vineri, 1 ianuarie 2010

Ars moriendi: Lev Nikolaevici Tolstoi


Eseul lui E. M. Cioran, Cea mai veche spaimă, face parte din volumul La chute dans le temps (1964). E vorba desigur de spaima de moarte.

Cioran crede că există două specii de relaţii cu moartea. Una este o relaţie obsesivă a celui care gândeşte mereu la moartea sa. A doua relaţie e una de indiferenţă. Pe sfânt sau pe mistic moartea nu-i priveşte.

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910) nu se împacă tocmai cu această categorie a indiferenţilor. Pentru acest motiv, el va încerca să-i şocheze, să-i urnească din “nepăsarea“ lor, descriind moartea în aspectele sale cele mai abjecte şi mai respingătoare. Tolstoi însuşi e obsedat de moarte.

E. M. Cioran continuă cu analiza propriu-zisă a nuvelei lui Tolstoi, scrisă în 1886, Moartea lui Ivan Ilici. De obicei, filosofia ignoră trupul şi decrepitudinea acestuia: “metafizica nu lasă nici un loc pentru cadavru. Nici pentru fiinţa vie, de altminteri”. Dar ceea ce ignoră filosofia nu poate uita literatura.

Ivan Ilici, protagonistul nuvelei, trăieşte efectiv, cu adevărat, în intervalul dintre două răstimpuri goale, în intervalul dintre două absenţe. Sănătos, el se mişcă printre simulacre, trăieşte în iluzie şi ignoranţă. Nu ştie că are un trup. Nu-i pasă de ceilalţi. Nu a aflat de prezenţa ascunsă, insidioasă a morţii. Abia maladia îl aduce la sine, îi aminteşte de trupul său prin durere şi îl face conştient de existenţa sfârşitului. Într-un cuvânt, Ivan Ilici trăieşte doar atâta vreme cât este bolnav.

Tolstoi încearcă obsesia morţii după vârsta de 50 de ani. În acest moment, el resimte cu toată puterea “non-sensul vieţii”. Îşi pierde certitudinile şi are intuiţia vanităţii oricărei existenţe. Dar nici una dintre soluţiile pe care le încearcă (de exemplu, cultul simplităţii mujicilor) nu-i aduce seninătatea.

Sfârşitul nuvelei, crede E. M. Cioran, e fals. Tolstoi nu-şi păstrează realismul şi cruzimea până la capăt. Ivan Ilici nu e lăsat să moară în “dezgust şi ură”. Dimpotrivă, muribundul Ivan simte “în locul morţii lumina… Ce fericire!”. E un sfârşit pe care nimic din nuvelă nu-l prevesteşte. El exprimă, mai degrabă, dorinţa de împăcare, de serenitate a autorului.

În deosebire de Dostoievski, Tolstoi nu va cunoaşte binefacerile solidarităţii, ale reconcilierii cu lumea şi cu sine. Se va însingura tot mai mult şi va muri, după cum ştim, într-o completă solitudine.

N. A. Imaginea aparţine pictorului John William Waterhouse (1849-1917). Deşi reprezintă o "vanitate" (tema obsesivă a epocii baroc), tabloul e intitulat Sfera de cristal (1902). În fundal, se ascunde un craniu...

Niciun comentariu: