marți, 5 ianuarie 2010

Nota de subsol: mic istoric


Nu există astăzi volum „serios” fără note infrapaginale. O carte din care lipsesc aceste trimiteri (cvasi-obligatorii) în josul paginii sau la finele capitolului nu prezintă încredere. Cel puţin, aşa gândesc savanţii.

Mulţi cred că nota este o mărturie a seriozităţii superioare a autorului, a minuţiozităţii sale, a atenţiei sale scrupuloase. Alţii spun că o carte convinge, doar numai notele dovedesc.

Platon, Aristotel, Plotin sau Augustin nu s-au folosit, totuşi, de note infrapaginale. Chiar dacă în contemporaneitate cărţile lor au un subsol abundent. Dar acest subsol înţesat de note aparţine îngrijitorilor ediţiei şi nu autorilor. Practica notei infrapaginale e o invenţie (relativ) târzie. Întâlnim, de exemplu, note la Kant şi Hegel, dar nu în exces.

Sigur, în marginea câte unui manuscris, scribii medievali adăugau un cuvânt sau mai multe, pentru a limpezi o expresie din textul propriu-zis, pentru a oferi o explicaţie de ordin exegetic. Începând însă cu secolul al XII-lea, termenul nota devine obişnuit. Lîngă un anume pasaj, comentatorul scrie nota, care e imperativul verbului notare, a lua notă, a ţine minte (sensul sintagmei nota bene e chiar acesta: bagă bine în cap!).

Termenul nota semnalează o frază importantă sau dificilă, asupra căreia cititorul e îndemnat să mediteze cu grijă. Adeseori, în manuscrise, apare şi termenul pictura. Mary Carruthers sugerează că e vorba tot de un imperativ: pornind de la descriere, cititorul e ţinut să-şi formeze o imagine. Ambii termeni ţin însă de aşa-numita „artă a memoriei”...

Cel care a introdus practica notelor şi trimiterilor este, după unele ipoteze, Pierre Beyle, autorul unui vestit Dicţionar filosofic. Într-o carte dedicată chiar acestei teme, Anthony Grafton examinează, în primul rând, lucrările istoricilor germani, care au fost nu doar iubitori înverşunaţi ai notei de subsol, dar şi teoreticieni ai acestei practici. Grafton îl citează pe Leopold von Ranke (1795-1886), dar nu uită să-l amintească şi pe englezul Edward Gibbon (1737-1794), care îi este anterior cu un veac.

În secolul al XVIII-lea, nota este ceva curent în lucrările istoricilor şi filosofilor (la David Hume, de pildă). Mergând spre origini, Anthony Grafton analizează culegerile de documente publicate de eruditul german Athanasius Kircher (1601-1680). Kircher îşi adnotează documentele şi poate fi considerat un practician serios al notei. El a redactat, printre altele, şi o lucrare cu titlul baroc Mundus subterraneus, quo universae denique naturae divitiae, în care se ocupă de geologie.

Concluzia lui Grafton este că nota infrapaginală are o istorie străveche şi (chiar) multiplă. Cu toate acestea, filosofii, în deosebire de istorici, fac mai puţin uz de ea.


Referinţe:
Mary Carruthers, Le Livre de la Mémoire: La mémoire dans culture médiévale, Editions Macula, 2002.
Anthony Grafton, Les Origines tragiques de l’érudition: Une histoire de la note en bas de page, « La Librairie du XX° siècle », Paris: Seuil, 1998.

N. A. A venit, poate, vremea să (mai) punem un tablou de Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, Prim Marchiz de Púbol (1904-1989). Am ales, Leu, cal şi femeie adormită greu de văzut (1930).

Un comentariu:

Maria Mihaita spunea...


L-am injurat copios pe ingrijitorul editiei recente din "Confesiunile Sf. Augustin" care, prin excesiv de multele note de subsol si prin prefata, facea textul de neinteles.
Pe de alta parte, eu zic ca, daca nu e nevoie de explicatia respectiva, mai bine lasa-l pe cititor sa-si talmaceasca el textul si sa-l inteleaga ca atare. De ce mintea unuia ar fi mai breazadecat a altuia, de fapt?!
Da' poate sunt eu carcotasa!