miercuri, 29 iulie 2009

Furnicile care cad din lună



Galileo Galilei a scris către sfârşitul vieţii un dialog intitulat Discorsi intorno a due nuove scienze attenenti alla meccanica e i movimenti locali. Fiindcă îi era interzis cu totul să publice vreo lucrare în cuprinsul statelor din Italia, Discursul… s-a tipărit în Olanda, în iulie 1638, de către editorul Ludovic Elzevier.

Într-o prefaţă entuziastă, redactată de numitul editor, se spune: Galileo Galilei are meritul remarcabil de “a fi descoperit cu telescopul…” şi de a fi vestit lumii savante, înaintea oricui, existenţa celor “patru aştri sateliţi ai lui Jupiter”, a petelor solare, a reliefului selenar, de a fi observat că planeta Venus are “formă de seceră” şi faptul că Saturn e “constituit din trei corpuri”. Tot Galilei ar fi oferit adevărata explicaţie a “dispoziţiei cometelor”.

Dialogul se petrece în răstimpul a patru zile şi are ca personaje pe Salviati, Sagredo şi Simplicio. Forma dialogică îi convenea mai mult autorului din pricini retorice: oferă o forţă persuasivă mai mare decât proza ori poezia şi posibilitatea de a confrunta mai eficient argumentele opuse.

Voi cita, aşadar, din acest Discurs…câteva argumente mai deosebite. Primul pare a prefigura Principiul indiscernabilelor formulat mai târziu de Leibniz. Vorbeşte Sagredo: “Eu îmi simt creierul luminându-mi-se de un fulger neobişnuit, ce pare să-mi deschidă orizonturi noi. Din câte ai spus, mi se pare că ar fi cu neputinţă să construim două maşini din aceeaşi materie, [care] să fie rezistente în egală măsură; după cum ne-ar fi imposibil să găsim două suliţe din acelaşi lemn, identice în putere şi rezistenţă”.

Al doilea argument este unul prin analogie şi e formulat de Salviati: “Aşa este, Sagredo… Cine nu vede că, dacă un cal care cade de la o înălţime de trei braţe sau patru, îşi va rupe oasele, în schimb, un câine, de la aceeaşi înălţime, şi o pisică de la o înălţime de opt sau zece braţe, nu-şi provoacă nici un rău, aidoma unui greiere căzut din vîrful unui turn sau a unei furnici picate din lună?”.


Citiţi în continuare!

marți, 28 iulie 2009

Specii cu un singur individ



Am scris ieri o notă despre relaţia dintre specie şi individ (şi m-am oprit la Phoenix). În Evul Mediu, această problema a avut un impact major, întrucît ea apare şi în “Roman de la Rose” (“Romanul Trandafirului”).

Iata un scurt pasaj: “[Moartea] nu e în stare niciodată să distrugă o specie în întregul ei. E uşor de explicat acest adevăr. Chiar dacă numai un individ izolat ar rămâne, forma [genul, specia] de care depind toţi indivizii ar supravieţui; acest fapt e aproape vădit, ţinând seama de exemplul păsării Phoenix, fiindcă nu poţi afla cu nici un chip două exemplare ale acestei mirabile făpturi în acelaşi timp. Există mereu şi mereu doar un Phoenix, care trăieşte 500 de ani şi abia după acest interval moare.

Pasărea clădeşte un rug imens, din ierburi aromate şi se aruncă în el spre a arde cu totul. Dar pentru că forma [specia] păsării persistă, chiar în momentele în care ea se transformă complet în cenuşă, o nouă pasăre se iveşte din spuză, sau poate e chiar aceeaşi pasăre [muritor-nemuritoare], înviată de Natură. Căci Natura şi-ar pierde însăşi fiinţa [esenţa], dacă nu ar învia pasărea Phoenix. Forma [specia] de care vorbim e comună tuturor păsărilor şi ea e restituită integral de Natură în fiecare individ.

Forma s-ar pierde cu totul dacă următoarea pasăre nu ar primi [de la Natură] îngăduinţa de a fi. Şi tot ceea ce se află în spaţiul sublunar există în acelaşi chip: atâta vreme cât un singur individ subzistă, speciile nu pier şi Moartea nu are nici o putere asupra lor”.

Sigur, logicienii şi, în general, metafizicienii pizmaşi (din tagma nominaliştilor) ar putea întreba: atâta vreme cât bunul Dumnezeu nu o crease pe Eva, în ce a constat specia lui Adam?

În concluzie: realiştii acceptă specii cu un singur exemplar, în timp ce “vocaliştii” (şi toţi proto-nominaliştii, de felul lui Abaelard) neagă această soluţie temerară.


Citiţi în continuare!

luni, 27 iulie 2009

Cântecul păsării Phoenix



Există specii cu un singur individ? Noi am răspunde astăzi fără nici o ezitare: nicidecum! Nu există astfel de specii. Pentru logicienii şi teologii medievali, lucrurile au stat însă cu totul diferit.

Thoma d’Aquino afirmă textual că fiecare înger constituie o specie. Arhanghelul Gabriel e o specie. Arhanghelul Michael, alta. Aşadar speciile angelice sunt instanţiate de un unic exemplar. Teologii invocau, de asemenea, luna, soarele şi pământul ca fiind entităţi unice. Nu îndrăzneau să nege, în schimb, speciile ciudate care le cuprind.

Dar exemplul cel mai des invocat l-a constituit dintotdeauna pasărea Phoenix. Sigur, o asemenea pasăre - afirmă zoologii de astăzi - nu există. În gândirea medievalilor, ea avea însă deplină existenţă, chiar dacă însuşirile sale o transformau într-o făptură uimitoare. Principala ei proprietate era singularitatea. Mereu şi mereu, de-a lungul veacurilor, exista o singură pasăre Phoenix. Unii vorbeau despre minunatele ei pene stacojii, alţii credeau că penele ei sunt de aur sclipitor. Mai spuneau că se hrăneşte cu rouă şi raze de soare şi că trăieşte sute, chiar mii de ani.

Când îşi simţea sfârşitul aproape, pasărea zbura în Egipet, în oraşul Heliopolis. Acolo îşi construia un cuib din ramuri aromate şi îşi dădea foc. Incendiul dura trei zile. În a treia zi, din cenuşă se ivea o nouă pasăre Phoenix.

În Viaţa lui Apollonios din Tyana (3: 49), Philostratos scrie: “Şi fenixul este o pasăre care vine în Egipt tot la cinci sute de ani o dată, iar în restul timpului vieţuieşte în India. E neasemuită, pare desprinsă din razele soarelui şi străluceşte ca aurul. La mărime şi înfăţişare, seamănă cu vulturul. Îşi înjgheabă, la izvoarele Nilului, cuib făcut din plante aromate. Mai spun egiptenii despre ea – pentru aceasta stau mărturie şi indienii, întărind spusele celor dintâi – că pasărea fenix se arde pe sine însăşi în cuib, pierind în propriile cîntece de moarte. Tot aşa se întîmplă şi cu lebedele, după spusele celor mai pricepuţi”.

Logicienii studiază şi astăzi caracteristicile mulţimii vide sau ale mulţimii cu un singur element.


Citiţi în continuare!

duminică, 26 iulie 2009

Briciul lui Ockham şi cuţitaşul lui Picasso



Nominalistul William Ockham (aproximativ 1295 – 1349) este faimos pentru un aşa-numit principiu al economiei în gîndire. Principiul e cunoscut şi sub denumirea de “briciul lui Ockham”. Cu acest brici proverbial, William Ockham ar fi retezat mult prea bogata “barbă a lui Platon”.

Iată o formulare apocrifă a principiului în cauză: “Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”. Deşi nu a fost găsit în textele care ne-au rămas de la Ockham, principiul redă corect tendinţa generală a gîndirii sale.

În schimb, istoricii filosofiei medievale consemnează două expresii ieşite de sub pana lui Ockham, care au un înţeles asemănător: “numquam ponenda est pluralitas sine necessitate”. Propoziţia apare într-un comentariu al lui Ockham la tratatul lui Petrus Lombardus (“Liber sententiarum”).

În Summa Totius Logicae, I, 12, Ockham afirmă: “Frustra fit per plura quod potest fieri per pauciora”. Adică: nechibzuiţii realizează prin mai mult ceea ce poate fi realizat prin mai puţin.

I se atribuie, de asemenea, lui Ockham următorul enunţ care a fost condamnat ca eretic:”Est articulus fidei quod Deus assumpsit naturam humanam. Non includit contradictionem, Deus assumere naturam assinam. Pari ratione potest lapidem aut lignum”: nu e în afara logicii să gîndim că Dumnezeu s-ar fi putut întrupa într-un măgar. Ipoteza e amintită, în treacăt, şi de Amos Funkenstein, în lucrarea lui fundamentală cu titlul Teologie şi imaginaţia ştiinţifică: Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea

Cum am văzut, Constantin Noica nu agrea cuţitul, considerîndu-l unealta cea mai puţin filosofică. Cuţitul minţii separă ceea ce Platon nu a socotit niciodată separabil. Anume: realităţile şi Formele. A vedea realităţile şi Formele în separaţie, cum face Aristotel, cel dintîi, e un mod greşit de a interpreta ontologia lui Platon. În consecinţă, cuţitul e nefilosofic, în viziunea lui Noica, fiindcă multiplică entităţile. Deşi nu a fost nominalist, Noica e, în acest sens, un urmaş al lui Ockham.

Estimp, am primit de la poetul Şerban Foarţă (căruia i-am semnalat articolul lui Noica de pe blogul nostru) un minunat desen în alb-negru al lui Picasso, Coq et couteau, datat 21 martie 1947. Dacă e anti-metafizic, cuţitul rămîne, măcar în unele împrejurări, util…

Am reprodus desenul lui Picasso deasupra acestei neînsemnate note.


Citiţi în continuare!

marți, 14 iulie 2009

Vă place urâtul? Note pentru o estetică a urâtului


Rosenkranz, Karl, O estetică a urîtului: Între frumos şi comic [Aesthetik des Häßlichen], traducere de Victor Ernest Maşek, Bucureşti: Editura Meridiane, 1984, 382p.

Eco, Umberto (coord.), O istorie a urâtului, traducere de Oana Salişteanu & Anamaria Gebaila, Bucureşti: Editura RAO, 2007, 456p.

S-a redactat - şi încă din secolul al XIX-lea (1853) - o “estetică a urâtului”. Ea aparţine germanului Karl Rosenkranz: Aesthetik des Häßlichen. În româneşte a apărut la editura Meridiane în 1984. Ce afirmă Karl Rosenkranz? În esenţă, tezele sale sunt următoarele… Urâtul ţine de negativul lumii şi e, aşadar, inevitabil şi omniprezent. El se defineşte, bineînţeles, prin trăsături opuse frumosului. Ca lipsă de formă, în primul rând, el are ca însuşiri: amorfia, asimetria, disarmonia. Urâtul desemnează, în al doilea rând, incorectitudinea. În al treilea rând, urâtul se referă la desfigurare [deformare]. De hidos ţin absurdul, scârbosul şi răul. La rândul său, răul poate fi: fărădelegea, fantomaticul şi diabolicul.


Rosenkranz e un raţionalist hegelian, iar estetica sa o reacţie la romantism, ca program estetic şi curent artistic. Cu toate acestea, Karl Rosenkranz nu bănuieşte, în 1853, căile pe care se va angaja arta modernă. Într-un fel, făcând descripţia şi analiza urâtului, Karl Rosenkranz face o descriere a artei moderne şi a trăirilor (neplăcere, teamă, dezgust, repulsie etc.) provocate de o astfel de artă.

Să mai observăm că recent (în 2007) a apărut traducerea cărţii coordonate de Umberto Eco, O istorie a urâtului... De obicei, explică Eco, urâţenia e definită (cum procedează, de altminteri, şi Karl Rosenkranz) prin raport cu frumosul, deşi "diversele manifestari ale Urâtului de-a lungul secolelor sunt mai bogate şi mai imprevizibile decât se crede îndeobşte".

Dar, remarcă acelaşi Umberto Eco, „urâtul de ieri devine frumosul de astăzi". Putem consemna epoci în care urâtul triumfă. O astfel de epocă e aceea a avangardei. Dar artiştii nu vor neapărat să submineze frumosul , ci să zdruncine obiceiurile şi gusturile burgheze. Cât despre operele create în acest răstimp, "publicul nu le considera reprezentări frumoase ale lucrurilor urâte, ci reprezentări urâte ale realităţii. Altfel spus, burghezul se scandaliza în faţa unui chip de femeie de Picasso nu pentru că îl credea copia fidelă a unei femei urâte – şi nici Picasso nu-şi dorea acest lucru –, ci pentru că o considera o reprezentare urâta a unei femei” .

Notă finală. Am găsit dintotdeauna că multe din picturile care ţin de Art Nouveau ilustrează din plin kitsch-ul cel mai curat. Ofer alături de aceste însemnări un specimen.

Citiţi în continuare!

duminică, 12 iulie 2009

Noica: Elogiul îmbătrânirii


Există câteva elogii paradoxale. Bertrand Russell a elogiat, cândva, trândăvia, altcineva a lăudat virtuţile nimicului, Giordano Bruno a elogiat iscusinţa şi înţelepciunea asinului. Un elogiu ironic, care ţine de seria aminintită mai sus, mi se pare şi elogiul îmbătrînirii, consemnat de Constantin Noica, în Spiritul românesc în cumpătul vremii: Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editurta Univers, 1978, la pp.100-103. Fragmentele de mai jos trebuie luate, fireşte, cu mare prudenţă:

“Trecuseră ani în care nu făcuse nimic şi acum îmbătrânise. Dar tocmai în ceasul acesta era ceva de făcut! După atâta non-călătorie, putea spune că ajunsese undeva. În definitiv, aştepţi toată viaţa să se întâmple cu tine ceva miraculos, şi nu se întâmplă nimic. Dar o notaţie răzleaţă a lui Creangă – “se vede că a şi venit, de vreme ce n-a mai venit” – i s-a părut teribil de potrivită pentru capătul de viaţă al oamenilor… Viaţa este o pregătire pentru îmbătrânire, spune el. I se pare una din marile vorbe regretabile şi vane ale umanităţii aceea cum că “viaţa este o pregătire pentru moarte”… Pregătirea pentru o stare fără conţinut şi fără orizont? Pentru un prag în cel mai bun caz? Pentru neant, într-altul? Viaţa este în schimb o pregătire pentru ceasul în care, în sfârşit, omul poate face de la el ceva şi poate fi cu adevărat în act: pentru îmbătrânire…

Dacă viaţa nu este un crescendo, atunci ea rămâne o simplă chestiune de biologie. Ce splendidă este îmbătrânirea - nu bătrâneţea propriu-zisă, dacă ea trebuie să însemne decrepitudine -, cu ceasul acela când pornirile secundare ale vieţii se sting şi când rămâne esenţialul fiinţei tale… Ai ieşit acum de sub tutela speciei, a societăţii, ca şi a deşartelor tale avânturi sau ambiţii, şi eşti în sfîrşit om, unul liber, subiect uman, iar nu fiinţa manevrată de toţi ceilalţi. Nu mai trăieşti nici sub deşarte speranţe – să se întâmple ceva, să se întoarcă cu 180° lumea, să coboare peste tine cine ştie ce investire sau fericire -, nu mai trăieşti deci sub ‘ce sâle espoir’, cum spunea un scriitor francez. Nu mai poţi aştepta, amâna, spera nimic. Dar aşa fiind, este singura vârstă când nu mai trăieşti în suspensie.

Fiecare om este într-o suspensie – şi până la un punct este bine să fie aşa, spre a nu face afirmări de sine lipsite de maturitate. Dar cum să facem, în anii mai tineri, ca rămânând în suspensie, în deschidere şi pregătire, să nu fim totuşi fiinţe mutilate? Este toată înţelepciunea timpurie aici, pe când înţelepciunea târzie reprezintă, dimpotrivă, eliberarea forţelor tale creatoare. Cei ce îmbătrânesc cu plinătate – cei câţiva, dar esenţiali lumii – trebuie să fie un fel de ‘supernove’ ale umanităţii: să lumineze puternic, apoi să se stingă în explozie…

Dar acum, abia, tot ce s-a acumulat de-a lungul anilor poate rodi cu adevărat. Dacă este drept că, în planul creaţiei ştiinţifice, prima parte a vieţii poate fi mai fructuoasă, căci îţi trebuie o acuitate, o atenţie şi o energie a spiritului care ţin aproape de animalitate la fel de mult ca de spirit…, în schimb pentru lumea valorilor şi cultura umanistă, partea a doua a vieţii este cea cu adevărat creatoare. Nu numai bărbaţilor dar chiar femeilor, partea a doua a vieţii, cu eliberarea ei de natură, le creează marile prilejuri ale spiritului. Cer ar fi umanitatea fără înţelepciunea ei? Ce este ea astăzi, fără această înţelepciune?

Căci poate de aceea este atât de multă nesiguranţă în reuşitele de astăzi, pentru că umanitatea n-a avut îndeajuns, în trecut, prilejul bunei îmbătrâniri. Oamenii se stingeau prea tineri”.

Citiţi în continuare!

vineri, 10 iulie 2009

Constantin Noica: Scrisori către Valeriu Gherghel (7)


14. X. 981, Păltiniş

Dragul meu,

mă bucur că eşti dispus să joci partida pînă la capăt (cei 2 ani).

Am fost la Bucureşti, însă lipsea prof. Milcu. Îl voi găsi neapărat zilele acestea, cînd mă întorc acolo ca să-mi răspândesc “Ontologia”, al cărei semnal l-am primit.

Te rog mult să ai încredere şi să mai suporţi calvarul câteva săptămîni, puţine sper.

Spune atît lui Badea cît şi asistentului (dacă vrea el) să-mi scrie un cuvînt. Pe primul l-aş pune în legătură cu Mihai Nasta, eventual.

Nu uita că eşti singurul pe profilul meu şi că astfel mă interesează cu deosebire evoluţia d-tale. Poţi traduce cu încredere “Prolegomenele”.

Cu toată prietenia,

C. Noica

Observaţiile destinatarului:

1. Cînd vorbeşte de dispoziţia mea de a juca pînă la capăt partida, Noica înţelege, desigur, prima partidă, aceea a instrumentării (ea cuprinde studiul minuţios al filosofilor importanţi - cei 12 “apostoli ai filosofiei” - , în limba în care au scris: greacă, latină, germană, engleză etc.) şi nu partida întreagă, aceea care, în concepţia sa, trebuia să se încheie printr-un legato al scrierilor personale. Constantin Noica înţelegea prin legato faptul legăturii şi decurgerii gîndurilor (şi scrierilor care îl exprimă) unul din altul. Ca să dau un exemplu: pentru el era de neconceput să scrii, mai întîi, o carte de ontologie şi, apoi, să compui un roman sau un comentariu, strict estetic, al “Giocondei” lui Da Vinci.

2. Am mai spus: “Devenirea întru fiinţă” (sau “Tratatul de ontologie”, cum sună unul din subtitlurile cărţii) a apărut la începutul lui octombrie 1981. Noica mi-a dăruit un exemplar.

3. Badea e fostul meu profesor de limba latină din liceu: Gheorghe Badea. Om cu imense înzestrări de pedagog, cu un farmec deosebit, Badea nu a redactat, din păcate, decît un “Dicţionar grec-român”.

4. Cred că asistentul la care face aluzie Noica e Ştefan Afloroaei (despre care îi vorbisem, pesemne, într-o scrisoare anterioară). Constantin Noica l-a cunoscut pe Ştefan Afloroaei la întîlnirea din octombrie 1987, cînd a venit la Iaşi. Cu acel prilej a şi conferenţiat la Facultatea de Filosofie (în actuala Sală de Consiliu). Din cîte îmi amintesc, cuvîntul său (şi răspunsurile la întrebările studenţilor) au fost înregistrate pe bandă.

5. “Singur pe profilul meu”: Noica nu a recunoscut niciodată decît îndreptăţirea metafizicii. Eram, probabil, atunci, singurul care alesese această “specialitate regină”. Alţii optaseră pentru “filosofia culturii”, precum Liviu Antonesei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 8 iulie 2009

Cusanus despre ignoranţa mult ştiutoare



Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, ediţie bilingvă, traducere, tabel cronologic, note şi posfaţă de Andrei Bereschi, colecţia “Biblioteca medievală”, Iaşi: Polirom, 2008, 640p., 44.95 lei 


Cardinalul Cusanus a redactat Despre ignoranţa mult ştiutoare [învăţată]” în 1440. În timpul lui, ideea unei “ignoranţe ştiutoare” nu era deloc nouă. “Docta ignorantia” este una din formulele teologiei negative. Ea ne învaţă că “Dumnezeu nu poate fi exprimat, fiindcă nu poate fi cuprins în enunţuri care, chiar matematice fiind, să poată pretinde că sunt adevărate. Despre Dumnezeu nu putem vorbi decât înlăturând şi tăgăduind”. Prin urmare, intelectul tinde spre Dumnezeu, dar nu poate obţine nicio certitudine.


Zece ani mai târziu, Nicolaus Cusanus redactează o completare explicativă a tratatului despre “ignoranţa doctă”: Apologia doctae ingnorantiae discipuli ad discipulum (de la “Apologia ignoranţei mult ştiutoare de la un discipol pentru un alt discipol”). În “Apologie”, Nicolaus Cusanus lămureşte locurile dificile din „De docta ignorantia” şi răspunde obiecţiilor ridicate de critici.

În prima parte din “Despre ignoranţa mult ştiutoare”, Cusanus susţine că, în ceea ce priveşte divinitatea, “a şti înseamnă [în realitate] a ignora”. Prudenţa ne îndeamnă să ne mulţumim că o simplă presimţire a divinului: “Noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru un om, chiar foarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria ignoranţă. Şi cu atât va fi cineva mai doct, cu atât va şti despre sine că este mai ignorant. În vederea acestui ţel, mi-am asumat sarcina de a scrie câteva lucruri despre docta ignoranţă”.

Dacă despre Dumnezeu nu se pot face afirmaţii adevărate, el poate fi, totuşi, aproximat prin nume. Cusanus pretinde, aşadar, că sintagmele “Non Aliud” (“nu-altul-decât-el-însuşi”) şi “possest” (un mot-valise care provine din verbele latineşti “posse” şi “est”: “cel-ce-poate-să-fie-şi-este”) sunt numele cele mai potrivite pentru a sugera “natura” lui Dumnezeu.

P. S. Însoţim această postare cu o reproducere a lucrării Doi într-un ou (1979) de Siegmund Hahn.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 4 iulie 2009

Bruno şi ridiculizarea destinului



În filosofia stoică, destinul (şi fortuna) decid tot ceea ce se întîmplă într-o viaţă de om. Totul e scris şi dictat de o instanţă externă. Nu există liber arbitru. Insul nu poate iniţia nimic, nu poate evita nimic, nu poate modifica nimic. Mai mult: el nu poate şti dinainte nimic. Viitorul rămîne în permanenţă incert. Singura soluţie în faţa acestui destin rigid şi abstract e adoptarea unei stări de indiferenţă.

Concepţia evanghelică despre destin nu se modifică semnificativ şi este exprimată ferm în spusa următoare: “Până şi perii capului vă sunt număraţi”.

Abia filosofii din Renaştere - şi în special Giordano Bruno - vor ridiculiza noţiunile venerabile de “fatum” şi “fortuna”. Divinitatea hotărăşte şi controlează minuţios ordinea şi însemnătatea evenimentelor. Nimic nu se petrece de la sine: catastrofele şi convulsiile sociale, direcţia vînturilor în văzduh, ora la care va striga măgarul lui Jaccopo, numărul vergilor pe spinarea unei slugi care a furat o mătură, căderea dinţilor din gura unei bătrîne, defilarea ploşniţelor în aşternuturi pe timpul nopţii, roirea malefică a ţînţarilor, pîlpîirea lămpii şi a lumînărilor în dormitor, lungimea umbrelor la apus, pîrguirea bostanilor, dispoziţia şi vigoarea erotică a bărbaţilor, după o zi de muncă, motivul gîlcevii dintre morar şi muşterii lui etc. Efectul comic al paginii lui Giordano Bruno - pe care o reproducem mai jos - se naşte tocmai din meticulozitatea pedantă şi necruţătoare a unui zeu preocupat de nimicuri:

“[Jupiter] a poruncit ca azi la prînz doi pepeni, dintre toţi cei ce cresc în bostănăria din Franzino, să fie perfect copţi; dar să nu fie culeşi decît peste trei zile, cînd n-o să mai fie socotiţi buni de mîncat. Vrea ca la acelaşi ceas, din jujuba de la poalele muntelui Cicala, în ograda lui Gioan Bruno, să fie culese treizeci de poame bine coapte, alte şaptesprezece să cadă pe pămînt încă nepîrguite, iar cincisprezece să fie mîncate de viermi. Mai vrea ca Vasta, soţia lui Albenzio, cînd va da să-şi încreţească părul de la tîmple, să-şi pîrlească (pentru că va încălzi prea tare fierul) cincizeci şi şapte de fire, dar să nu-şi ardă pielea şi, de data asta, să nu blesteme cînd o să miroase a ars, ci să îndure cu răbdare necazul. …

[Vrea ca] Laurenzei, cînd se va pieptăna, să-i cadă şaptesprezece fire de păr, treisprezece să i se rupă, zece să-i crească la loc în răstimp de trei zile, dar celelalte şapte să nu-i mai crească defel. Căţeaua lui Antonio Savolino să fete cinci căţeluşi, dintre care trei să trăiască cît le e dat, iar doi să fie aruncaţi la gunoi; iar dintre cei trei vii, primul să semene cu mamă-sa, al doilea să fie pătat, iar al treilea să aducă pe jumătate cu ta-su, pe jumătate cu dulăul lui Polidoro. …

Fusta pe care meşterul Danese o croieşte pe masa lui de croitorie, să se sfîşie. Din scîndurile patului lui Constantino să plece spre căpătîi douăsprezece ploşniţe: şapte mari, patru mai mici şi una mijlocie; iar mai încolo ne vom ocupa şi de ceea ce se va întîmpla cu ele astă-seară la lumina lumînării.

[Vrea ca] la cincisprezece minute de la ora amintită, din pricina mişcării limbii care se va freca a patra oară de cerul gurii, babei lui Fiurulo să-i cadă a treia măsea de pe falca dreaptă, de jos: dar fără să sîngereze şi fără s-o doară, căci măseaua cu pricina a ajuns la capătul oscilaţiei ei, care a durat fix şaptesprezece ani de revoluţii lunare.

Vrea ca Ambruoggio, înfigîndu-şi a suta doisprezecea oară mădularul în nevastă-sa, să-şi isprăvească şi să încheie treaba, fără s-o lase borţoasă de data asta, ci data viitoare, cu acea sămînţă în care se preface prazul acela copt, pe care-l mănîncă acum, cu oţet şi pîine de mei. Băiatului lui Martinello să înceapă să-i crească perii bărbăţiei pe pubis şi în acelaşi timp să înceapă să i se îngroaşe vocea ca la cocoşi…” [“Spaccio della bestia trionfante”: “Alungarea bestiei triumfătoare”; cf. Nuccio Ordine, Cabala măgarului: Asinitate şi cunoaştere la Giordano Bruno, traducere de Aurora Martin, Bucureşti: Humanitas, 2004, p.93].

P.S. Imaginea care însoţeşte acest articol e aceea, medievală şi binecunoscută, a „Roţii fortunei”.

Citiţi în continuare!