marți, 19 ianuarie 2010

Culoarea vânătă a invidiei...


Una dintre cărţile cele mai amuzante redactate de vreun filosof vreodată (şi nu sunt tocmai puţine!) este, cu siguranţă, Pasiunile sufletului (Les Passions de l’âme) a lui René Descartes (1596-1650).

Filosoful procedează, mai întâi, la o catalogare şi clasificare a pasiunilor, pornind de la cele şase pasiuni-primitive. Întâlnim, încă o dată, forţa ordonatoare a hexadei logico-metafizice. Descartes a scris acest curios tratat psihologic pentru Elisabeta de Boemia, o tânără (avea 24 de ani) prinţesă predispusă la melancolie, care, dacă nu mă înşel, şi-a sfârşit viaţa într-o mănăstire.

Printre bizareriile expuse meticulos de Descartes, în Pasiunile sufletului, este şi explicaţia culorii plumburii a invidioşilor. După ce constată că invidia nu face deloc bine celor care o încearcă (observaţie perfect valabilă), filosoful oferă o descripţie fenomenologico-fiziologico-umorală a afectului: „Aceşti oameni au de obicei obrazul plumburiu, adică palid, de culoare amestecată galben cu negru, ca de vânătaie. De aceea invidia se numeşte în latină livor...”.

Culoarea vânătă a invidiei rezultă din amestecul a două umori: fierea galbenă (care provine din ficat) şi fierea neagră (care provine din splină). Amestecul are darul de a încetini curgerea sângelui prin vene şi artere, „ceea ce este de ajuns pentru a da culoarea lividă”, lămureşte Descartes.

Cu toate acestea, explicaţia plânsului facil al bătrânilor este, probabil, cea mai umoristică din toate cele oferite de doctul autor. Bătrânii plâng când se înduioşează sau când sunt bucuroşi. Aceste pasiuni încercate împing sângele în inimă. Din cavitatea inimii se ridică vapori care se îndreaptă spre ochi. Aceşti vapori se lovesc de ţesuturile reci ale bătrânilor şi suferă un proces violent de condensare. Prin răcire şi condensare, se nasc râurile de lacrimi, care curg din ochi.

Et caetera. Citiţi negreşit tratatul lui Descartes...

N. A. În imagine vedem Ochii lui Oedipus, în versiunea pictorului american Adolph Gottlieb (1903-1974). Tabloul Eyes of Oedipus a fost pictat în 1945.

Un comentariu:

Filonous spunea...

Ceea ce pare să intereseze la textul acesta cartezian sunt tot observaţiile empirice. Supapele, ecluzele şi schimbarea stărilor de agregare a spiritelor animale din această infrastructură a sufletului m-a amuzat şi pe mine în urmă cu câţiva ani, când am citit cartea. De fapt, mai importante decât teoriile pe care le dau scriitorii îmi par a fi exemplele pe care şi le găsesc pentru a se justifica (ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi are propriile lui explicaţii cu privire la suflet şi lume, dar ne lipsesc exemplele.... sau ne lipseşte vederea lor)