miercuri, 30 decembrie 2009

Obiceiurile împărătesei Popeea


Îmi amintesc cât de tare am fost mirat când într-un roman celebru, intitulat Quo vadis, autorul descrie la un moment dat obiceiul Popeei, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia dalbu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă.

Nu trebuie să ne amăgim. Până şi madona cea mai bogată în haruri (naturale) s-a servit de artele seducţiei prin artificiu. Oricât de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea vrea mereu ceva în plus, îşi este, cum ar veni, insuficientă.

Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea făcea recurs, în secolul I al erei creştine, la străvechile arte ale minciunii, ci orice matroană. Când e frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică.

Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, totul se complică. Istoricul francez Paul Allard enumera mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave femei care aveau drept funcţie înfrumuseţarea matroanelor.

Una avea drept misiune să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vârstă din pletele stăpânei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprâncenele şi pleoapele. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau evantaiul etc. În fine, ultima (care se numea parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, fiindcă asta era chiar funcţia ei: să-i dea matroanei încredere în sine…

Din acest punct de vedere, orice bărbat e un parazit. Omul nu e condamnat să fie liber, cum zice nu ştiu ce filosof, omul e condamnat sa paraziteze retoric desavârşirea femeii.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atârnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome afrodisiace, insinuante.

Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile corpului. Pentru mâini se folosea mirtul, pentru sâni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc. Gura se aroma, în sfârşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe…

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai tolerant cu arta înfrumuseţării. Refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin de îngustimea minţii. Popeea mi-a devenit simpatică…

Valeriu Gherghel

N. A. În Imagine, oferim tabloul pictorului francez Alexandre Cabanel (1823-1889), La Naissance de Venus. Tabloul a fost realizat în 1863.

Citiţi în continuare!

O poveste cu scribi (sau Femeia adulteră)


O carte interesantă, tradusă, din păcate, stângaci, e Răstălmăcindu-L pe Iisus. Povestea din spatele celor care au modificat Biblia şi de ce anume (Bucureşti: Editura Antet, 2007, 260 p.). Cartea aparţine savantului american Bart D. Ehrman şi a constituit la apariţie un best-seller.

Bart D. Ehrman a fost invitat la emisiuni tv pentru a-şi expune opiniile despre textul sacru, cartea lui a avut parte de recenzii elogioase (sau negative!) în principalele gazete din Statele Unite. Într-un fel, lucrarea lui Bart D. Ehrman e contribuţia ştiinţei la edificarea unui nou "Cod al lui Da Vinci". Poate la fel de scandalos! Despre ce este vorba?

Scurt spus, despre nenumăratele modificari pe care scribii (copiştii) le-au operat, din diferite motive, în cuprinsul manuscriselor Scripturii (Ehrman se refera numai la Noul Testament). Nu avem aşadar "cuvântul" lui Dumnezeu întocmai, exact aşa cum a fost "dictat" evangheliştilor. Scribii au modificat masiv textul şi vom vedea mai jos unde, cum şi de ce.

Faptul că textul de astăzi nu este întotdeauna textul originar ridică o problemă foarte interesantă, care i-a impărţit pe savanţii teologi în doua tabere extrem de nervoase. Bart D. Ehrman (care nu e nici un apostat, nici un nebun, şi nici un ateu) susţine că, atâta vreme cât nu putem reconstitui textul originar, atâta vreme cât avem convingerea că scribii au adăugat şi au şters cuvinte sau enunţuri întregi din evanghelii, nu mai putem vorbi de un text infailibil şi, mai mult, este greu de admis ideea că Scriptura ar fi un text inspirat (revelat).

Dacă Dumnezeu ar fi ţinut cu tot dinadinsul ca discursul său să se păstreze în literalitatea sa nealterată, el ar fi supravegheat, probabil, munca fiecărui scrib în parte şi ar fi oprit procesul continuu de corupere a textului (chiar dacă această corupere are, de cele mai multe ori, o motivaţie pioasă). Ideea aceasta a iscat, cum era şi de aşteptat, un imens scandal, transformându-l pe Bart D. Ehrman într-o adevărată vedetă mediatică.


Să dau şi un exemplu de corupţie voluntară a textului evanghelic. Orice creştin cunoaşte Pilda femeii adultere (episodul apare şi în filmul lui Mel Gibson). Pilda se găseşte în Ioan 7: 53 - 8: 12. Iisus Christos predică în Templu. Un grup de farisei îi aduc o femeie despre care pretind că a fost prinsă cu un "alt bărbat". În Lege, pedeapsa pentru adulter este moartea.

Când i se cere părerea, Iisus nu se grăbeşte să dea o soluţie juridică chestiunii. Trage de timp. Face nişte semne în colbul drumului. După care spune fariseilor: "Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea". Toată lumea cunoaşte deznodământul întâmplării: nimeni nu cutează să ridice piatra şi femeia se poate întoarce nevătămată acasă.

Ei bine, această pildă celebră nu a facut parte din textul originar. Toţi savanţii textologi sînt de acord că este o interpolare, un adaos târziu. Stilul fragmentului se deosebeşte net de stilul evanghelistului Ioan. Vocabularul pildei e ciudat. Episodul nu se înscrie perfect în trama evangheliei. Ipoteza specialiştilor este că această pilda a circulat o vreme numai în tradiţia orală. Mai târziu, unul din copişti a adăugat-o textului redactat de Ioan. Trebuie să dăm crezare savanţilor.

O altă interpolare se referă la ultimele douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu. În unele versiuni ale Noului Testament, aceste versete sînt puse, de altfel, între paranteze.

Din ce pricină au modificat scribii textul evanghelic (sau epistolele sfântului Pavel)? Motivele sînt, în principal, de ordin teologic. În primele secole creştine, disputele christologice i-au divizat pe creştini şi au produs polemici aprige. Pentru a atenua o opinie "eretică", scribii şi-au luat libertatea de a modifica însuşi textul Scripturii. Au clarificat unele propoziţii echivoce, care puteau fi interpretate într-un sens eretic. Au schimbat unii termeni. Pe alţii i-au eliminat de-a dreptul. Şi uneori, din considerente estetice, au adăugat câte o pildă de o mare, definitivă frumuseţe (precum Pilda femeii adultere).

P. S. În imagine, oferim un chip imaginat de pictorul spaniol Esteban Francés (1913-1976). Titlul picturii sale este Evocarea Primăverii. Esteban Francés se înscrie în curentul suprarealist.

Citiţi în continuare!

luni, 28 decembrie 2009

Schopenhauer şi jocul de cărţi


Arthur Schopenhauer (1788-1860) a oferit una dintre metaforele cele mai pregnante pentru viaţa omenească: „viaţa e asemenea unui pendul care oscilează perpetuu între suferinţă şi plictis”. Acesta este oare un motiv de a ne lua viaţa?

În esenţa ei, spune Schopenhauer, viaţa e un amestec de durere şi plictis. De îndată ce omul nu mai suferă, se plictiseşte şi e cuprins de urât. Din pricina plictiselii, el e mereu în cautarea senzaţionalului, a unui excitant pentru voinţa sa, a distracţiei (despre care vorbeşte şi Blaise Pascal!). Succesul jocului de cărţi de aici provine: „nimic nu dezvăluie mai bine partea mizerabilă a umanului [decât acest mod de a-ţi trece vremea]”.

Împăcarea constă doar în contemplaţia dezinteresată a frumosului. Orice încercare de a evada din legăturile voinţei de a exista (şi din suferinţă) este sortită eşecului. Unii caută solitudinea şi aleg să vieţuiască într-o mănăstire. Soluţia aceasta e iluzorie. Cum iluzorie este şi sinuciderea, care, departe de a reprezenta o negare a voinţei de a fi, e în realitate o afirmaţie pătimaşă a ei.

„Sinucigaşul nu renunţă la voinţa de viaţă, ci la viaţa însăşi”, completează maliţios Arthur Schopenhauer. În consecinţă, sinuciderea e o deşertăciune şi o nesăbuinţă. Singura negaţie eficace e renunţarea la orice dorinţă trecătoare şi primirea cu bucurie a morţii.

Prin urmare, în concepţia lui Arthur Schopenhauer, sinuciderea e un act profund înşelător. Cel ce se sinucide pare a căuta o cunoaştere a morţii şi a unui dincolo de moarte. Sinucigaşul pare a delibera astfel: dacă aleg să mor, voi afla ce modificări se petrec în percepţia naturii lucrurilor. Dar această experienţă e una profund amăgitoare: în loc să afle răspuns, prin destrucţia conştiinţei însăşi, omul se privează de orice răspuns posibil.

P. S. Arthur Schopenhauer a scris:
Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde (Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente), 1813 ;
Über das Sehn und die Farben (Despre vedere şi culori), 1816;
Die Welt als Wille und Vorstellung (Lumea ca voinţă şi reprezentare), 1818-1819, 1844 (volumul al doilea);
Über die Freiheit des menschlichen Willens (Despre libertatea voinţei omeneşti ; Despre liberul arbitru), 1839;
Parerga und Paralipomena, 1851.

O anecdotă spune că, la moartea filosofului, singurul său moştenitor a fost un caniş numit Atma…



Valeriu Gherghel

N. A. Imaginea oferită alături de această notă aparţine aceluiaşi artist Edgar Ende (1901-1965): Stindardul aprins.

Citiţi în continuare!

vineri, 25 decembrie 2009

În căutarea sinelui


În zilele acestui Crăciun, am ales să recitesc romanul suedezului Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, carte care a apărut în traducere românească prin iulie 1988, acum douăzeci de ani (la editura Univers, în traducerea lui Mircea Bucurescu).

Romanul e o relatare aproape neutră, dar cu mari virtuţi lirice, a drumului făcut de un tânăr nordic, Eskil, prins în entuziasmul necugetat, care împinge, în cadrul primei cruciade (1096-1099), oştirile şi cavalerii Europei până sub zidurile Ierusalimului (ocupat de musulmani). Lundkvist descrie înaintarea cruciaţilor către Cetatea sfântă şi odată cu ea prefacerile din sufletul lui Eskil. Care e cuprins, pe măsură ce trăieşte întâmplările cumplite ale cruciadei, de scepticism şi îndoială. Aventura exterioară e aşadar o alegorie pentru metamorfoza lăuntrică a protagonistului. Ce constată sărmanul, naivul Eskil, străbătând în puhoiul de oşteni, cerşetori, băgători în seamă, exaltaţi şi mişei, de la nord la sud Europa?

În primul rând, prăpastia dintre vorbe şi fapte în cazul conducătorilor cruciadei. Nici unul nu e condus de o autentică credinţă: aproape toţi sînt, de fapt, nişte făţarnici violenţi şi rudimentari. Sub îndemnul de a elibera Ierusalimul se ascund intenţii meschine şi patimi deloc pure. Petru Eremitul care este, aşa-zicând, conducătorul “ales” al mulţimilor, inspiratul şi luminătorul, e un fanatic îngust, o minte încuiată.

Iată cum îl vede Eskil: “Nu era arătos, ba aproape respingător: scund, mai ales datorită picioarelor, care erau atât de scurte, încât păreau oloage, trunchiul îi era îndesat şi vârtos, iar chipul lunguieţ, împrejmuit de o barbă neagră şi rară, semăna atât de bine cu cel al măgarului de-ai fi zis că-s fraţi. Îi deosebeau doar urechile lungi ale măgarului, negre şi cu smocuri albe pe dinăuntru. Răspândea un miros pătrunzător, nu deosebit de cel al măgarului, mirosul stării naturale şi al sfinţeniei totodată. Se spunea că nu se spală niciodată, dar îşi moaie degetele în apă sfinţită şi-şi mânjeşte semnul crucii pe faţă. El pretindea că apa e un element păcătos, tulburător al simţurilor şi corupător, aşa că e bine să te ţii cât mai departe cu putinţă de ea. Şi nici nu bea niciodată apă, ci numai vin”.

Portretul conducătorului spiritual al cruciaţilor e, desigur, caricatural, dar nu cu totul străin de realitate. Fanaticul se ilustrează întotdeauna prin nesăbuinţa discursurilor, prin siguranţa gesturilor şi sicitatea gândirii. Numai el ştie în amănunţime vrerea lui Dumnezeu. Numai lui îi este permis să I se adreseze direct. El e tălmaciul personal al Domnului, traducătorul infailibil al voinţei Sale. Pentru acest motiv îi poate dispreţui pe toţi ceilalţi. Dar nici conducătorii militari nu sînt mai buni. Cavalerul Raimond, de exemplu, e un sangvinar imprevizibil, cavalerul Bohemond, un necioplit şi un primitiv. Între intenţia mărturisită a cruciadei (eliberarea Ierusalimului) şi patimile mărunte ale cavalerilor occidentali e o vădită prăpastie. Şi nici împăratul bizantin Alexius nu e dintr-o plămadă diferită: el are ca principală însuşire viclenia.

Tânărul pelerin Eskil e zguduit, în al doilea rând, de violenţa gratuită a mulţimilor. În această lume bezmetică, nimeni nu pare a încerca vreodată mila sau compasiunea. Cruciada dezvăluie un univers crud, în care viaţa unui om nu înseamnă nimic. De-a lungul călătoriei spre Oraşul Sfânt, evreii sunt peste tot hăituiţi şi ucişi, fără vreo raţiune explicită. Duşmanul nu e privit niciodată cu îndurare. Şi nimeni nu pare a remarca distanţa dintre nobilul ideal proclamat la început (eliberarea cetăţii lui Hristos) şi finalitatea cu totul tenebroasă a cruciadei. În afara lui Eskil…

Romanul suedezului Artur Lundkvist devine, astfel, o sugestie pentru necesara, dureroasa, treptata deschidere a ochilor, o metaforă a recăpătării vederii, după o iniţială orbire. Eroul sesizează târziu, prea târziu, poate, discrepanţa acută dintre aparenţă şi esenţă, dintre decor şi lucrul ascuns în spatele său, antinomia dintre discurs şi faptă, dintre intenţia mărturisită şi intenţia ascunsă a omului dintotdeauna. Altfel spus, faptul că lumea e dublă. Aventura lui Eskil se încheie, pentru moment, în dezamăgire şi îndoială. Dar e numai o iluzie, am impresia. Povestea lui Lundkvist nu sfârşeşte odată cu neagra îndoială a cruciatului, ci abia odată cu renaşterea lui, după ce se întoarce din expediţie.

În definitiv, cucerirea Ierusalimului echivalează cu o descoperire a sinelui: Ierusalimul terestru e, fără dubii, un simbol al realităţii lăuntrice.

N. A. În imagine, o miniatură din timpul cruciadei a VII-a.

Citiţi în continuare!

joi, 24 decembrie 2009

Catalogul lui Dumnezeu…


În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sunt posibile două atitudini mai acuzate.

Cea dintâi vede în bătrâneţe o eliberare din determinaţiile speciei. Bătrânul nu mai este frisonat de afectele şi emoţiile comune (iubiri năprasnice, gelozii lipsite de temei, naivităţi euforice etc.).

Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, bătrânul se poate consacra, în sfârşit, deliciilor spirituale. El devine un individ ascetic, nu prin voinţă şi aspiraţii, ci prin fatalitatea vârstei, a simplei aritmetici. Mănâncă şi doarme tot mai puţin, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la vanitatea oricărei existenţe, scrie un “de contempto mundi”. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, prin fatalitatea clepsidrei.

A doua atitudine vede în bătrâneţe o catastrofă şi o nedreptate. Ea e vârsta decrepitudinii, a slăbiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a închipuirilor ridicole. Digestia e greoaie, ţevile viscerelor se închid, mintea e stăpânită de rutine. Bătrânul e, scurt spus, un ins nesuferit şi inutil. Nu doar celorlalţi, dar şi sieşi.

Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor caracterologice, al caricaturalului nesprijinit de ilustraţia concretă (singura convingătoare!), voi comenta succint două întâmplări relativ notorii. Prima e legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Noica percepe senectutea ca o pe o aşteptată eliberare epifanică. Ionesco, dimpotrivă, ca pe un verdict nemeritat şi absurd. Ca pe o pedeapsă care vine de la un Dumnezeu gelos şi viclean.

În 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă epistolă către Virgil Ierunca, de părintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrânirii”, cum va scrie, mai apoi, într-un Jurnal de idei.

Abia acum, la şase decenii, consemnează Noica, omul iese cu adevărat de sub apăsarea speciei şi de sub ferbinţeala prea acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se sublimează. Bătrânul iese, aşadar, din strânsoarea instinctelor, de sub impulsivitatea sângelui şi umorilor.

A doua întâmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care a putut fi văzut şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mâinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrânit, ridurile, şi întreabă cu elocvenţă pe confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”.

Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneşte omului această nedreptate e mai greu de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o scrisoare Papei şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun şi milostiv, bătrâneţea şi moartea?”. Iar arhiepiscopul Romei i-a răspuns, după un scurt răgaz, concis şi definitiv: “Papa nu are răspuns la întrebarea Dumneavoastră…”. Pe Ionesco bătrâneţea şi văditele ei neajunsuri îl terorizează. Noica, în schimb, e cuprins de euforie şi speranţă. Cine are dreptate?

Răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decât acela al Sanctităţii Sale. Cel mai potrivit lucru, în acest caz, e să nu spui nimic. În faţa bătrâneţei rămâi, cât mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări vane, la care orice răspuns este mincinos. Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (e vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cânte într-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie veselă a deşertăciunii lumii şi de luare a ei în râs), evanescenţa oricărei bucurii şi triumful insesizabil al timpului şi nefiinţei.

Şi tot cu acest prilej, carnavalul, călugării se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor şi, după un episod meditativ intens (bănuiesc), proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie nihilistă: “Trăiască moartea!”.

În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, voi cita, în încheiere, un fragment din Apelul morţilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins în antologia poetului Şerban Foarţă, intitulată Clepsidra cu zăpadă (Polirom, 2003, p.84):

„Sa facem apelul acelor vânători de himere; să deschidem catastiful din ziua mâniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! prinţi! miniştri! iată-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sînteţi? Răspundeţi!
Alexandru, împăratul Rusiei? – Mort. / Frederic al II-lea, împăratul Austriei? – Mort. / Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei - Mort. / Carol al X-lea, regele Franţei? – Mort.

Catalogul nu se opreşte, desigur, aici.

P. S. În imagine, Rapsodul de Maria de los Remedios Alicia Rodriga Varo y Uranga (1908-1963). Remedios Varo a fost un pictor suprarealist.

Citiţi în continuare!

marți, 22 decembrie 2009

L'Œuvre au noir


Marguerite Antoinette Jeanne Marie Ghislaine Cleenewerck de Crayencour este mai cunoscută de cititori ca Marguerite Yourcenar. A scris două romane remarcabile: Memoriile lui Hadrian (1951) şi Piatra filosofală (L'Œuvre au noir, 1968). Pentru ultimul roman a primit premiul Femina.

În fond, Piatra filosofală e biografia unui om din Renaştere, Zenon Ligre (bastardul unui nobil italian), care trăieşte, de fapt, în secolul al XVI-lea, secol al Reformei şi al luptelor religioase. Pentru a realiza figura lui Zenon Ligre, Marguerite Yourcenar a studiat vieţile lui Campanella, Erasm, Paracelsus şi Leonardo da Vinci.

În definitiv, Zenon e mai puţin un entuziast renascentist, un magician exaltat, cât un sceptic tolerant, care priveşte fără emoţii deşertăciunea lumii. Meseria de medic îl învaţă să privească fiinţele şi lucrurile dincolo de aparenţa lor. Departe de a fi un roman al căutării absolutului, Piatra filosofală e, în realitate, romanul unei renunţări.

Partea a doua a naraţiunii lui Marguerite Yourcenar se concentrează asupra ultimilor ani din viaţa lui Zeno. După ce a studiat ştiinţele şi artele, după ce a cutreierat Europa şi Orientul, după ce a fost vânat de Sfântul Oficiu, Zenon Ligre se retrage din forfota lumii şi trăieşte (sub un nume de împrumut) ca medic umil al unui azil de mănăstire, în oraşul Bruges.

Sfârşitul său abrupt este, neîndoielnic, sfârşitul unui om liber. Este arestat de Inchiziţie, acuzat de crime pe care nu le-a făcut şi de idei la care, de fapt, a renunţat de mult. Cu o zi înainte de a fi ars pe rug, Zenon alege să se sinucidă, prin deschiderea venelor, precum altădată nobilul roman Petronius.

L'Œuvre au noir este o capodoperă. Mai mult nu are rost să vorbim. Aş cita, în încheiere, o afirmaţie care aminteşte în chip straniu de o disticţie proprie filosofiei lui Noica: „Je me suis gardé de faire de la vérité une idole, préférant lui laisser son nom plus humble d'exactitude”


N. A. Alături de aceste rânduri, am ales o pictură de Dorothea Tanning (1910-): Adevărul despre comete.

Citiţi în continuare!

marți, 15 decembrie 2009

Cartea impostorilor: un epilog provizoriu


Am pomenit ieri (în nota despre tratatul celor trei impostori) poemul lui Christian Morgenstern, Fisches Nachtgesang (Cântecul de noapte al peştelui).

Îl voi reproduce in extenso, cu acest fericit prilej, pentru a putea fi interpretat de către toţi iubitorii de poezie cu oarece agilitate exegetică. Iată-l:
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _
_ _ _
_ _

În legătură cu aceeaşi notă de ieri (Tractatus de tribus impostoribus), aş dori să mai spun două vorbe. Mai întâi, când discutăm despre acest subiect, trebuie să ne închipuim o carte din care, multă vreme, a existat numai titlul.

Despre existenţa acestui terifiant tratat (şi despre cei trei impostori) începe să se discute în secolul al XIII-lea. Titlul numeşte trei impostori, nimeni alţii decât întemeietorii celor trei mari religii monoteiste: Moise, Iisus, Mahomed. Ca atare, pe cale de consecinţă, religiile întemeiate de ei nu pot fi decât nişte farse monstruoase, nişte mistificaţii absurde. Blasfemia e completă!

În 1239, papa Gregorius IX îl acuză pe împăratul Frederick al II-lea Hohenstaufen de a fi răspândit aceste orori incalificabile. Mai târziu, vor fi numiţi ca autori alţii. Paternitatea tratatului e atribuită, pe rând, tuturor celor pe care Biserica nu-i iubeşte.

Nimeni nu a citit acest tratat, fiecare şi-l imaginează după voie şi plac. Iată o listă de autori ipotetici (am prezentat-o şi ieri): Frederick II, Averroes, Maimonide, genevezul Jacques Gruet (adversarul teocraţiei lui Jean Calvin, condamnat la moarte, în iulie 1547!) sau filosoful Guillaume Postel.

În 1719, în oraşul La Haye, începe să circule un ciudat manuscris. Dar cine l-a redactat? Sunt ivocate insistent (şi fără probe serioase) câteva nume: Giordano Bruno, Spinoza, John Toland. E vorba, în realitate, de un montaj de texte, de o compilaţie injurioasă şi sfidătoare. Cercetătorii încearcă să determine autorul. Fără nici un succes! Urmarea ţine de istoria cunoscută a ateismului: în 1768, baronul d’Holbach editează tratatul şi îi asigură difuzarea. Voltaire îi respinge argumentele.

În 1895, prozatorul britanic Arthur Llewelyn Jones-Machen, mai cunoscut ca Arthur Machen, a publicat un volum de nuvele intitulat The Three Impostors. De această dată, titlul nu a speriat pe nimeni.

P. S. În imagine, o blasfemie, nu-i aşa?


Citiţi în continuare!

luni, 14 decembrie 2009

Tractatus de tribus impostoribus


Teologii medievali (şi, mai cu seamă, inchizitorii de la începutul epocii moderne) au avut obsesia unei cumplite cărţi blasfematorii. Titlul ei se cunoaşte, de mult: Tractatus de tribus impostoribus.

Cartea a fost atribuită, pe rând, împăratului Frederick al II-lea Hohenstaufen (1194-1250), lui Boccaccio, lui Averroes, lui Giordano Bruno, lui Machiavelli, lui Benedict Spinoza sau baronului d'Holbach.
Teologii ştiau precis ce conţinea acest volum injurios. El pretindea pur şi simplu că Moise, Iisus şi Mahomed au fost, în realitate, nişte impostori. Tratatul este o confecţie de nuanţă deistă. Nu contestă existenţa lui Dumnezeu, contestă justificarea şi statutul celor trei profeţi si Săi. Se poate oare închipui ceva mai scandalos?

Tratatul despre cei trei impostori a fost căutat multă vreme, cu minuţiozitate şi răbdare. Nu s-a descoperit încă nici un exemplar. Este foarte probabil ca întreagul tratat să fie doar invenţia perfidă a unui nesăbuit şi să se rezume la titlu (precum un cunoscut poem elaborat de Christian Morgenstern, Fisches Nachtgesang).

Singurul lucru care a existat, cu certitudine, în tot acest răstimp a fost teama de (im)posibila lui existenţă.

Referinţe:
Georges Minois, Le traité des trois imposteurs. Histoire d'un livre blasphématoire qui n'existait pas, Paris: Albin-Michel, 2009.

P. S. În imagine este reprezentat însuşi împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, rege al Ierusalimului, rege al Germaniei, rege al Italiei, rege al Burgundiei şi rege al Siciliei, Frederick al II-lea Hohenstaufen, unul dintre presupuşii autori ai inexistentului tratat.

Citiţi în continuare!

vineri, 11 decembrie 2009

Cartea şi focul


O imagine despre destinul mereu ameninţat şi precar al bibliotecilor ne putem face din următoarea notă a lui Aulus Gellius (Noctes atticae, VII: 17). Aulus Gellius a trăit pe la anii 150-200 după Christos...

În treacăt fie zis, nota lui Aulus Gellius este cea mai veche menţiune cu privire la o bibliotecă publică: „Se spune că tiranul Pisistrate a fost cel dintâi care, în Atena, a pus la dispoziţia publicului cărţi de discipline liberale pentru a fi citite. După el atenienii, cu grijă de zei, au mărit numărul cărţilor bibliotecii înfiinţate de Pisistrate.

Dar după aceea Xerxes, ocupând oraşul Atena şi incendiindu-l, cu excepţia Acropolei, a luat toată acea mulţime de cărţi şi a dus-o în Persia. Abia mai târziu regele Seleukos, cunoscut sub numele de Nikator, a luat măsuri de aducere a cărţilor la Atena.

După aceea, un mare număr de cărţi, cam 700.000, au fost fie strânse, fie scrise la ordinele regilor Ptolemei, în Egipt [în oraşul Alexandria]. Dar în primul război contra Alexandriei, pe când poporul era jefuit [de soldaţii romani], toate aceste opere au fost incendiate din întâmplare de trupele auxiliare, fără ca acestea să fi primit ordin pentru astfel de faptă”.

Desigur, istoria precisă a bibliotecii din Alexandria nu e cunoscută. Se ştie, în schimb, numele unor bibliotecari: Demetrios din Phaleron, Eratostene, Zenodot din Efes, Aristarh... Poetul Calimah a alcătuit un catalog al bibliotecii.

În ceea ce priveşte numărul cărţilor, cifra dată de Aulus Gellius nu e confirmată de alte mărturii. Seneca, in De tranquillitate animi, 9, citează un loc din cronica lui Titus Livius, unde se afirmă că biblioteca nu cuprindea decât 400.000 de cărţi. Alţii au vorbit însă de un milion de titluri...

Imensa bibliotecă a fost adăpostită în două clădiri din Alexandria: în aşa-numitul Museon şi în palatul Serapeum.

P. S. În completarea acestei note despre biblioteci, oferim enigmaticul desen Lectura interzisă al pictorului belgian René François Ghislain Magritte (1898-1967).

Citiţi în continuare!

luni, 7 decembrie 2009

Cum gândiţi că gândim?


Steven Pinker, Cum funcţionează mintea, traducere de Radu Trif, Bucureşti: Editura Alfa All, 2009, 728p..

O carte care ar merita măcar menţionată pe blogul nostru este, desigur, lucrarea lui Steven Pinker cu titlul Cum funcţionează mintea. Autorul oferă o teorie computaţională a minţii umane, deşi mintea noastră înseamnă mai mult decât simplul proces computaţional. Mintea lui homo sapiens sapiens nu e, aşadar, o banală maşină de calculat.

Câteva idei ale lui Steven Pinker merită a fi amintite succint:
a) deocamdată, computaţia naturală este cu mult mai complexă decât orice inteligenţă artificială;
b) mintea e, schematic vorbind, o „maşină de gândit”; prin urmare, percepţia cea mai rudimentară implică un proces neurologic şi informaţional foarte sofisticat;
c) orice comparaţie dintre reţelele informatice naturale şi acelea artificiale oferă o versiune mult simplificată a ceea ce numim realmente „gândire”;
d) cel mai performant „robot” realizat e foarte departe de eficienţa minţii umane; e imposibil de imaginat astăzi, precum în scrierile SF, o revoltă a roboţilor şi un imperiu malefic stăpânit de roboţi (neînduplecaţi şi perfizi).

De-a lungul evoluţiei speciei omeneşti, mintea a fost unealta cea mai performantă: “Nişa cognitivă este reprezentată de multe dintre trăsăturile neobişnuite din punct de vedere zoologic ale speciei noastre. Fabricarea şi utilizarea uneltelor se datorează aplicării în practică a cunoştinţelor acumulate de om privind cauzele şi efectele lumii înconjurătoare, cu scopul îndeplinirii obiectivelor. Limbajul constituie un mijloc de a realiza schimburi de cunoştinţe. El măreşte avantajul cunoştinţelor, care nu numai că pot fi valorificate, ci aplicate şi la alte resurse şi în alte domenii, scăzând concomitent preţul cu care sunt dobândite cunoştinţele, pentru că ele pot fi transmise de la o generaţie la alta, permiţând totodată manifestarea geniului şi învăţarea din greşelile altora…”.

Din perspectiva acestor idei, care ar fi raportul dintre minte (raţiune) şi suflet (ca instanţă morală, care discriminează între virtute şi culpă)? Steven Pinker oferă o imagine apropiată de aceea propusă de eseistul Aldous Huxley care vorbea de minte ca de un „polipier de euri”: “…graţie complexităţii minţii umane, nu este nevoie să ne lăsăm mereu traşi pe sfoară de propriile noastre şicane. Mintea are numeroase părţi componente, unele configurate pentru virtute, altele, pentru raţiune, unele suficient de deştepte pentru a surclasa părţile care nu sunt proiectate nici pentru virtute, nici pentru raţiune. Un sine îl poate înşela pe altul, dar din cînd în cînd un al treilea sine vede adevărul.”

Aş menţiona, în încheiere, că Steven Pinker este profesor de psihologie şi director al Centrului de Neuroştiinţe Cognitive din cadrul prestigiosului Massachussets Institute of Technology. El a redactat Cum funcţionează mintea în 1996. Cartea lui Steven Pinker a primit distincţia publicaţiei New York Times pentru Cartea Anului.

P. S. Un Autoportret al lui Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475-1564) e suficient pentru a ilustra tema gândirii.

Citiţi în continuare!

duminică, 6 decembrie 2009

Nietzsche: mâna şi maşina de scris


În cursul despre Parmenide, ţinut în semestrul de iarnă al anului academic 1942-1943, Martin Heidegger afirmă că, alături de cuvânt, „mâna este caracteristica esenţială a omului”. Din momentul în care omul începe să scrie la maşina de scris, relaţia dintre mână, cuvânt şi fiinţă se alterează. Cuvântul se „degradează” şi, la fel, relaţia omului cu fiinţa.

În epoca modernă, tehnica (şi maşina de scris e unul din simbolurile ei fundamentale) distruge cuvântul. Rostirea poetică lasă locul simplei comunicări utilitare. Tehnica anonimizează şi ascunde: „scrisul la maşină are avantajul de a ascunde scrisul de mână şi, prin aceasta, caracterul omului. Judecaţi după scrisul la maşină, toţi oamenii arată la fel”.

Într-un cuvânt, maşina de scris semnalează o radicală modificare în relaţia dintre om şi fiinţă: „maşina de scris reprezintă intruziunea mecanismului în sfera cuvântului”. Modificarea e dramatică şi negativă.

Dar apariţia maşinii de scris nu a fost privită de Friedrich Nietzsche în modul aceasta catastrofic. Biografii (un Ivo Frenzel, printre ei) menţionează voluptatea cu care Nietzsche îşi dactilografia (cu litere majuscule!) scrisorile către sora şi mama lui. S-au păstrat astfel mai multe scrisori. În biografia dedicată lui Nietzsche, Ivo Frenzel reproduce în facsimil o scrisoare din martie 1882.

Nietzsche încheie această epistolă cu urarea obişnuită: „mit dem herzlichsten Danke und Grusse, Euer F.”.

P. S. Imaginea care însoţeşte această notă aparţine pictorului, gravorului şi matematicianului german Albrecht Dürer (1471-1528). Ea a primit mai multe nume: Mâini împreunate, Mâini în rugă...

Citiţi în continuare!