de maculatură.

Pentru acest motiv, Hume a scris în lucrarea lui fundamentală: “Cînd parcurgem, pătrunşi de aceste principii [critice], bibliotecile, ce prăpăd ar trebui să facem? Dacă luăm în mînă orice volum de teologie sau de metafizică de şcoală, bunăoară, să ne întrebăm: Conţine el vreun raţionament abstract privitor la cantitate sau număr? Nu. Conţine el oare vreun raţionament întemeiat pe experienţă cu privire la fapte şi existenţă? Nu. Încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine nimic altceva decît sofisme şi iluzii” (Cercetare asupra intelectului omenesc, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.225).

Poate că David Hume (1711-1776) nu are întru totul dreptate. Cărţile se cuvin a fi citite, nu incendiate. Soluţia nu e rugul. Soluţia este de ordin bibliografic. Trebuie să existe bibliografi pricepuţi, care să adnoteze cărţile şi materia lor, pentru a ne putea face o idee despre cuprinsul oricărei cărţi. Dar şi acest gând este, poate, o utopie.

N. A. Ca adaos la această notă o miniatură din tratatul Tacuinum Sanitatis.

Citiţi în continuare!

luni, 15 februarie 2010

Fahrenheit 451: temperatura la care ard cărţile


Cine nu-şi aminteşte filmul lui François Truffaut din 1966? E vorba de ecranizarea romanului scris de Ray Bradbury (n.1920), Fahrenheit 451. Dar Bradbury nu e singurul scriitor care a imaginat distrugerea cărţilor prin foc.

Primul este desigur Cervantes, cu Don Quijote. Un capitol prezintă intervenţia preotului şi a spiţerului în biblioteca nobilului Cavaler al Tristei Figuri (care e, în opinia lui Miguel de Unamuno, un "Christ gotic cu angoase moderne"). Cei doi controlează cărţile din bibliotecă (majoritatea sînt romane cavalereşti) şi aruncă o mare parte din ele în foc.

Al doilea cronologic este Elias Canetti (a luat premiul Nobel pentru literatură, în 1981) cu romanul Die Blendung (Orbirea), publicat în 1935.

Următorul pe lista mea este Mervyn Peake (1911-1968), cu trilogia fantasy, Titus Groan, titlu tradus în franceză ca Titus d'Enfer. Prima ediţie a romanului este din 1946. Biblioteca incendiată aparţine lordului Sepulchrave, stăpânul castelului Gormenghast. Stăpânul are obiceiul demodat de a citi. Dar biblioteca sa cade pradă flăcărilor.

Abia acum ar veni Ray Bradbury cu romanul Fahrenheit 451 (publicat în 1953), care e o distopie. În societatea imaginată de Bradbury, pompierii au menirea de a da foc tuturor cărţilor. Lectura e o activitate ilicită. Pentru a păstra carţile, oamenii inşişi trebuie sa devină cărţi, memorându-le.

Ar veni, după socotelile mele, Umberto Eco. În Numele trandafirului (1981), la final, biblioteca abaţiei ia foc şi arde vreme de trei zile. Incendiul e o metaforă pentru sfârşitul unei lumi.

Şi prozatorul merican Paul Auster descrie un incendiu livresc, în romanul In the Country of Last Things (1987), tradus de francezi sub titlul complet modificat de Le voyage d’Anna Blume. Şi îmi mai aduc aminte de o incendiere a cărţilor: poate fi găsită în romanul lui Dai Sijie, publicat la Gallimard, în anul 2000, şi tradus la noi sub titlul Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză.

N. A. Imaginea prezintă un Saturnischer Tanz, în viziunea pictorului Edgar Ende (1901-1965).

Citiţi în continuare!

Thomas van Bellenghem şi albinele


Pariez că nu aţi auzit de minunatul enciclopedist medieval Thomas Cantimpratensis (zis şi Thomas Brabantinus, Thomas van Bellenghem sau Thomas de Cantimpré). Tocmai pentru acest sfios motiv, m-am gândit sa vi-l prezint în această notă modestă. Citiţi dar!

Enciclopedia lui Thomas se cheamă Liber de natura rerum. A compilat-o pe la 1230-1245. Thomas şi-a propus să adune toată ştiinţa vremii lui: cunoştinţele despre om, zoologia, botanica, mineralogia, astronomia, astrologia, meteorologia ş. a. m. d.

Liber de natura rerum cuprinde 20 de cărţi. Thomas van Bellenghem începe cu anatomia corpului uman (cartea întâi), continuă cu „animalul inimii” (cartea a doua), prezintă rasele de oameni monstruoşi care trăiesc în Orient (cartea a treia).

În cartea a patra, vorbeşte despre animalele patrupede, în a cincea despre păsări (unde include şoimii, privighetorile, albinele şi îngerii), în a şasea evocă monştrii marini (dragonul, Leviathanul, Behemoth). Peştii sunt prezentaţi în cartea a şaptea. Şerpii, într-a opta. Viermii (albinele, insectele, de fapt), în cartea a noua. Cartea a zecea consemnează tot ceea ce se cunoaşte la 1240 despre arbori. Am ajuns, aşadar, cu bine la jumătatea enciclopediei.

În cartea a unsprezecea, eruditul Thomas Cantimpratensis descrie plantele medicinale şi aromatele (mirodeniile). În cartea următoare, dezvăluie virtuţile ierburilor de leac. În cartea a treisprezecea, vorbeşte despre „autorităţi” (adică despre autorii de încredere). Cartea a paisprezecea e un lapidarium (un inventar de pietre preţioase, de geme, de nestemate etc.).

În cartea a cincisprezecea, Thomas prezintă cele „şapte metale”. Tot şapte erau şi cerurile (regiunile celeste), despre care relatează în cartea a şaisprezecea. În cartea care urmează, discută despre sferele Pământului şi cele şapte planete (tot şapte!). În cartea a optsprezecea, adună ceea ce se cunoaşte despre mişcarile aerului (despre vânturi şi furtuni). În cartea a nouăsprezecea, sunt comentate cele patru elemente.

În fine, în cartea a douăzecea (ultima!), Thomas Cantimpratensis explică eclipsele şi mişcările celeste. Şi aşa am ajuns la sfârştul enciclopediei lui.

Această minunată lucrare a fost mult studiată de teologii medievali. A fost apreciată de Albert cel Mare (care a scris De animalibus) şi urmată de alţi enciclopedişti: Bartholomaeus Anglicus şi Vincent de Beauvais. Aş încheia, spunând că Thomas a compus, către sfârşitul vieţii, un tratat mult preţuit despre albine: Bonum universale de apibus.

N. A. Ca imagine ajutătoare, ofer coperta unei manual despre insecte şi viermi: Theatrum insectorum.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 februarie 2010

Bestiarul imposibil: de la himeră la griffin (griffon)


Alexius von Meinong (1853-1920) a afirmat într-una din cărţile sale: “Există entităţi care nu există”. Entităţile la care făcea trimitere erau, în realitate, entităţile imposibile.

Imposibilul (entitatea contradictorie) a fost ilustrat de Platon şi Aristotel prin tragelaf (ţapul-cerb). Filosofii antici s-au referit şi la himeră (care apare în Iliada lui Homer). Creştinii vor vorbi de Fiara cu şapte capete.

Himera are o poveste interesantă. Pentru antici, a fost un exemplu de ens impossibile. Ea provine, după cum am spus deja, din imaginarul homeric: găsim o descripţie a himerei (chimaira) în Iliada (VI: 181): fiara are cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe. La Apollodor, “chimaira” are partea din faţă de leu, coada de şarpe şi un al doilea cap, de capră, localizat în centru. În schimb, medievalii considerau că himera are coadă de şarpe, tors de femeie şi un cap de leu sau de bou.

Un manuscris medieval precizează: “Nota quos symera [chimera] est animal fictum compositum ex capite leonis, ex cauda draconis et ex ventre virginis” [ms 496, f.222r de la Biblioteca municipală din Bruges]. În context filosofic, himera apare pentru prima dată în dialogul lui Platon, Phaidros (229d). În Republica, Socrate afirmă decis că nu e dispus să explice natura monştrilor: se referă la Pegas, Gorgone şi Tragelaphos.

Medievalii au ilustrat imposibilul prin alte făpturi. La finele Evului Mediu şi mai târziu, Thoma din Aquino, Descartes, Meinong şi Bertrand Russell vor numi “cercul pătrat”, “muntele de aur”, “muntele fără văi” ca entităţi care desfid raţiunea.

Antichitatea nu a preţuit calul cu aripi. Pegasul devine un personaj interesant abia la Giordano Bruno şi, recent, la Willard van Orman Quine. Unicornul, se ştie, e o fiinţă afecţionată de Umberto Eco şi, îndeosebi, de Saul Kripke.


N. A. Griffonul este descris de Dante în Divina Commedia. Oferim o imagine a acestei creaturi. A desenat-o pictorul şi gravorul alsacian Martin Schongauer (1450-1491).

Citiţi în continuare!

vineri, 12 februarie 2010

Limba neo-adamică a lui Swift


Se presupune că limba adamică (aceea vorbită până la prăbuşirea Turnului Babel) a fost o limbă perfectă. Cuvintele nu sufereau de ambiguitate, erau transparente, exprimau cu exactitate gândurile şi desemnau fără rest lucrurile.

Au existat numeroase încercări de a inventa (sau reconstitui) o astfel de limbă. Umberto Eco le prezintă într-o carte cunoscută: În cautarea limbii perfecte. John Wilkins a construit, în acest nobil scop, un limbaj analitic, în care cuvântul dezvăluia fără rest constituţia lucrului.

Puţini ştiu însă că marele scriitor satiric Jonathan Swift (1667-1745) a ironizat această încercare a lui Wilkins în Gulliver’s Travels (III: 5). Gulliver e însoţit într-o academie unde există o secţiune de savanţi care se dedică edificării unui nou limbaj, unui limbaj desăvârşit.

Cum arată noul limbaj? Iată un prim proiect. Cuvintele polisilabice sânt reduse la unităţi lexicale formate dintr-o singură silabă. Sînt eliminate verbele şi participiile. În lumea reală, doar numele (care desemnează lucruri) există. Limba e compusă numai din substantive.

Al doilea proiect e şi mai interesant. Cuvintele sînt desfiinţate complet. Dacă numele desemnează întotdeauna lucruri şi numai lucruri, e mai potrivit să aduci lucrurile însele, când vrei să exprimi ceva, când porţi o discuţie. Nu mai pronunţi propoziţia „Mărul e roşu”. Aduci pur şi simplu un măr roşu şi îl pui în faţa ochilor celuilat. Ai nevoie de unt: aduci un pachet de unt. Vrei să te odihneşti la umbra unui arbore: aduci arborele.

Avantajul principal al acestei limbi neo-adamice, pur materiale, este, în opinia savanţilor evocaţi de Jonathan Swift, protejarea gîtlejului şi plămânilor. Pronunţarea cuvintelor duce la o coroziune a gâtlejului (şi la dureri în gât) şi ne micşorează volumul plămânilor.

Fireşte, proiectul e perfect absurd. Limba închipuită de Swift e o caricatură. Nu se poate vorbi (şi gândi) doar cu (substantive şi) lucruri. E nevoie, până una-alta, de prepoziţii şi conjuncţii etc.

N. A. Imaginea care însoţeşte postarea aparţine Leonorei Carrington (n.1917). Tabloul e intitulat Tower of Nagas şi a fost realizat în 1991.

Citiţi în continuare!

joi, 11 februarie 2010

Cerul cerurilor


Pornind de la un loc din Genesa (I: 6), filosofii şi astronomii medievali au vorbit de un cer dublu sau de o succesiune de ceruri, de o pluralitate de văzduhuri, care împart lumea în două regiuni (compartimente). Această diviziune e consecinţa unei lecturi literale a unor pasaje din Biblie.

Vulgata afirmă (în traducerea sfântului Ieronim): „Fiat firmamentum medio aquarum; et dividat aquas ab aquis. Et fecit Deus firmamentum dizvisitque aquas quae erant sub firmamento, ab his quae erant super firmamentum" (Gen, I: 6).

Majoritatea doctorilor din veacul de mijloc au luat în sens strict literal expresii precum „văzduhuri / ceruri”, „cer al cerurilor” sau „al treilea cer”, menţionat de apostolul Pavel, în legătură cu răpirea şi conversiunea sa. Ca atare, teologii au acceptat îndeobşte ideea că există mai multe ceruri, că pământul e acoperit de mai multe văzduhuri.

În chip foarte puţin surprinzător, Origen s-a despărţit de opinia comună. El a citit alegoric pasajele şi a susţinut că nu există suficient temei textual pentru a vorbi de şapte ceruri (sau de alt număr precis). Avertismentul lui Origen nu a fost, totuşi, luat în seamă.

Dacă multitudinea cerurilor a fost admisă în general, deosebirile au apărut în ceea ce priveşte numărul şi dispoziţia lor. Sfântul Hilarie a socotit că e temerar să fixezi cu exactitate acest număr. În schimb, alţii au acceptat părerile filosofilor greci şi au enumerat şapte, opt, nouă şi chiar zece ceruri (numărul zece a fost propus de manihei).

Cerurile se prezintă ca nişte emisfere concentrice, care se sprijină de uscat. Fiecare cer a primit un nume deosebit. Beda Venerabilul oferă ordinea următoare: aer, aether, olympus, spatium igneum, firmamentum, caelum angelorum, caelum Trinitatis.

Enciclopedistul Rabanus Maurus ne-a transmis o altă clasificare. Pe lângă caelum Trinitatis, există alte şapte bolţi celeste: empyreum, caelum aqueum sive chrystallinum, firmamentum, spatium igneum, olympum, caelum aethereum, caelum aoreum.

Surprinde în aceste enumerări creştine menţionarea Olympului, care este, mai degrabă, un cer păgân.

N. A. Pentru a ilustra aceste rânduri am ales Surrealist Essay, un tablou realizat de Salvador Dali (1904-1989) în anul1934.

Citiţi în continuare!

miercuri, 10 februarie 2010

Încă o dată despre viruşi şi paraziţi


Îmi aduc şi acum aminte cât de uimit am fost, când Alina Sorohan (1962-1988), pe atunci studentă în Medicină, mi-a spus că virusul se poate defini ca fiind un cristal care e viu doar atâta vreme cât găseşte hrană. În lipsa ei, această entitate parazită trece de cealaltă parte a vieţii.

Nu ştiu dacă un virus este negreşit un cristal. Sper să aflu asta de la un specialist geolog. Ceea ce ştiu sigur este că locul virusului este în specia "paraziţilor", alături de vampiri şi filosofi (precum filosoful descris de Lucian din Samosata).

Există şi paraziţi de ordinul zgomotelor şi tocmai despre aceşti paraziţi scrie Michel Serres (n. 1930), în lucrarea pomenită în nota precedentă: Le parasite. Parazitul din media (parazitul care împiedică ascultarea tranzistorului sau vocea prietenului la telefon) este asemenea virusului într-un organism, sau a ţapului ispăşitor într-o comunitate. Parazitul nu e atât un obstacol, o defecţiune, cât, mai degrabă, o forţă productivă şi protectoare.

Teoria biologică a parazitului (şi a parazitării) confirmă această idee susţinută de Michel Serres. Biologul Luis P. Villareal afirmă că un studiu aprofundat asupra naturii virusului ne-ar putea modifica radical opiniile şi prejudecăţile despre viaţă. Cercetările virale pun la îndoială vechea părere că unitatea de bază a vieţii este celula, întrucât celula se poate reproduce pe baza materialului propriu.

Viruşii sînt entităţi (fiinţe) pur relaţionale, care depind de forţa vitală a unei alte entităţi biologice. Viruşii nu au capacitate de reproducere („they lack the capacity for self-replication”). Pentru acest motiv, ei sînt (ceva viu) doar în parte. Au un statut liminal, în afara ţesăturii vieţii ("outside the web of life"). Pe scurt: virusul este o stranie entitate intermitentă.

Louis P. Villarreal conchide că natura paradoxală a virusului pune în cauză vechile noastre concepţii despre ceea ce înseamnă viaţa şi viul. Prin urmare, biologii confirmă premisa de bază a cărţii lui Michel Serres, Le parasite: parazitul e productiv. Ei confirmă, de asemenea, şi un principiu ontologic afirmat de acelaşi Serres: relaţiile precedă fiinţa.

Referinţe:
Louis P. Villarreal, "Are viruses alive?", Scientific American, December, 2004. pp.77-81.

N. A. Imaginea care deschide această notă nu are titlu. Artistul de sorginte ucraineană, Maurice Baskine (1901-1968), a intitulat-o Untitled (ceea ce este, totuşi, un simulacru de titlu). Tabloul nu e datat.

Citiţi în continuare!

Parazitul şi parazitica


Una din temele metafizice grave este, neîndoios, aceea a parazitului (şi a statutului său). Cel dintâi filosof care a discutat aceste chestiuni subtile a fost Lucian din Samosata. El a propus, de altfel, şi o nouă ştiinţă, aceea în care este expert parazitul. Şi anume parazitica.

În viziunea sarcasticului scriitor Lucian din Samosata, parazitul este individul care se caracterizează prin doua atribute: a) nu face nimic (nu munceşte, în sensul propriu al termenului); b) e un însoţitor indispensabil al individului avut. Într-un cuvânt, parazitul parazitează (dar nu asupreşte pe nimeni)...

În 1980, Michel Serres a publicat o carte cu titlul Le parasite, în care descrie amănunţit figura parazitului, pornind de la definiţia următoare: parazitul este făptura care nu mănâncă niciodată la masa proprie, ci la masa altuia, la masa unei gazde. Gazda nu e neapărat o victimă a parazitului. De obicei, gazda însăşi îl invită la masă pe parazit.

În opinia lui Serres, parazitul are o funcţie pozitivă, chiar productivă. În fond, alături de viruşi, îngeri şi vampiri, omul este, prin însăşi esenţa sa, o fiinţă parazitară. Fiindcă nu are un loc propriu, ci e mereu în căutarea unei gazde, parazitul poate fi descris, dar nu poate fi clasificat. A clasifica înseamnă a distribui unui anume element o poziţie precisă într-o mulţime. Parazitul e mereu „la mijloc”, într-un spaţiu intermediar, e "o fiinţă în relaţie cu o relaţie". Într-un fel, el e un nomad.

Ca şi viruşii (despre care nu ştim cu exactitate dacă sunt vii), omul e o fiinţă relaţională. Voi reveni.

Referinţe:

Michel Serres, Le parasite, Paris: Grasset, 1980.
Louis P. Villarreal, "Are viruses alive?", Scientific American, December, 2004, pp.77-81.

N. A. Un înger poate însoţi fireşte aceste însemnări. A fost pictat de Max Ernst (1891-1976). Este însuşi The Fireside Angel (1937)

Citiţi în continuare!

marți, 9 februarie 2010

Mundaneum


Deşi universul conţine o infinitate de lucruri şi făpturi (sau, poate, tocmai din această pricină), au existat mereu minţi temerare, care au încercat să pună ordine şi să clasifice infinitatea.

Pe urmele lui Plinius cel Batrîn, Isidor din Sevilla, de pildă, a incercat o atare isprava în secolul al VII-lea. Secolul al XIII-lea a fost numit pe bună dreptate secolul enciclopediştilor: Bartholomaeus Anglicus, Vincent de Beauvais se numără printre ei.

Dar visul clasificării perfecte, visul de a rândui întregul (care e nesfârşit) nu s-a stins niciodată. Eşecul strămoşilor nu i-a descurajat pe succesori. De exemplu, la finele secolului al XIX-lea, doi savanţi belgieni (care amintesc de nechibzuinţa unor Bouvard şi Pecuchet, personajele lui Flaubert) s-au hotărât să adune tot ceea ce se ştie despre univers într-un imens repertoriu. E o încercare cu adevărat halucinantă!

Cei doi savanţi se numeau Henri La Fontaine şi Paul Otlet. Rezultatul muncii lor, inventarul "universal" al lumii, s-a numit Mundaneum. Catalogul cuprindea 16 milioane de fişe. Şi era însoţit de un muzeu în care Henri La Fontaine şi Paul Otlet arhivau cărţi, ziare, afişe, fotografii, cărţi postale etc.

Una din ramurile acestui nesăbuit catalog se referă la iconografie (a fost intitulată Répertoire Iconographique Universel). Alta este un Répertoire Universel de Documentation. Nu atât încercarea de a aduna documente a celor doi ne provoacă uimire, cât uşurinţa cu care ei folosesc în titulaturi periculosul adjectiv „universal”.

În sfârşit, voi spune că Mundaneum se află în oraşul Mons (Belgia) şi poate fi vizitat oricând de curioşi.

N. A. Însoţim aceste rânduri cu tabloul lui René Magritte (1898-1967) intitulat (filosofic!) Querelle des universaux. A fost pictat la începutul anului 1928.

Citiţi în continuare!

duminică, 7 februarie 2010

Deep Blue, Kasparov, Leibniz


Mulţi filosofi şi logicieni împărtăşesc părerea că a gândi (a raţiona) înseamnă a calcula. Este, de altfel, o opinie larg răspândită (poate fi întâlnită şi în lucrările lui Ioan Petru Culianu). Există, cu toate acestea, motive serioase de a ne îndoi de justeţea echivalării: se pare că a gândi nu e tot una cu a calcula...

L-am pomenit pe Ioan Petru Culianu. El priveşte gândirea (şi evoluţia ideilor) ca fiind operaţii de ordin computaţional. O asemenea operaţie guvernează şi evoluţia doctrinelor gnostice. Echivalenţa dintre gândire şi calcul e, fireşte, mai veche.

În Leviathan, Thomas Hobbes (1588-1679) susţine că gândirea este o specie a culculului: când gândim, comparăm ideile între ele, le adunăm sau le scădem şi le aşezăm după legile proporţiei. Esenţa gândirii este, aşadar, adiţia. Orice formă de gândire se reduce în cele din urmă la aritmetică.

În Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărime negativă (Versuch den Begriff der negativen Größen in die Weltweisheit einzuführen, 1763), Immanuel Kant (1724-1804) va promova o idee asemănătoare. În deosebire de Hobbes, filosoful german vede echivalenţa gândire - calcul (şi posibilitatea de a folosi modelul aritmeticii pentru a oferi o imagine a gândirii) ca având, mai degrabă, o valoare epistemică, de sugestie, de model. Aievea, gândirea e mai mult decât un simplu calcul. Prin urmare: Hobbes consideră actul gândirii ca fiind de natură computaţională, în timp ce Immanuel Kant acceptă echivalenţa doar ca posibil model al gândirii.

Dar filosoful la care ideea de calcul culminează este Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716). El încearcă se creeze un limbaj mai simplu, cu virtuţi universale, transparent pentru toţi. Acest limbaj va fi folosit cu uşurinţă şi rezultate miraculoase - crede Leibniz - în orice calculus ratiocinator. Ideile simple (fiinţă, corp, sensibil, raţional) sunt simbolizate printr-un număr prim: 1, 2, 3, 5 etc. Combinând ideile simple, obţinem un număr unic pentru o idee compusă. Omul este fiinţă x corp x sensibil x raţional, adică 1 x 2 x 3 x 5 = 30.

O confirmare a egalităţii dintre gândire şi calcul a părut a veni în 1997, când puternicul calculator Deep Blue (capabil să verifice 300 de milioane de mutări pe secundă) l-a învins, într-o partidă de şah celebră, pe Garry Kasparov, pe atunci campionul mondial al acestui sport.

Totuşi, ideea că gândirea e, prin esenţa ei, calculatorie e o simplificare brutală. A gândi înseamnă mai mult decât a calcula. Şahistul nu procedează niciodată precum Deep Blue. El nu calculează, dar recunoaşte formele şi are intuiţii. Rezultatul oricărui calcul nu are nimic surprinzător. Gândirea este, în schimb, ea, întotdeauna surprinzătoare. Calculatorul nu poate lucra cu paradoxe. Un calculator va respinge de-a dreptul dogma Sfintei Treimi (sau se va bloca în faţa enunţului care o exprimă). În paradox, gândirea se află, aş zice, în mediul ei.

Referinţe:
Daniel Parrochia, Qu’est-ce que penser /calculer? Hobbes, Leibniz & Boole, Paris: Librairie J. Vrin, 1992, 127p.

N. A. Oferim împreuna cu această notă o pânză semnată de pictorul francez André Masson (1896-1987). Titlul ei este Le chantier de dédales (1939).

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 februarie 2010

Farmecul şi seducţia


În 2003, Georges Vigarello a ţinut în cadrul l’École des Hautes Études un seminar despre „mizele aparenţei fizice”. S-a referit, fireşte, la silueta corporală, la gesturi şi mişcări, la veşminte, la culori. Într-un cuvânt, la corp, în măsura în care corpul primează (ca aparenţă şi apariţie) în relaţiile sociale.

Fireşte, importanţa şi semnificaţia corpului au o evoluţie istorică (nu mai puţin conţinutul frumuseţii). În acest context, Vigarello a vorbit şi despre modurile seducţiei în timp. În Vechiul Regim (după periodizarea istorică a savanţilor francezi), seducţia a fost privită mai degrabă negativ. Cuvântul „seducţie” (ca şi acela de „cochetă”) au o conotaţie peiorativă şi apar în limbajul juridic al epocii. Cocheta este blamată. Ceea ce nu mai este deloc valabil astăzi.

În secolul al XVII-lea, seducţia se defineşte ca fiind „exerciţiul influenţei asupra cuiva”. A seduce înseamnă, într-un fel, a subordona, a subjuga, a înfrânge o opoziţie. Prin urmare, seducţia e o specie „slabă” a violenţei. În deosebire de azi, seducţia operează într-un univers de inegalităţi şi asimetrii.

Din acelaşi context lexical face parte şi termenul „farmec”: el nu desemnează doar corpul, ci corpul animat, corpul care este locul armoniei, delicateţei: „le corps qui charme c’est le corps qui est animé”. Interesant este că, în Vechiul Regim, farmecul nu are nici o conotaţie sexuală. El e de natură pur psihologică, pur „angelică” (este chiar termenul lui Vigarello).

Nu numai seducţia evoluează, dar şi frumuseţea fizică, modul în care e percepută şi apreciată. Georges Vigarello subliniază, astfel, că „la beauté s’invente dans l’histoire”. Idealul de frumuseţe se modifică permanent. Nu ne mai place azi ceea ce veneram ieri. Evul Mediu preţuieşte, în cazul domniţelor, în afara cosiţei, forma delicată a buzelor, gura mică şi strânsă, ca semn al unei firi discrete şi retrase: domniţa nu e dispusă să vorbească prea des, nu izbucneşte în râs pe neaşteptate, se comportă mereu cu extremă reţinere.

Aş aminti, în încheiere, că Georges Vigarello a redactat o lucrare despre frumuseţe, despre care am scris deja pe blog: mă refer la O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, traducere de Luana Stoica, Editura Cartier, 2006.


Pentru a redacta această nota am folosit un interviu al profesorului Georges Vigarello publicat în versiunea online a revistei Le portique (no 12, 2003): http://leportique.revues.org/index575.html

N. A. Imaginea reproduce tabloul semnat de Remedios Varo Uranga (1908-1963). Este intitulat Aux bonheur des dames (1956).

Citiţi în continuare!

vineri, 5 februarie 2010

Dracul în rai?


În filosofia religiei, se discută de mult o problemă neaşteptată (cel puţin pentru mine): există realmente iadul, infernul? Unii teologi serioşi contestă pur şi simplu existenţa lui. Cei mai mulţi îl acceptă. Şi aduc diverse argumente în acest sens.

În ce sens putem vorbi de infern? Ca loc „fizic” al păcătoşilor şi damnaţilor? Ca loc inteligibil, în sensul lui topos noetos al lui Platon? Sau, pur şi simplu, ca dispoziţie sufleteasca? Imi amintesc că părintele N. Steinhardt vorbea despre iad în chiar aceşti termeni (a se vedea eseul său "Cum se înfiripă iadul"). Omul care a greşit poartă deja iadul remuşcărilor în suflet. Iadul e, deci, o stare psihică.

În altă ordine de idei, m-a frapat, când am citit Mic tratat despre iad al teologului catoloc Hans Urs von Balthasar (1905-1988), sugestia lui că o existenţă a iadului şi după eschaton e improbabilă. Dumnezeu îi va recupera pe păcătoşi şi, până la urmă, şi pe diavol.

Nu mi-a scăpat nuanţa origenistă a acestei opinii. Dar tema apocatastazei (despre care Origen însuşi mărturisea că i se atribuie pe nedrept) e o ispită puternică pentru orice teolog şi, aş îndrăzni să zic, pentru orice om. În ce chip ar arăta o lume (după „plinirea timpurilor”), în care de o parte ar sta fericiţii şi Dumnezeu, iar de alta damnaţii? Din perspectiva îndurării divine, putem accepta o astfel de lume?

În încheierea acestor gânduri disparate, aş menţiona interesantul studiu al filosofului Theodore Sider, intitulat „Hell and Vagueness” (a se vedea publicaţia Faith and Philosophy 19 (2002): 58-68).

Sider argumentează că, la Judecata de apoi, Dumnezeu se va confrunta cu o redutabilă problemă logică. Clasificarea păcătoşilor ţine de o logică a vagului. Mulţimea fericiţilor (ca şi aceea a damnaţilor, nu contează) este o mulţime vagă (nuanţată, fuzzy). Apartenanţa individului la o astfel de mulţime e una ea însăşi nuanţată.

Judecând după faptele bune şi după faptele rele ale fiecărui individ, Dumnezeu trebuie să determine gradul lui de apartenenţă la o mulţime sau alta. Acest grad nu poate fi unul şi acelaşi pentru toţi. Putem nota gradul apartenenţei maxime 1. Gradul apartenenţei minime 0. Între 1 şi 0, există o multitudine de grade intermediare. Unde îl vom situa pe acela al cărui grad de apartenenţă la mulţimea fericiţilor e 0, 001? Printre fericiţi? Doar pentru atât?

Theodore Sider conchide că problema nu are soluţie. Dumnezeu nu poate determina locul cazurilor marginale (al celor mai degrabă păcătoşi decât ne-păcătoşi). Încă o „neputinţă” divină?

Dragilor, să ne întâlnim în rai...

N. A. Imaginea însoţitoare aparţine pictorului german simbolist, Franz von Stuck (1863-1928). Tabloul se numeşte Îngerul păzitor al paradisului (1889).

Citiţi în continuare!

miercuri, 3 februarie 2010

Nestematele lui Theophrast


Cam tot ce se ştie şi se spune în Evul Mediu despre virtuţile pietrelor (şi mineralelor, în genere) provine dintr-un tratat scris de succesorul lui Aristotel, Theophrast (aprox. 370 - 285 ante Christum). Tratatul se numeşte, bineînţeles, Despre pietre.

Piatra numită carbunculus, de pildă, este de culoare purpurie, are virtuţi curative. Unii savanţi pretind că acest mineral creşte pe fruntea dragonului sau a aspidei (care este un şarpe), de unde se desprinde şi cade pe pământ. Cine o găseşte are mult noroc. Alţii spun că, în realitate, carbunculus este piatra de rubin, care se găseşte undeva în Orient.

Acelaşi Theophrast descrie şi lapis lyncurius care este, în fapt, "piatra linxului", fiindcă provine, prin solidificare, din urina bestiei. De culoarea ambrei, lapis lyncurius are puterea de a atrage lucrurile din jur, inclusiv bucăţele de lemn.

În schimb, diamantul (lapis adamantius) este descris, în De civitate Dei (21: 4), de sfântul Augustin. Diamantul provine din India. Nu poate fi spart nici dacă îl loveşti cu o vergea de fier ori dacă îl treci prin foc. Singura modalitate de a-l sparge, afirmă sf. Augustin, este să-l umezești cu sânge de ţap. Prin acest tratament poate fi de îndată fărîmițat. Diamantul este şi un simbol al lui Iisus, care nu poate fi înfrânt de nici un rău.

În schimb, perla este simbolul sfintei Fecioare. În opinia lui Plinius cel Bătrân, se găseşte într-o regiune din preajma insulelor Taprobane şi Stoidis (tot în Orient). Unii erudiţi spun că perla se naşte dintr-o piatră cu numele oyster. Isidor din Sevilla (secolul al VII-lea) susţine, totuşi, în vestita lui enciclopedie, Etymologiae sive Origines, că perla este produsă de un crustaceu numit oceloe.

În timpul nopţii, crustaceul oceloe se apropie de ţărm şi primeşte un strop de rouă celestă. În urma acestei fecundări, crustaceul concepe o perlă.

O traducere englezească a tratatului redactat de Theophrast, traducere din 1956, poate fi consultată la adresa următoare...
http://www.farlang.com/gemstones/theophrastus-on-stones/page_001

N. A. Imaginea reproduce un tablou semnat de artistul francez Aline Gagnaire (1912-1998). Tabloul este intitulat Surrealist Composition (1945).

Citiţi în continuare!

Eros şi agape


La sfârşitul Antichităţii, gânditorii creştini deosebesc deja între eros şi agape. Anders Nygren (1890-1978), într-o lucrare celebră, a descris minuţios cele două specii de iubire şi a încercat să explice cauza repudierii erosului de către teologii creştini.

Analizând mărturiile textuale cele mai importante, Nygren vede în eros calea omului către principiul divin (viziunea lui Platon), în timp ce agape ar reprezenta calea divinului către om. Altfel spus, erosul e o forţă ascensională, ţinteşte spre înalt, în timp ce agape semnifică o coborâre a divinului spre om.

În alte cuvinte, iubirea erotică are o natură stihială. Ea este, cu o expresie a lui Heidegger, o uriaşă „forţă de dislocare”. Doar energia dezlănţuită a erosului poate desprinde sufletul din lumea sensibilă. În schimb, iubirea agapică este darul pe care îl face divinitatea insului umil. Ea capătă adesea forma sacrificiului.

După cum aminteşte Anders Nygren, erosul este iubirea omului în măsura în care divinitatea poate fi un „obiect” de iubire. Dimpotrivă, agape e iubirea divinităţii înseşi pentru făpturile sale. Cartea fundamentală cu privire la eros este dialogul lui Platon, Banchetul. Cartea fundamentală cu privire la agape este, desigur, Noul Testament.

Ofer, în încheiere, o mică bibliografie (în limba franceză) cu privire la eros şi erotism:

Francesco Alberoni, L'érotisme, Paris : Ramsay, 1986. (258 p.).
Georges Bataille, L'érotisme, Paris : Éditions de Minuit, 1957 (305 p.).
René Étiemble, L'érotisme et l'amour, Paris: Arléa, 1987 (154 p.).
Michel Henry, Incarnation. Une philosophie de la chair, Paris: Éditions du Seuil, 2000.
Jean-Luc Marion, Le phénomène érotique, Paris: Éditions Grasset, 2003 (373 p.).
Colectiv: “Érotisme et ordre moral”, in Revue d'études culturelles n°1 2005. Publicaţia poate fi consultată la adresa următoare:
http://etudesculturelles.weebly.com/erotisme.html

Referinţe:
Anders Nygren , Érôs et Agapè: La notion chrétienne de l'amour et ses transformations, Paris: Aubier, Editions Montaigne, 1962.

N. A. Imaginea e o reproducere a tabloului (considerat o vreme scandalos), intitulat Cardinal et nonne, realizat de Egon Schiele în 1912.



Citiţi în continuare!

marți, 2 februarie 2010

Nuieluşa ca argument filosofic


Printre argumentele care pot fi aduse în favoarea unei poziţii filosofice proprii, aş enumera, înainte de toate, argumentum ad misericordiam (mai exact: argumentul relativ la îndurare).

Acest argument este, bineînțeles, lipsit de validitate (incorect). El face apel la mila (patimile) cititorilor, la bunăvoința auditorilor şi, în general, la sentimentele de simpatie ale unui public determinat: "Trebuie să acceptaţi teza mea, dacă mă iubiţi". Argumentul poate fi întâlnit adesea în textele lui Nietzsche.

Dar mai există, în lista retoricii, un argument simpatic. Se numeşte argumentum ad baculum (ceea ce înseamnă, în româneşte, argumentul bastonului sau al nuieluşei): "Este preferabil să acceptaţi poziţia mea filosofică, mai întâi, fiindcă este una raţională şi, în al doilea rând, fiindcă ţin un baston vârtos în mână, cu care vă voi îndrepta oasele dacă nu acceptaţi ce vă spun".

Fireşte, nici unul din aceste minunate argumente nu e logic corect, deşi toate au o vădită forţă persuasivă. Sau nu sînteţi de acord?

Pentru argumentum ad baculum, a se vedea, în engleză, următoarea adresă:

V. G.

N. A. Dintr-un manuscris medieval intitulat Hortus deliciarum am ales imaginea care prezintă iadul...

Citiţi în continuare!

luni, 1 februarie 2010

Mistificări


Am prezentat succint, în nota precedentă, farsa lui Alan Sokal. Dar Sokal nu este unicul mistificator de succes. Un savant a determinat cu maximă precizie valoarea completă a lui Pi. Altul a reuşit acelaşi lucru pentru radical din 2 (rezultat care trece, de obicei, drept iraţional).

Mai am exemple de farse reuşite. Matematicianul Michel Chasles a propus spre vânzare, prin intermediul unui falsificator, câteva scrisori perfect autentice din corespondenţa dintre Blaise Pascal şi Newton şi altele nu mai puţin autentice din corespondenţa dintre Vercingetorix şi Iulius Cezar. Chasles susţine că a existat o corespondenţă şi între Maria Magdalena şi Iisus. Ca urmare, a oferit spre vânzare câteva epistole scrise de Maria Magdalena în aramaică.

Altcineva a organizat o expoziţie în care a putut fi admirată o pânză splendidă, în stil suprarealist, realizată de aşa-zisul pictor Boronali. Pânza era în realitate efectul miraculos al unui penson legat de coada unui măgar. Boronali era, de fapt, anagrama lui Aliboron, numele măgarului în fabulele lui La Fontaine.

Un naturalist a pretins că a descoperit ordinul rhinogradelor (Rhinogradentia). Numele savantului e Gerolf Steiner şi a fost profesor în Karlsruhe. Cartea în care îşi prezenta descoperirea s-a publicat şi în franceză. Ea prezenta cu lux de amănunte modul de viaţă, obiceiurile şi habitatul rhinogradelor.

O altă mistificaţie amuzantă e din 1931. În acel îndepărtat an, fizicianul Hans Bethe (care va lua mai târziu premiul Nobel) a publicat un articol în care argumenta de ce zero absolut are valoarea de -273°C. Fireşte, numărul era cu desăvârşire arbitrar.

Până una alta, articolul mistificator publicat de Alan Sokal în revista Social Text (cu toate cele 109 note de subsol ale sale) poate fi citit la adresa următoare:

http://www.physics.nyu.edu/faculty/sokal/transgress_v2/transgress_v2_singlefile.html

P. S. Titlul acestor rânduri vine, desigur, de la un animal închipuit: unicornul trandafiriu invizibil (Invisible Pink Unicorn). Toate informaţiile din articol sunt, desigur, nişte nevinovate mistificaţii.

N. A. Imaginea e o reproducere a pânzei lui Max Ernst (1891-1976), Four Birds and Cage (1926).

Citiţi în continuare!

Planomenul şi haoidizarea filosofiei


A trecut mai bine de un deceniu de când un om de ştiinţă prestigios a ironizat pseudo-ştiinţa filosofilor post-modernişti. Articolul semnat de fizicianul american Alan Sokal se intitula "Transgressing the Boundaries: Towards a Transformative Hermeneutics of Quantum Gravity" (Social Text 46/47 (1996), pp.217-252).

Din păcate, lecţia (şi scandalul care a urmat) nu au folosit la nimic: filosofii îşi culeg mai departe erudiţia din istoria filosofiei (adică tot de la filosofi) şi nu din lectura atentă a lucrărilor ştiinţifice, pe care le imită, totuşi. Precum hagiul din poemul lui Ion Barbu, filosoful e o fiinţă care se hrăneşte cu propriul trup sau, cu expresia lui Jacques Bouveresse, filosoful „se autoconsumă”.

În 1997, Alan Sokal şi Jean Bricmont publică lucrarea Impostures Intellectuelles (Éditions Odile Jacob), care mută polemica în Franţa. Traducerea în engleză a cărţii, sub titlul Fashionable Nonsense: Postmodern Intellectuals' Abuse of Science (Picador USA : New York) se tipăreşte un an mai târziu.

Voi inventaria, spre amuzament, câteva din tezele perfect stupide din textul semnat de Sokal. În opinia lui, teoria gravităţii cuantice (sic!) are implicaţii politice progresiste; această teorie se cuvine completată cu noile descoperiri ale savanţilor New Age, în special cu noţiunea revoluţionară a câmpului morfogenetic (sic!!!).

Alan Sokal îşi completează articolul cu o serie de note de subsol, în care fantezia se îmbină cu umorul. De exemplu, teoria Zermelo-Fraenkel- Skolem (care există!) ar fi o construcţie a matematicienilor de orientare liberală, chiar socialistă (ceea ce e fals!). Această teorie ar cuprinde o pretinsă axiomă a egalităţii, dar şi o axiomă a alegerii.

Sigur, acest amestec pseudo-ştiinţific este greu de sesizat de către cititorul profan, lipsit de studii pozitive. Prin „Transgressing the Boundaries...”, Sokal a sugerat că însuşi jargonul folosit de către o seamă de pseudo-filosofi contemporani e doar o impostură, o imensă şarlatanie, o mixtură de termeni filosofici străvechi şi de confecţii lexicale pseudo-ştiinţifice.

Voi exemplifica această tendinţă „inovatoare” de limbaj, citând termeni precum: „haoid”, „deteritorializare”, „spaţiu haptic”, „maşină dionisiacă”, „planomen”. Las cititorului plăcerea de a identifica precis filosofii din care am spicuit...

V. G.

N. A. Imaginea este o acuarelă semnată de pictorul francez Gustave Moreau (1816-1898).

Citiţi în continuare!