marți, 12 ianuarie 2010

Ţie îţi spun, Doamne...


Nimic nu pare mai evident şi, totodată, mai obscur decât adevăratul destinatar al Confesiunilor sfântului Augustin. Dumnezeu este invocat la tot pasul şi, totuşi, Dumnezeu fiind omniscient, prin definiţie, confesiunea episcopului din Hippo pare un discurs inutil (sau zadarnic).

Sigur, am putea lua termenul „confiteor” în sensul lui strict teologic (pe Tine, Doamne, te mărturisesc...) şi atunci discursul lui Augustin nu reprezintă decât profesiunea de credinţă a unui creştin, o declaraţie rituală... Dimensiunea pur confesivă a Confesiunilor dispare. Pe de altă parte, putem vedea în postularea lui Dumnezeu ca destinatar imediat (prim) un simplu exerciţiu retoric.

Pentru a oferi o sugestie în direcţia căutării unui răspuns, voi reproduce mai jos interpretarea lui Jean Starobinski, din introducerea la studiul „Progresul interpretului”, studiu cuprins în volumul Relaţia critică.

Aşadar: „Mă gândesc aici la Confesiunile sfântului Augustin: autorul se adresează lui Dumnezeu cu intenţia de a-şi edifica cititorii.

Destinatarul direct al discursului este Dumnezeu; în schimb, oamenii sunt numiţi la persoana a treia ca nişte beneficiari indirecţi ai efuziunii la care sunt admişi ca martori. În felul acesta, discursul autobiografic capătă formă suscitând aproape simultan doi destinatari, unul interpelat direct, ceilalţi luaţi martori indirect.

Să fie oare aceasta un lux inutil şi să credem că invocarea lui Dumnezeu n-ar fi la sfântul Augustin decât un artificiu de retotică? Câtuşi de puţin. Dumnezeu n-are, evident, nevoie să primească povestirea vieţii lui Augustin, din moment ce el e atoateştiutor şi vede eternitatea dintr-o singură privire: el primeşte rugăciunea şi ofranda; lui Dumnezeu i se mulţumeşte pentru intervenţia harului său în destinul naratorului.

Căci el nu e interlocutorul actual decât pentru motivul că a fost stăpânul întregii istorii anterioare a naratorului: l-a pus la încercare, l-a întors de pe calea greşelii, i s-a revelat din ce în ce mai imperios.

Luându-l drept interlocutor într-un mod atât de ostensibil, Augustin se dedică veracităţii absolute: cum ar putea să falsifice sau să disimuleze indiferent ce în faţa celui care pătrunde în toate trupurile şi în toate sufletele? Iată deci cum conţinutul discursului e garantat de cea mai înaltă cauţiune.

Din cauza destinatarului pe care ea şi-l atribuie, confesiunea se salvează de riscul falsificării pe care nu-l pot ocoli povestirile obişnuite. Dar care va fi funcţia destinatarului secundar, adică a auditoriului, format din oameni şi indirect invocat?

El va legitima prin prezenţa sa presupusă însăşi discursivitatea confesiunii. Într-adevăr, nu pentru Dumnezeu, ci pentru omul care citeşte e necesar să existe o naraţiune, etalând o suită de evenimente în înlănţuirea lor succesivă.

Dubla destinaţie a discursului – îndreptat spre Dumnezeu şi spre oamenii care-l ascultă – face ca adevărul să devină discursiv, iar discursivitatea să devină veridică.

Iată deci că se pot uni, într-o oarecare măsură, instantaneitatea cunoaşterii oferite de Dumnezeu, cu temporalitatea naraţiunii explicative necesare inteligenţei omeneşti. Şi, în felul acesta, se împacă motivarea edifiantă şi finalitatea transcendentă a confesiunii: cuvântul adresat lui Dumnezeu va putea converti sau întări şi pe ceilalţi oameni”.

După această pagină cu multe observaţii interesante, Jean Starobinski propune cunoscuta lectură explicativă a unui episod din Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau: „Ospăţul de la Torino”.

Referinţe:
Jean Starobinski, „Progresul interpretului”, in Relaţia critică, traducere de Alexandru George, Bucureşti: Editura Univers, 1974, pp.91-92 (citatul)

N. A. Imaginea care deschide aceste însemnări aparţine pictorului suprarealist Richard Oelze (1900-1980). Titlul ei este Verwachting.

Un comentariu:

Nicoleta Dabija spunea...

Nu numai ca exista un dublu destinatar al confesiunii lui Augustin, dar, la fel, se poate vorbi de un dublu autor al confesiunii: Augustin si Dumnezeu insusi. Caci episcopul nu face decit sa marturiseasca harul divin din el insusi,este mijlocitorul pentru a face cunoscuta si auzita vocea Domnului.