sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Interpretarea între monism şi pluralism


În discuţiile hermeneutice contemporane, s-au conturat, în principiu, două poziţii. Unii exegeţi se revendică de la o poziţie monistă: există o singură interpretare validă (corectă, adevărată) a unui obiect cultural. Cei mai mulţi exegeţi sînt, în schimb, pluralişti. Un text oarecare poate primi mai multe interpretări plauzibile.

Cele două poziţii au fost re-definite de Michael Krausz în chipul următor: multiplismul este „idealul unei pluralităţi de interpretări admisibile”, în timp ce singularismul „este idealul unei singure interpretări admisibile”.

Se poate vorbi şi despre o a treia poziţie: constructivismul. Interpretarea e de natură strict performativă. Torsten Pettersson crede că lecturile unui text literar nu reprezintă „descrieri” sau explicaţii ale textului în cauză, ci sînt, mai degrabă, proiecţii ale poziţiilor critice ale exegeţilor. Pentru Stanley Fish, de exemplu, un cititor anume „nu descifrează un poem, ci îl face [îl constituie ca poem], pur şi simplu”.

Hans-Georg Gadamer susţine că ideea unei singure interpretări valabile i s-a părut dintotdeauna absurdă. În hermeneutica filosofică îndeosebi, această poziţie face legea. În ştiinţele sociale, pentru un „obiect” oarecare există întotdeauna mai multe interpretări adevărate.

La rândul lui, Joseph Margolis crede că raţiunea pluralismului interpretativ (a multitudinii de interpretări plauzibile pentru unul şi acelaşi text) ţine de însăşi „natura obiectului interpretării”: nu există niciodată o linie de demarcaţie fermă între ceea ce e găsit (şi descris ca atare) într-un text şi ceea ce este „pus” în text de către mintea cititorului /criticului, exegetului.

Interpretările sînt mai mult sau mai puţin plauzibile, subliniază Margolis. Ele nu se supun aşadar dihotomiei dintre adevărat şi fals. În pofida acestei afirmaţii, ar fi greşit să spunem că interpretările sînt „epistemic indeterminate”.

În ultima vreme, pentru a caracteriza interpretările, se preferă în locul valorilor tari de adevăr (fals / adevărat, valid / nevalid) valori slabe: o interpretare poate fi plauzibilă, pertinentă, admisibilă, acceptabilă, preferabilă etc.

Poziţia monistă pretinde că, dintre toate interpretările ce se pot da unui text, doar una este validă. Unii critici doresc să recupereze „intenţia autorului” (semnificaţia intenţionată de autor). Este poziţia romantică a lui Friedrich Schleiermacher. În schimb, Eric D. Hirsch (pe urmele lui Edmund Husserl) consideră că exegetul monist încearcă să reconstituie „stările ideale pe care scriitorul le-a încredinţat operei”.

Cele două tipuri de monism sînt împărtăşite fie de "intenţionalişti reali", fie de "intenţionalişti ipotetici". Pentru cei dintâi, scrie Noël Carroll, „intenţiile relevante în interpretarea operelor de artă sînt intenţiile reale ale creatorilor pertinenţi. Pentru cei din urmă, intenţiile relevante în interpretare sînt, în realitate, ipotezele noastre cele mai bine justificate cu privire la intenţiile autorilor reali”.

Pentru a redacta această notă, am folosit capitolul I intitulat „The Debate between Monism and Pluralism”, din cartea lui Pol Vandevelde, The Task of the Interpreter: Text, Meaning, and Negotiation, University of Pittsburgh Press, 2005, 256p.


N. A. Imaginea care însoţeşte această însemnare aparţine artistei britanice Stella Snead (1910-2006). Tabloul este intitulat Crises Birds. A fost pictat în 1950.

Niciun comentariu: