joi, 28 mai 2009

Cetatea lui Sol



În perioada 28 – 30 mai 2009, voi participa la un colocviu organizat de Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu. Colocviul este dedicat literaturii (anti)utopice. Utopia este un gen literar venerabil (îşi are originea, poate, în dialogurile lui Platon: “Republica”, “Legile”, “Timaios” etc.), dar cunoaşte o culminaţie în Renaştere, prin lucrările lui Thomas Morus, Francis Bacon şi Tomaso Campanella.

De obicei, utopia este descrierea minuţioasă a unui stat ideal, guvernat de raţiune şi cu o activitate strict matematizată. E vorba de “o lume constituită pe alte principii decât cele care operează în lumea reală” (Raymond Ruyer). Utopienii trăiesc într-un soi de paradis geometric şi se supun unor reguli de conduită draconice. Există o ierarhie socială fermă, un program de activităţi care nu admite abateri; existenţa de zi cu zi a utopienilor e una de tip cvasi-liturgic. Toţi se trezesc la aceeaşi oră, toţi citesc aceleaşi cărţi, toţi iau masa într-un refectoriu comun, erosul însuşi e contabilizat: în “Cetatea lui Sol”, actul sexual e permis o dată la trei nopţi etc. Nu există nici libertate, nici excepţii, nici spaţiu privat. Mai mult: toţi utopienii se supraveghează unii pe alţii cu un ochi suspicios.

Dincolo de stilul luxuriant al autorilor, cetatea utopică (în oricare din variantele sale) se vădeşte, până la urmă, un coşmar logico-monahal. Pornind de la experimente reale (statul comunist), modernitatea a propus, la rându-i, o serie de anti-utopii, de la “1984”, romanul lui George Orwell, la “Noi”, lucrarea lui Evgheni Zamiatin…

Vom ilustra stilul exuberant al autorilor utopici printr-un fragment din “Cetatea lui Sol”, lucrarea lui Campanella, redactată în 1602:

“În vârful muntelui, pe un platou larg, se ridică un templu cu o minunată arhitectură. Acest templu, trebuie să precizăm, este perfect circular. Incinta lui nu e formată dintr-un zid circular, ci din coloane puternice şi admirabil lucrate, care susţin un dom imens şi minunat, deasupra căruia, în centru, se ridică un dom mai mic, străbătut de o deschizătură perpendiculară pe altar. Acest altar unic este înconjurat de coloane şi ocupă mijlocul templului, al cărui perimetru este de trei sute cincizeci de paşi. Pe altar nu se văd decât două globuri uriaşe; unul reprezintă globul ceresc şi celălalt globul pământesc. Pe plafonul domului celui mare, sunt pictate toate stelele firmamentului, de la prima la a şaptea mărime, cu indicarea numelui lor şi a influenţelor pe care le exercită asupra lucrurilor de pe pământ; tot ceea ce priveşte fiecare stea în parte este scris în trei versete. Polii şi cercurile cele mari şi cele mici ale sferei, după orizontul respectiv, sunt de asemenea desemnate înlăuntrul acestei cupole; dar sunt incomplete, deoarece reprezintă numai o jumătate a sferei. Completarea studiului despre univers se face cu ajutorul globurilor de pe altar. Caldarâmul străluceşte de pietre preţioase. Şapte lămpi de aur, purtând numele celor şapte planete, ard continuu în templu… Un mare număr de celule spaţioase şi frumos ornamentate sunt locuite de patruzeci şi nouă de preoţi şi călugări. Din vârful cupolei celei mici se ridică un fel de giruetă foarte sensibilă, care arată până la treizeci şi şase de direcţii ale vânturilor… Sub această giruetă este aşezată cartea scrisă cu litere de aur, în care se află explicaţiile pentru toate aceste semne”.

Influenţa imaginilor din “Apocalipsa” sfântului Ioan e vădită… Cetatea lui Sol e, într-un fel, reflectarea terestră (şi sinistră) a Noului Ierusalim celest, descris de sfântul Ioan…



Citiţi în continuare!

luni, 25 mai 2009

Cum se face o bibliografie (2)


Într-o “postare” mai veche, am propus o bibliografie elementară, pe tema “erotismului” medieval. Ar fi potrivit, mă gândesc, să ofer astăzi o listă (incompletă, desigur) cu traduceri recente din unii gânditori medievali. Înţeleg prin Evul Mediu, asemenea istoricului francez Jacques Le Goff, o foarte lungă perioadă, care îi cuprinde, poate, şi pe Tertullian (160-220 post Christum), dar şi pe Nicolaus Cusanus (1401-1464). Am păstrat unele adnotări personale la câteva titluri (note biografice, cota cărţii la BCU etc.).

Bibliografia prezintă dificultatea că numele gânditorilor din Evul Mediu, în majoritate, nu pot fi decât cu greu (şi nefiresc) ordonate după regula de astăzi, care cere să punem numele în faţa prenumelui. Prin urmare, chiar dacă e vorba de Petrus Abaelard (Petrus Abailard, Pierre Abélard) - istoriile filosofiei medievale consemnează toate aceste grafii – vom înregistra numele său la litera P.
V. G.

Bibliografie: Filosofi medievali în limba română

1. ALBERT CEL MARE, Despre destin, traducere de Cornel Todericiu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2002 [?].
2. BOETIUS DIN DACIA, Despre viaţa filosofului, ediţie bilingvă, traducere, notă introductivă, note şi comentarii de Mihai Maga, Iaşi, Polirom, 2004, 136p. [Boetius e un reprezentant al averroismului latin (sau al aristotelismului heterodox). Cartea cuprinde două tratate exegetice ale acestui teolog suedez (unii spun danez). Comentarii la Aristotel care trebuie înţelese în contextul mişcărilor din mediul universitar parizian al anilor 1268-1272].
3. BONAVENTURA, Despre reducerea artelor la teologie, traducere de Horia Cojocariu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006.
4. HUGO DIN SAINT VICTOR, Meditaţii spirituale, traducere din limba latină de Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, notă istorică, comentarii şi studiu [“Homo interior între metafizică şi mistică speculativă”, pp.189-241] de Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005, 263p. [Hugo din Saint Victor e invocat în legătură cu “lectio divina”. A practicat, în scrierile sale, ordo alphabetica].
5. IOAN DAMASCHIN, Despre cele două voinţe ale lui Hristos, traducere de pr. Olimp N. Căciulă, postfaţă de pr. John Meyendorff, cronologie, note şi bibliografie de Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004, 132p. [Ioan Damaschinul respinge monotelismul şi monoenergetismul. Iisus nu are doar o singură natură, pe cea divină, cum cred monoenergetiştii şi nici o singură voinţă, cum cred monoteliştii. Ioan Damschinul se naşte la Damasc în anul 650. Se numea Mansur ibn Sarjan. La vîrsta de 30 de ani participă la cel de-al şaselea sinod ecumenic (Constantinopol III). Se retrage la mănăstirea Sfîntul Sava de lîngă Ierusalim. Devine patriarh al Ierusalimului (705-735). Contemporan cu mişcarea iconoclastă ce se declanşează sub împăratul Leon III Isaurianul (printr-un decret din anul 726). Ia parte la polemica despre imagine/icoane prin trei Discursuri în favoarea sfintelor icoane. Moare la vîrsta de 99 de ani!!!].
6. NICOLAUS CUSANUS, Coincidentia oppositorum, două volume, ediţie bilingvă, studiu introductiv, traducere şi note de Mihnea Moroianu, Iaşi: Polirom, 2008. [Volumul I cuprinde şi “Ydiota de sapientia”. Termenul “ydiota” - din care Deleuze a făcut un “personaj filosofic”: idiotul – e tradus în ediţia aceasta prin “neştiutor”, dar poate fi echivalat şi prin “profan”, “ignorant” sau “nepriceput”, cum s-a încercat, de altfel, în unele versiuni englezeşti sau germane. Totuşi, sintagma “Ydiota de sapientia” (“Neştiutorul despre înţelepciune”) e deliberat construită de Cusanus pentru efectul ei oximoronic].
7. PIERRE ABÉLARD, Comentarii la Porfir. Despre universalii împreună cu fragmente corespondente din Porfir, Boethius şi Ioan din Salisbury, ediţie bilingvă, traducere din limba latină de Simona Vucu, notă introductivă, tabel cronologic şi note de Claudiu Mesaroş şi Simona Vucu, postfaţă de Claudiu Mesaroş, Iaşi, Polirom, 2006, 230p.
8. TERTULIAN, Tratate dogmatice şi apologetice, ediţie bilingvă, studiu introductiv, traducere şi note de Dionisie Pîrvuloiu, Iaşi: Polirom, 2007, 629p. [Vestita frază: “Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit? Nu mă ruşinez, chiar dacă trebuie să te ruşinezi. Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a murit; este de crezut, chiar dacă este prosteşte. A înviat din mormânt; este neîndoielnic, chiar dacă este cu neputinţă” face parte din tratatul intitulat “Despre trupul lui Hristos”, V, în volumul de faţă la p.250 (versiunea latină), 251 (traducerea)].
9. THOMAS AQUINAS, Sanctus, Despre Dumnezeu Treime, Editura Galaxia, 2004, 292p. [cote BCU: II-43.050, II-43051.].
10. TOMA DIN AQUINO, Despre principiile naturii către fratele Silvestru, traducere de Valentin Doru Căstăian, note şi comentarii de Alexander Baumgarten, cu un eseu despre problema analogiei fiinţei la Sfîntul Toma din Aquino de Alin Tat, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, 119p.
11. TOMA DIN AQUINO, Despre guvernămînt, ediţie bilingvă, traducere şi note de Andrei Bereschi, postfaţă de Molnar Peter, Iaşi, Polirom, 2005,
12. TOMA, D’AQUINO, Dizertaţii despre adevăr, Bucureşti, Humanitas, 1994, 176p. [cote BCU: I-6930, I-6940].
13. WILLIAM OCKHAM, Despre universalii, traducere, studiu introductiv, comentarii şi note de Alexander Baumgarten, Iaşi, Polirom, 2004, 182p. [Sub titlul Despre universalii, Alexander Baumgarten grupează în acest volum partea din Summa Logicae (partea I: capitolele 13-19, 25), relevantă pentru concepţia lui Ockham în chestiunea universaliilor, dar şi fragmentele din Isagoga lui Porphyrios care au declanşat dezbaterea. Ediţia reproduce în oglindă şi textul latin spre verificare. Teologul franciscan a ţinut prelegeri la Oxford despre Sentenţele lui Petrus Lombardus. Trezeşte reacţii fanatice. Un thomist îl acuză de erezie. În 1328, Ockham care neagă utilitatea averii pentru Biserică, intră în dizgraţia papală şi alege să se exileze la curtea lui Ludovic de Bavaria. Moare, probabil, de ciumă. Universaliile nu au realitate, crede Ockham. Ediţia lui Alexander Baumgarten conţine şi un util tabel cronologic, note la text, o bibliografie şi un studiu consistent semnat de Simona Vucu. Cf. recenzia semnată de Ovidiu Pecican în Observator cultural, 28 aprilie-11 mai 2005, nr.9-10, p.17].



Citiţi în continuare!

vineri, 15 mai 2009

Philosophiques


Dacă principalele „baze de date” din spaţiul anglo-saxon, JSTOR, Project MUSE, EBSCO Host, ProQuest etc., presupun, pentru acces, totuşi, plata unei sume modice, în spaţiul francofon „bazele de date” sunt, cu un termen la modă, free. Găsim aici principalele publicaţii filosofice de limba franceză de la Revue de Métaphysique et de Morale la Revue Internationale de Philosophie... Recomand, pentru acest motiv, următoarele adrese:

http://www.persee.fr/web/revues/home
http://www.erudit.org/revue/
http://www.cairn.info/disc-philosophie.htm

Citiţi în continuare!

duminică, 10 mai 2009

Cum se face o bibliografie erotică


Cu ani în urmă, cineva m-a rugat să-i sugerez câteva lucrări despre iubirea medievală, pentru o teză de licenţă. În treacăt fie spus, nu există un subiect tratat de savanţi cu mai multă ipocrizie decât “erotismul”. Mi-am controlat biblioteca şi fişele. Am consultat câteva rezumate. A rezultat în acest chip bibliografia următoare. Deşi e o bibliografie minimală, am însoţit titlurile cu câteva date orientative (aşa cum trebuie să arate orice fişă bibliografică).

În cazul unei cărţi colective (cu autor multiplu), am folosit asteriscul [***]. Când volumul era redactat de doi autori am folosit semnul deja consacrat al reuniunii [&]. În orice bibliografie, ordinea citării urmează un algoritm consacrat de prestigioasa Library of Congress din Statele Unite: numele autorului, prenumele, titlul lucrării, traducătorul (cînd e vorba de o traducere), locul publicării, editura, anul publicării. În tradiţia bibliografică germană, se menţionează, de asemenea, numărul paginilor şi ilustraţiilor.

Pentru detalii, se poate consulta cu enorm folos cartea lui Umberto Eco, intitulată Cum se face o teză de licenţă: Disciplinele umaniste, traducere de George Popescu, Constanţa, Editura Pontica, 2000, 203p.
Cu toate acestea, e foarte ciudat să întâlnim, astăzi încă, teze de licenţă şi chiar teze de doctorat, care nu respectă (din ignoranţă ori neglijenţă) aceste reguli extrem de simple.
V.G.

Sex, eros, agape: o bibliografie sumară

1 *** Amor şi sexualitate în Occident, Bucureşti, Editura Artemis, sine anno, 255p. [grupaj de articole şi studii semnate în special de autori francezi pe teme care ţin de eros: homosexualitatea în Grecia antică, la Roma etc.; iubirea-pasiune cântată de trubadurii medievali; marchizul de Sade şi iubirea ca perversiune; boli venerice, boli sexuale în modernitate etc.]
2 Aries, Philippe & Duby, Georges (coordonatori), Istoria vieţii private, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994-1997, 10 volume. [cîteva volume, 2-5, se referă la viaţa “privată” în EM, la moravurile sexual-amoroase].
3 Bruckner, Pascal & Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, 303p. [lucarea trece drept un manifest al dezinhibării occidentale; subiecul lucrării în formularea autorilor. “În acest moment, trăim erodarea celor trei modele care, prin tradiţie, ne îmbâcseau perspectiva amoroasă (ne complicau viziunea amoroasă): modelul conjugal pentru sentiment, modelul androginal pentru coit, modelul genital pentru sex. Sexualitatea nu mai are finalităţi metafizice sau religioase, nu mai are sens, nici transgresiune, nici împlinire, nici higienă, nici subversiune. Amorul, devenit de nerecunoscut, îşi pierde reperele: poate că de aici vine şi disperarea, din aceea că nu mai poate fi un destin personal, ci soartă fiecăruia din toţi”, p.11].
4 De Libera, Alain, “Sex şi timp liber”, in Gîndirea Evului Mediu (capitolul IV), traducere de Mihaela şi Ioan Zgărdău, Timişoara, Editura Amarcord, 2000, pp.115-176 [pp.168-9: cenzurarea iubirii şi a discursului amoros de către teologii medievali].
5 Delumeau, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, traducere de Modest Morariu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, 2 vol. [în volumul 2: agenţii lui Satan; femeia].
6 De Rougemont, Denis, Iubirea şi Occidentul, traducere de Ioana Cândea-Marinescu, Bucureşti, Editura Univers, 1987, 482p. [lucrare clasică; autorul argumentează ipoteza că trubadurii impun, în Evul Mediu, o nouă varietate de iubire: iubirea-pasiune].
7 Duby, Georges, Evul Mediu masculin, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, 286p. [căsătoria în Evul Mediu; epistole episcopale despre iubirea dintre soţi; dragostea cavalerească etc.]
8 Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, traducere de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, 344p. [figuri feminine în Evul Mediu: Alienor, Marie de Champagne, Heloise etc.; un comentariu la corespondenţa dintre Abelard şi Heloise; e foarte posibil ca scrisorile atribuite femeii să fie apocrife].
9 Evola, Julius, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 1994, 415p. [Ideea fundamentală: “Sexul este ‘cea mai mare forţă magică a naturii’; în el acţionează un impuls care prefigurează misterul Unului, chiar dacă aproape totul, în relaţiile dintre bărbat şi femeie, se degradează…, se descompune şi se rispeşte în sentimentalisme fade…. Şi totuşi, dacă în existenţa obişnuită se manifestă involuntar un reflex al unei transcendenţe trăite, asta se întâmplă prin sex şi, când e vorba de omul comun, se întâmplă numai prin sex… numai cei ce se ridică până la o experienţă eroică sau ascetică merg, în această privinţă, mai departe”, p.409].
10 Kierkegaard, Soeren, Diapsalmata; Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1997, 179p. [“Jurnalul seducătorului” e o re-scriere a mitului donjuanesc: protagonistul ilustrează “stadiul estetic” al existenţei; seducătorul nu e interesat de posesia “prăzii”, el e obsedat de arta seducerii].
11 Laqueur, Thomas, Corpul şi sexul. De la greci la Freud, traducere de Narcis Zărnescu, Bucureşti, Humanitas, 1998, 295p. [reprezentări ale corpului, sexului, anatomiei, din Antichitate până în secolul XX etc.].
12 Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, 462p. [iubirea în romanele din ciclul arthurian].
13 Le Goff, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu, traducere de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, 2 vol. [zîna Melusine].
14 Marrou, Henri-Irénée, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Editura Univers, 1983, 179p. [despre dragostea curtenească]
15 Muchembled, Robert, Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot. 1553-1615, Chişinău, Editura Cartier, 2005 [am aflat de acest titlu, răsfoind o revistă culturală; cuprinde cu siguranţă informaţii despre iubire la sfîrşitul Evului Mediu şi în Renaştere].
16 Marías, Julián, Educaţia sentimentală, Iaşi, Editura Junimea, 2000 [titlu găsit într-o bibliografie; de reţinut capitolul VII, pp.74-84, intitulat: “Iubirea curtenească şi interpretarea femeii”].
17 Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 1995, 238p. [locul important şi discutabil al femeii în societatea modernă].
18 Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Bucureşti, Cartea românească, 1980, 189p. [studiul intitulat “Educaţia sentimentală”; titlul studiului aparţine unui cunoscut roman scris de Flaubert].
19 Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste şi erotism, traducere de Cornelia Rădulescu, Bucureşti, Humanitas, 1995, 207p. [episoade dintr-o posibilă istorie a iubirii].
20 Pecican, Ovidiu, Sînge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, Chişinău, Editura Cartier, 2006. [eros şi eroism la “vitejii” lui Ştefan cel Mare; sic!].
21 Quignard, Pascal, Sexul şi spaima, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura Univers, 2000, 191p. [morala sexuală a creştinismului; teama de femeie; mitologia antifeminină: Gorgona, femeia-lupoaică, orbirea – o castrare simbolică].
22 Rousset, Jean, Mitul lui Don Juan, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1999, 239 [deşi are probabil la origine o veche legendă populară, mitul lui Don Juan se constituie, în sens propriu, în intervalul 1550-1600, la începutul barocului: “Povestea lui Don Juan este a unui vinovat căruia i se aduce mai întâi o învinuire neclară, pe care el nu o înţelege până în momentul când, provocând apariţiile Mortului acuzator, se trezeşte în faţa evidenţei vinovăţiei sau a verdictului. Ne dăm seama astfel că aventura lui Don Juan poate fi povestită începând cu sfârşitul şi interpretată pornind de la deznodământul ei funebru”, p.20].
23 Vigarello, Georges, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, Chişinău, Editura Cartier, 2006 [istoricii apuseni cred că Renaşterea începe odată cu Dante şi Petrarca; alţii socotesc că Evul Mediu e un răstimp foarte îndelungat, care durează pînă în secolul XVII sau chiar XVIII; cf. recenzia Simonei Sora, in Dilema veche, an IV, 26 ianuarie – 1 februarie 2007, nr.155, p.15, cu titlul “Frumuseţea obligatorie”.].
24 Vossler, Karl, “Tirso de Molina”, in Din lumea romanică, traducere de H. R. Radian, Bucureşti, Editura Univers, 1986, pp.370-391 [Don Juan nu e un răzvrătit în contra ordinii şi puterii legiuite, dimpotrivă; păcatul lui nu provine, aşadar, din necredinţă şi sfidare, ci dintr-o prea mare credinţă; Don Juan nutreşte opinia că îndurarea lui Dumnezeu e nelimitată, că Dumnezeu iartă totul şi că, prin urmare, poţi păcătui nepedepsit; sau, în cuvintele autorului, Don Juan e “un damnat nu din scepticism, ci din credinţă exagerată. Credinţa lui arogantă în clemenţa lui Dumnezeu îi frânge gîtul. Nu se îndoieşte şi nu se teme. Nu-i e frică de năluci şi strigoi, în care totuşi crede. Nu tremură nici în faţa comandorului…”, p.389].



Citiţi în continuare!

vineri, 8 mai 2009

Constantin Noica: Scrisori către Valeriu Gherghel (5)


Epistola pe care o reproduc mai jos are, ca toate celelalte, o poveste simplă. Constantin Noica fusese în Iaşi, la începutul lui septembrie. M-a cercetat îndelung (lecturi, gânduri, proiecte etc.), m-a trecut în lista pe care o întocmise (unde existau două rubrici: “ce are” şi “ce-i trebuie”) şi îmi urmărea evoluţia de la distanţă. I-am trimis două texte pe care tocmai le publicasem în revistele de specialitate. A avut pentru ele, cum vedem mai jos, o vorbă bună.

Mai presus de orice, Noica preţuia moderaţia (deşi nu agrea teoria aristotelică a “mijlociei”!). Cenzura, peste tot, gesturile decisive, grandilocvenţa, agitaţia verbiosă. “Dincolo”, în scrisoare, e o modalitate eufemistică de a numi Germania, unde m-ar fi dorit, pentru un an universitar, cu o bursă Humboldt. “Ontologia” e, fireşte, “Devenirea întru fiinţă”, tratatul publicat de filosof la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, cu o lună în urmă.
Mi-a trimis un exemplar, în decembrie, cu o dedicaţie măgulitoare…

21 . XI. 981, Păltiniş
Iubite Valeriu Gherghel,

Am primit ieri cele 2 extrase. Mi-a plăcut felul cum îţi ordonezi şi valorifici materialul, în “Intenţia ‘retorică’ în filosofie”, şi găsesc excelentă, ca densitate şi nerv, nota d-tale despre “Scepticism şi alteritate”.

Sunt nefericit să văd că încă nu pot ajuta pe un tânăr de calitatea d-tale. Plec acum din nou la Bucureşti şi te asigur că mă voi bate pentru d-ta şi alţii.

Te rog mult, nu da curs exasperării. Poate ai ales bine să forţezi nota, dar totul trebuie să conducă la liniştea d-tale şi capacitatea de lucru. Încă o dată, nu vrei să încerci, cu hârtiile ce ţi-aş da? Dincolo, un an, ai avea măcar linişte şi biblioteci.

Pe curând, poate cu o veste bună,
Al d-tale, C. Noica.

P.S. Ai oricând un exemplar din “Ontologie” la mine, la Bucureşti, unde voi sta acum vreo 10 zile (tel. 450227).

Citiţi în continuare!

miercuri, 6 mai 2009

Cum se scrie o recenzie


De obicei, tânărul care îşi propune să redacteze o recenzie se pregăteşte pentru o ispravă care va uimi umanitatea şi va fi consemnată într-o nouă ediţie a Bibliei. Recenzia devine, astfel, un prilej de a-şi etala geniul şi erudiţia incomparabile. El nu prezintă, prin urmare, o carte, pur şi simplu: ar fi mult prea înjositor pentru vanitatea lui! El construieşte, în realitate, un eseu pretenţios, înflorit şi eterat, abscons şi zadarnic, din care nu poţi deduce nimic cu precizie. Nu pricepi nici despre ce vorbeşte cartea şi nici ce a vrut să realizeze, pînă la urmă, ilustrul nostru recenzent. În final, productul lui nu e nici eseu şi nici recenzie propriu-zisă. E un hibrid care nu foloseşte nimănui, de o dezolantă uscăciune.

Pentru acest motiv, am ales să traduc (ca model de prezentare a unei cărţi!) o recenzie din revista “The Review of Metaphysics” (numărul pe martie 2007). Recenzia este semnată de Anand Vaidya, profesor la San Jose State University, şi se referă la volumul intitulat “Varieties of Things: Foundation of Contemporary Metaphysics” (Massachusetts: Blackwell Publishing, 2005, x + 278pp.), volum publicat de Cynthia Macdonald. Am simplificat recenzia. În paranteze drepte am făcut unele completări.
V. G.

"Varieties of Things este o foarte bună introducere în cîteva din temele metafizicii contemporane. Ea poate fi folosită atât ca un curs de metafizică, dar şi ca un comentariu original. Cartea cuprinde trei părţi.


Partea I se intitulează ‘Metafizica şi instrumentele ei’. Ea oferă o prezentare a metafizicii în calitate de investigaţie ontologică a ceea ce există realmente şi a naturii acestei realităţi. Instrumentele de care poate uza metafizicianul includ: criterii de angajament ontologic, principii de individuaţie şi principii de identitate, precum Legea lui Leibniz [e vorba de ‘legea identităţii indiscernabililor’ şi de ‘legea indiscernabilităţii identicilor’]. Macdonald discută amănunţit concepţiile provocatoare cu privire la natura metafizicii, propuse de Aristotel şi Kant, distincţia lui Strawson dintre metafizicile descriptive şi prescriptive (revizioniste), dar şi deosebirea lui Carnap dintre chestiunile interne şi cele externe…

În partea a II-a, intitulată ‘Particularele’, Macdonald cercetează entităţile materiale, persoanele şi evenimentele. Ea este de departe cea mai dezvoltată secţiune a cărţii. În capitolul despre entităţile materiale, Macdonald respinge două abordări reductive ale substanţelor: teoria ‘fasciculului substanţial’, conform căreia entităţile sînt fascicule [mulţimi] de proprietăţi şi teoria substratului, care consideră obiectele [lucrurile] ca mulţimi de proprietăţi ‘prinse’ [dependente] de un substrat simplu şi în chip necesar lipsit de orice proprietate. Teoria fasciculului este respinsă pentru că ea nu poate lămuri în ce mod o anume substanţă constituie, în cele din urmă, un lucru unitar şi, de asemenea, în ce mod o substanţă persistă şi supravieţuieşte schimbărilor… Teoria substratului simplu este, probabil, un răspuns la teoria fasciculului, întrucât presupune un constituent stabil pentru fiecare particular în parte şi poate explica mai bine în ce chip o entitate materială supravieţuieşte schimbării. După un examen al diferitelor opinii în această chestiune, Macdonald argumenteză, totuşi, că teoria substratului este ea însăşi incoerentă…

Macdonald împărtăşeşte o concepţie care ar putea fi numită ‘descriere exemplificativă a proprietăţilor’ unui obiect [substanţă, entitate]. Ea reprezintă o abordare non-reductivă a substanţei, prin partiţia [clasificarea] proprietăţilor deţinute de un obiect în proprietăţi care îl individualizează şi proprietăţi care îi descriu identitatea. Anumite proprietăţi ale unui măr sînt esenţiale şi îl caracterizează ca obiect cu un anumit mod de a fi, însă nu spun nimic despre indentitatea lui. De exemplu, proprietatea de a fi un măr are funcţia de a conferi entităţii o identitate, două mere roşii şi unul verde împărtăşesc proprietatea esenţială de a fi măr, dar ele diferă prin culoare, care e o însuşire accidentală a fiecărui măr particular, care, pe de altă parte, se deosebeşte şi printr-o localizare spaţio-temporală. În concepţia lui Macdonald, obiectele materiale sunt exemplificări ale unor proprietăţi substanţiale specifice [‘substance-kind proprieties’] în spaţiu şi timp.

În capitolul 4, Macdonald discută angajamentul ontologic în cazul unei persoane şi prezintă cîteva abordări istorice ale problemei următoare: ce înseamnă să fii o persoană [şi să-ţi păstrezi identitatea prin timp]…

În capitolul 5, Macdonald analizează evenimentele, începînd cu opera clasică a lui Donald Davidson. Ea discută trei criterii importante pentru identitatea unui eveniment: coincidenţa spaţio-temporală, coincidenţa spaţio-temporală necesară şi identitatea [‘sameness’] dintre cauză şi efect…

Cercetarea particularelor de către Macdonald evidenţiază o înclinaţie realistă: ea e puţin interesată de anti-realismul unor teorii precum acelea care propun un constructivism social al particularelor. Doar în partea a III-a, intitulată “Universalele”, Macdonald prezintă cîteva concepţii anti-realiste demne de atenţie. Sunt analizate pe larg nominalismul extrem al lui Nelson Goodman, dar şi nominalisme moderate, precum nominalismul asemănării şi nominalismul tropilor. În încheiere, Macdonald oferă o bună prezentare a modului în care un demers platonician [care acceptă ‘universalele’] poate da răspuns vestitului “argument al celui de al Treilea Om”.

În consecinţă, Varieties of Things este o carte care poate interesa pe toţi cei interesaţi de problemele metafizicii şi de fundalul lor, e scrisă limpede, cu exemple elocvente şi analize pasionante”.


Citiţi în continuare!

vineri, 1 mai 2009

Christian Morgenstern: Cântece de spânzurătoare



Mulţi filosofi au dispreţuit artele şi, mai cu seamă, poezia. Numărul lor e legiune. Unul dintre ei a fost, de exemplu, Constantin Noica. Să mai spun că nu împărtăşesc dispreţul lor? Pe de altă parte, Richard Rorty dispreţuia metafizica, în numele adevărului poeziei (şi literaturii în general). Prozatorii vorbesc mai convingător despre “cruzime”, observa Rorty, decît filosofii. Să mai spun că nu-i împărtăşesc opinia? E preferabil, cred, ca filosofi toleranţi ce sîntem, să dispreţuim numai orice forma de dispreţ…

Voi cita, ca răspuns la această dispută inutilă, în original şi traducere, o poezie scrisă de liricul german Christian Morgenstern (1871-1914). Morgenstern trece – şi pe bună dreptate - drept un precursor al suprarealiştilor. Poezia se intitulează “Cântecul fraţilor întru spânzurătoare către Sophia, fiica gâdelui”. Poetul a elaborat, sub pseudonimul Jeremias Mueller, “doctor în filologie şi savant particular”, un comentariu la acest poem “filosofic”, o parodie amuzantă a oricărui discurs găunos. Reproduc, în încheiere, comentariul savantului Mueller şi îl însoţesc, la rândul meu, cu un comentariu comprehensiv şi îndrăzneţ.

Imaginea care deschide acest articol e, desigur, tabloul din 1941 al lui Salvador Dali, Disappearing Bust of Voltaire...

Galgenbruders Lied an Sophie, die Henkersmaid

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm küsse mir den Schädel!
Zwar ist mein Mund
Ein schwarzer Schlund –
Doch du bist gut und edel!

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm, streichle mir den Schädel!
Zwar ist mein Haupt
Des Haars beraubt –
Doch du bist gut und edel!

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm, schau mir in den Schädel!
Die Augen zwar,
Sie fraß der Aar –
Doch du bist gut und edel!

Cântecul fraţilor întru spânzurătoare către Sophia, fiica gâdelui

Sophia, copila gâdei,
Vin’ sărută-mi căpăţâna!
În loc de gură
e-o spărtură –
ci tu eşti nobilă şi bună!

Sophia, copila gâdei,
Vin’ mângâie-mi căpăţâna!
Într-adevăr,
Nu are păr –
Ci tu eşti nobilă şi bună.

Sophia, copila gâdei,
Vin’ priveşte-mi căpăţâna!
Mi-s ochii orbi,
Mâncaţi de corbi –
Ci tu eşti nobilă şi bună.

Jeremias Mueller, doctor în filologie, savant particular:
Interpretare pe înţelesul tuturor a poemului filosofic [de mai sus]

Strofa 1. Sophia este fiica gâdelui. Însă în afară de asta, Sophia înseamnă înţelepciune. Al doilea sens este aşadar următorul: dă-mi harul sărutului tău, o, Înţelepciune! Gura mea va bâigui numai cuvinte ale întunericului, - “ci tu eşti nobilă şi bună!”

Strofa 2. Nu are păr: adică e lipsită de vălul natural protector al iluziilor din tinereţe. “Într-adevăr” e pur retoric.

Strofa 3. Dacă Înţelepciunea (Sophia) îţi va căta în cap, cu alte cuvinte, dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie mai întâi ca ochii pentru ceea ce ai numit până acum lumea ta [lumea sensibilă] să-i fi mâncat corbii, adică spiritul îndoielii. Propriu-zis, strofa ar fi trebuit să sune cam aşa:
“Şi ochii chiar
Ţi-i dau în dar -
Căci tu eşti nobilă şi bună” ş.a.m.d.

Citiţi în continuare!