miercuri, 29 aprilie 2009

Martin Buber şi parabola celor 50 de porţi




Filosofia constă, în esenţă, dintr-o multiplicare a întrebării de la care porneşte. În dialogurile lui Platon, orice întrebare iniţială presupune, cu expresia lui Victor Goldschmidt, o întrebare prealabilă (1963: 28). În metafizică, mersul gîndirii e totdeauna regresiv. Te întorci către o întrebare, dar nu reuşeşti niciodată să formulezi cu maximă limpezime. Şi nici n-ai formulat-o complet, că s-a înfăţişat deja, minţii tale, alta. Dincolo de întrebarea ta, se găseşte neîndoios o întrebare prealabilă. Interogarea e, în felul ei, un abis în care te uiţi. Dacă priveşti multă vreme, observi, la un moment dat, că însuşi abisul îţi întoarce privirea.
De îndată ce deschizi o întrebare se iveşte alta, ca într-o parabolă hassidică, re-povestită de Martin Buber, şi purtând titlul A cincizecea poartă:

“Un discipol al rabbinului Baruch din Mesbitz, fără a-i spune nimic învăţătorului său, a căutat să pătrundă existenţa lui Dumnezeu şi, cercetînd, a înaintat tot mai mult, până a ajuns într-un asemenea învălmăşag de îndoieli, încît şi ceea ce cunoscuse până atunci i-a devenit incert. Când rabbi Baruch a băgat de seamă că tânărul său discipol nu-l mai vizitează cum obişnuia, a plecat în oraşul acestuia, a intrat pe neaşteptate în odăiţa lui şi i-a spus: ‘Ştiu ce se ascunde în inima ta. Ai pătruns prin cele cincizeci de porţi ale cunoaşterii. Începi cu o întrebare, îţi baţi capul, îi smulgi răspunsul şi prima poartă ţi se deschide într-o altă întrebare. Şi din nou cercetezi, îi afli dezlegarea, împingi a doua poartă şi te găseşti dinaintea unei noi întrebări. Şi mai departe, şi tot mai departe, şi mai adînc, tot mai adînc. Pînă ce formezi cea de-a cincizecea poartă. Ajuns aici, priveşti încremenit întrebarea, al cărei răspuns nu l-a aflat niciun om, căci unul singur de l-ar cunoaşte n-ar mai exista alegere. De te încumeţi însă a merge mai departe, te rostogoleşti în prăpastie’. ‘Ar trebui să mă întorc şi s-o iau de la capăt, nu-i aşa?’, strigă discipolul. ‘Nu înseamnă că faci cale întoarsă, dacă te întorci, zise rabbinul; stai dincolo de ultima poartă, atunci, şi te afli în credinţă”.

Referinţe:
1. Buber, Martin “A cincizecea poartă”, traducere de Iv. Martinovici, în Amurgul imperiului: Proza austriacă modernă, I, Bucureşti: Editura pentru literatură, 1968: 477-478.
2. Goldschmidt, Victor, Les dialogues de Platon. Structure et méthode dialectique, Paris, Presses Universitaires de France, 1963 [pr. ed.: 1947], XXVII-376p

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Jean Buridan şi François Villon


Presupusa păţanie a filosofului Jean Buridan (Rector pentru o vreme al Universităţii din Paris), despre care s-a zis că a fost aruncat în Sena, închis într-un sac, a fost evocată şi de către poetul François Villon (1431- aprox. 1463) într-un minunat poem, Ballade des Dames du Temps Jadis. Îl reproducem în versiunea lui Romulus Vulpescu. Aş nota, în fine, că poemul evocă şi pe marii îndrăgostiţi ai Evului Mediu francez: Heloise şi Pierre Abelard, de la care s-a păstrat o interesanta corespondenţă.
Însoţim poemul lui Villon de o reproducere a vestitei tapiserii „Dame à la licorne”.

Balada doamnelor din vremea de odinioară

Spuneţi-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,
Archipiada spun, şi Thais,
ce-au fost mlădiţe cosânzene?
Echo ce auie-n poiene,
de chemi la iaz au pe tăpşan,
ce-avea frumseţi nepământene?...
Dar unde-i neaua de mai an?
Dar prea-nţeleapta Eloisa
De dragul cui, în cazne-avane,
scopit fu Abelard, şi i s-a
dat lui monahiceşti canoane?
Dar Doamna poruncind cu toane
vârât în sac, pe Buridan
să-l zvârle Senei în bulboane?
Dar unde-i neaua de mai an?
Dar Blanca-Doamna, crin în floare,
ce îngâna cu viers de zână?
Dar Bertha cu piciorul mare,
Alisa, Eremburga? Până
şi a Ioanei d'Arc ţărână
mucenicită la Ruan
Unde-s, Fecioară-Atotstăpână?---
Dar unde-i neaua de mai an?
Închinare
Măria Ta, să nu-ntrebi unde
au apus (de-un leat, de ieri) e-n van.
Căci viersul meu îţi va răspunde:
Dar unde-i neaua de mai an?

Citiţi în continuare!

vineri, 24 aprilie 2009

Măgarul lui Buridan

„Omnis homo est animal;
asinus est animal;
ergo asinus est homo”.

Am amintit, în treacăt, într-un articol anterior, un personaj ilustru: mă refer, desigur, la măgarul lui Buridan. Jean Buridan (1300-1361) a fost profesor de filosofie şi logică la Universitatea din Paris. Pe seama lui circulă o seamă de legende pe cât de pitoreşti, tot pe atâta de puţin credibile: că a fost unul dintre amanţii reginei Franţei şi că, pentru acest cuvios motiv, a fost pus într-un sac şi aruncat în Sena, că a fost izgonit din Paris şi că a întemeiat Universitatea din Viena etc. etc. Nimic nu s-a dovedit, la un examen sumar, a fi adevărat. Viaţa lui Buridan rămâne, astfel, sub vălul fanteziilor.

Dar suprema invenţie pusă pe seama venerabilului profesor e însuşi măgarul (zis al lui Buridan). Exegeţii care au cercetatat lucrările filosofului, nu au dat de urma lui. Arthur Schopenhauer a căutat să identifice pasajul şi nu a avut succes. Scrie: “Eu însumi deţin o ediţie din Sophismata…, în care am căutat [fabula măgarului] de multe ori şi în van, deşi măgarii apar ca exemple şi ilustraţii la aproape fiecare pagină [din această lucrare]”. Întreaga poveste pare, mai degrabă, o confecţie a adversarilor lui Buridan.

Ce semnifică însă sintagma “asinus Buridani”? E vorba, în definitiv, de un mic apolog, menit a arăta că un ins aflat între două “tentaţii” perfect similare nu se poate hotărî să opteze (oricât ar voi) pentru nici o variantă. Liberul său arbitru înţepeneşte! Aşezat de stăpîn în faţa a două grămezi egale de paie, măgarul nu se va hotărî să aleagă nici una şi va muri, pur şi simplu, de foame.

Buridan ar argumenta în acest chip faptul că voinţa nu este în stare prin ea însăşi să facă alegeri, dar e constrînsă de raţiune să decidă. Când raţiunea nu găseşte un câştig (sau o pierdere), voinţa rămîne în stare de somnolenţă. Din această pricină, Buridan e convins că măgarul lui va avea un destin nefericit.

De-a lungul timpului, fabula a rămas aceeaşi, dar şi-a schimbat în cîteva rînduri eroii: Aristotel a vorbit de un câine, Buridan însuşi a vorbit de un pelerin care doreşte să ajungă la Avignon şi nu se poate decide pentru nici unul din drumurile care duc acolo: prin Lyons sau prin Dun-le-Roy; se poate vorbi, în sfârşit, de un bărbat care se confruntă cu frumuseţea terifiantă a două surori gemene, “indiscernabile” (cu termenul lui Leibniz), şi care rămâne pentru totdeauna burlac, tocmai din pricina şovăielilor sale…

Putem conchide că măgarul (fie el şi al lui Buridan) a fost, este şi va fi un nobil reprezentant al filosofiei…

Notule:
1. Rescher, Nicholas, “Choice without Preference: A Study of the History and the Logic of the Problem of ‘Buridan Ass’”, Kant-Studien 51 (1959-1960): 142-175. Rescher vede soluţia paradoxului într-o aşa-numită “alegere fără preferinţă”: deşi nu preferi ceva anume, alegi.
2. Riegler, Alexander, “Decision-Making and Anticipations: Why Buridani’s Ass is an Unlikely Creature”, in I. Smit; W. Wallach; G. E. Lasker (eds.), Cognitive, Emotive, and Ethical Aspects of Decision Making in Humans and in AI, Windsor, Canada: The International Institute for Advanced Studies in Systems Research and Cybernetics, vol.4, 2005, pp.35-40: Legenda pretinde că “măgarul lui Buridan” a murit de foame din pricina unui exerciţiu prea intens al liberului arbitru. E fals! Studiile cognitive dovedesc faptul că decizia se ia, totuşi, la un nivel mai profund decît intelectul raţiocinativ. Nu e nevoie să ştii logică. Aşadar, măgarul lui Buridan a supravieţuit încercării.
3. Tyler, Tom, “The Quiescent Ass and the Dumbstuck Wolf”, Configurations, 14: 1-2 (2006): 9-28: Un studiu etologic, în care autorul deplânge soarta tuturor măgarilor…

Citiţi în continuare!

joi, 23 aprilie 2009

Descartes şi Demonul cel viclean

În Prima meditaţie despre filosofia primă, René Descartes construieşte ipoteza unui înşelător malign, care este “deosebit de puternic, deosebit de iscusit, amăgindu-mă dinadins întotdeauna”. Întreaga lume, precizează Descartes, e, în realitate, creaţia iluzorie a acestui înşelător. Simţurile nu mai pot avea nici o crezare. De obicei, comentatorii lui Descartes cred că înşelătorul e omnipotent: el poate nega până şi adevărurile matematicii sau legile logicii (aşa-numitele “adevăruri eterne”). Deşi în textul meditaţiei, Descartes aminteşte şi de un “Deus deceptor”, unii cred că înşelătorul malign (“Malus spiritus”, “Malin génie”) e altul decît “Deus deceptor”. Cu toate acestea, comentatorii din şcoala protestantă i-au reproşat filosofului francez faptul că pune alături de Dumnezeu o fiinţă care îi concurează omnipotenţa. Voetius, de pildă, în 1643, îl acuză de blasfemie. În 1647, Jacques Triglandius şi Jacobus Revius, teologi la Universitatea din Leiden, îi reproşează că vede în Dumnezeu o “fiinţă amăgitoare”. Această poziţie e vădit contrară bunătăţii divine şi dogmelor. Descartes a fost chiar ameninţat cu judecata unui conciliu.

Recent, Richard Kennington a susţinut că în opera cartesiană nu există nicăieri o astfel de caracterizare a înşelătorului: el nu poate anula adevărurile eterne. Emulează cu Dumnezeu, dar nu este atotputernic. De altfel, în Prima meditaţie, Descartes nici nu foloseşte termenul “Deus”, ci pe acela de “malus spiritus”, “geniul rău”, summe potens & callidus. Acuzatorii lui Descartes răspund că numai Dumnezeu poate fi “summe potens”. Dacă Înşelătorul e caracterizat prin aceeaşi proprietate (“summe potens”), el nu poate fi altcineva decât Dumnezeu. Exegeţii (în majoritate) spun însă că omnipotenţa face parte din însăşi structura argumentului cartesian, că ea este cerută de desfăşurarea inferenţelor. Zbigniew Janowski afirmă, de pildă, că, în Principiile filosofiei (I: 15), filosoful susţine că îndoiala universală (hiperbolică) vizează şi “adevărurile matematicii”. E mai plauzibil însă ca Descartes să-l fi conceput pe amăgitor, pur şi simplu, ca omnipotent.
Nu mai puţin interesant este faptul că teologul medieval Jean Buridan (aprox. 1300-1361), cunoscut şi pentru măgarul său indecis (povestea asinului nu se află, totuşi, în scrierile lui Buridan), prefigurează “argumentul demonic” al lui Descartes, într-un pasaj din lucrarea Summulae de Dialectica: “… unii teologi contestă faptul că noi putem cunoaşte aievea fenomenele naturale şi morale. De exemplu, nu putem şti dacă bolta cerească se mişcă, dacă soarele e strălucitor, sau dacă flacăra e fierbinte, fiindcă toate acestea nu sunt deloc evidente. Temeiul e că Dumnezeu poate anihila toate acestea; şi nu e evident pentru un gînditor oarecare dacă Dumnezeu vrea cu adevărat să le anihileze sau nu; astfel, nu e evident nici dacă toate acestea există. Or, Dumnezeu poate opri bolta cerească din mişcarea ei, poate să stingă lumina din globul solar şi poate îngheţa focul. Şi, în final, aceşti teologi mai spun că nu e deloc evident că piatra pe care o vedem ca având culoarea albă are, în fapt, culoarea albă şi că e piatră, întrucât chiar fără să existe albeaţă şi piatră, Dumnezeu poate crea în ochii noştri o imagine în întregime similară cu aceea pe care o avem acum despre acest obiect (piatra de culoare albă); în această împrejurare, noi am judeca la fel ca acum (când ni se pare că percepem piatra) şi anume că există cu adevărat aici o piatră de culoare albă. Dar judecata noastră ar fi falsă: pentru că nu va fi niciodată evident pentru noi dacă Dumnezeu a intenţionat să creeze imaginea pietrei sau nu” (cf. Klima, 2004: 37).
Bibliografie
Caton, Hiram, “Kennington on Descartes’ Evil Genius”, Journal of the History of Ideas, 34: 4 (1973): 639-641. Janowski, Zbigniew, Cartesian Theodicy: Descartes’ Quest for Certitude, Springer, 2000, pp.62-68; Kennington, Richard, “The Finitude of Descartes’ Evil Genius”, Journal of the Hitory of Ideas, 32: 3 (1971): 441-446; Klima, Gyula, “The Demonic Temptations of Medieval Nominalism: Mental Representation and ‘Demon Skepticism’”, Proceedings of the Society for Medieval Logic and Metaphysics, 4 (2004): 37-44.

Citiţi în continuare!

luni, 13 aprilie 2009

Constantin Noica: Scrisori către Valeriu Gherghel (4)

Mulţi dintre cei care au evocat firea lui Constantin Noica au vorbit de frivolitate, de un anume iezuitism şi chiar de o răceală afectivă. Am credinţa că se înşală. Şi nu e vorba de o simplă impresie, ci de dovezi ferme: scrisorile însele (şi întîlnirile faţă către faţă). Noica se vădeşte întotdeauna tonic, are mereu o vorbă bună pentru destinatar; cere, îndeosebi, tinerilor din jurul său să se “destindă”. Nu are nici o simpatie pentru încrîncenare ori resentiment. Nu iubeşte faţa încruntată, grimasa. E firesc în gesturi, măsurat, dar departe de aspectul unui Pontifice infailibil, care nu acceptă să fie contrazis (cum l-au prezentat, uneori, adversarii).

Mai mult: nu ne-a ţinut niciodată lecţii de obedienţă. De toleranţă, da. Era, înainte de orice, un filosof, nici mai mult, dar nici mai puţin de atât. Adică o fiinţă liberă…

Ofer mai jos încă un exemplu. Scrisoarea e grafiată mărunt pe o carte de vizită (sic!). Liviu e, fireşte, Liviu Antonesei. Aluzia la “Prolegomenele” lui Kant e un îndemn de a traduce în româneşte această lucrare. Constantin Noica a venit într-adevăr la Iaşi, în 8 septembrie. Avea 72 de ani…

29 . VII. 981, Păltiniş

Iubite prieten,
Îţi eram “dator” un răspuns la bunele d-tale gânduri, când îmi sosesc urările de la Constanţa. Îţi mulţumesc pentru toate!

Voi fi deci în Iaşi între 8-10 sept. (venind de la Botoşani, tot în căutare de “genii” tinere) şi mă las în voia d-tale şi a lui Liviu. Vezi însă că vreau să fac treabă, iar nu să mă aflu în treabă cu vreo conferinţă.

Mă tem că nu ai încă doctoratul, în care caz am fi putut începe (cu hârtiile ce voi aduce totuşi) formalităţile, de lungă durată, pentru aprobarea bursei. În orice caz, te voi scoate pe 2 ani din câmpul muncii (cu leafă însă), căci nu văd de ce nu mi-ar reuşi la Iaşi ceea ce mi-a reuşit în alte 4 mari oraşe.

Mă bucur că ai început greaca; ştiu şi eu pronunţia reuchliniană. Esenţialul va fi să poţi citi, şi te asigur că părţi din Aristotel vei putea începe a citi după vreo 20 de lecţii. La Kant, de ce nu Prolegomenele?

Cu tot dragul, al d-tale,
C. Noica

P.S. Voi avea texte aristotelice xerocopiate.

Citiţi în continuare!

miercuri, 1 aprilie 2009

Constantin Noica: Scrisori către Valeriu Gherghel (3)

Epistola pe care o reproduc mai jos mi se pare extrem de importantă. Din cel puţin două pricini. Înainte de orice, ea reprezintă o posibilă sugestie de ordonare a programului de studiu pentru orice tânăr aflat la începutul drumului, în primul an al cursurilor de “licenţă”, să spunem. Fireşte că poţi începe de oriunde şi că, de asemenea, poţi termina oricând (renunţând pur şi simplu la orice efort susţinut şi dedicându-te versificărilor eterate sau unei cariere de negustor).

Dar dacă te hotărăşti, totuşi, să studiezi filosofia, nu o poţi face nici lipsit de instrumente şi nici la modul “rapsodic” (id est lipsit de rânduială): e nevoie de limbi străine, de cercetarea răbdătoare a surselor, de perseverenţă, de ani... Cu talentul singur poţi ajunge, desigur, un Arthur Rimbaud, poţi consemna “Iluminările”, poţi petrece cu prietenul Verlaine în hanurile londoneze, până dimineaţa, şi poţi merge, mai apoi, dezamăgit şi gol, în Africa spre a face comerţ de sclavi... Dar numai cu talentul, nu poţi ajunge nicidecum filosof.


Dacă asupra “seriilor” de filosofi - de care vorbeşte Constantin Noica într-un pasaj din scrisoare - se mai poate negocia, în această privinţă (a instrumentelor de lucru!), nu poate fi nicio tocmeală. Nu cred că “programul” sugerat în scrisoare e perfect. Nu trebuie luat ca din “gură dumnezeiască”. Putem discuta, de pildă, asupra bibliografiei secundare. Chiar şi în 1981, istoriile filosofiei redactate, în secolul al XIX-lea, de Windelband sau Ueberweg erau inactuale. Oricum, bibliotecile nici nu dispuneau, atunci, de altele mai bune, fiindcă regimul comunist oprea orice carte străină la graniţă.


Există, în al doilea rînd, o sugestie care poate să treacă neobservată. E vorba de un avertisment. Filosofia te confiscă în întregime. Nu poţi fi, în acelaşi timp, şi stăpân, şi slugă. Sau, totodată, şi filosof, şi poet (sau profet). Sau poate, dacă îl credem pe Kierkegaard, nici filosof şi profesor, concomitent. Trebuie să alegi: ori una, ori alta…

Post scriptum. Aş preciza, în încheiere, că termenul german Briefwechsel înseamnă “schimb (susţinut) de scrisori”.
V. G.

28. IX. 981

Dragă Valeriu Gherghel,

Mă gîndeam să-ţi scriu un cuvânt, bucuros că eşti dispus să te laşi “antrenat”, când îmi soseşte a doua scrisoare, prin care mă asiguri că nu ai nicio reticenţă. Îţi voi da deci sugestiile mele de lucru, cu atât mai mult cu cât eşti singurul, dintre cei 20 - 25 de tineri pe care i-am reţinut (în diverse oraşe ale ţării), dispus să facă aceea ce ştiu, cât de cât: filosofie pură şi simplă.

Reamintindu-ţi că filosofia se reduce la două miracole, cel grec şi cel german, te îndemn să începi cu ultimul, până ce te vei pune la punct cu greaca. Este vorba deci de idealismul german (Kant – Fichte – Schelling – Hegel), primul şi ultimul citiţi “la sânge”, iar spre a-i ataca îţi trebuie cunoaşterea raţionalismului şi a empirismului care i-au precedat, respectiv Descartes – Leibniz – Spinoza – Wolff, primii trei în întregime acoperiţi, apoi Locke – Berkeley – Hume, la fel de complet citiţi. Te sfătuiesc să începi cu Descartes, lăsînd din el de o parte doar partea matematică şi fizică, nu însă fără a şti despre ce e vorba în ele. Din Wolff va fi necesară doar “Ontologia” (într-o latină foarte uşoară).

Vei avea deci vreo 6 luni de petrecut cu aceste două serii de filosofi, după care abia va fi cazul să iei în piept pe Kant. Dacă vrei să faci “exerciţii” din Kant, totuşi, te îndemn să traduci “Prolegomenele” (după o ediţie bună: Cassirer sau a Academiei din Berlin), pe care am putea-o chiar publica, ne mai fiind tradusă de 50 de ani (M. Antoniade).

Trimite-mi orice doreşti, dar nu-mi cere chiar un “Briefwechsel”, ci lasă-te doar însoţit şi “controlat” cam din 2 în 2 luni. Vei vedea la capătul a 2 ani că nu-ţi va strica puţină Germanie, pe care o vei merita din plin, dacă-ţi faci aici filosofia modernă şi înveţi între timp greacă.

După estimaţia mea, e nevoie de cel puţin 6 ore de lucru pe zi. Le ai? (Ar fi o oră de greacă şi eventual, latină plus engleză, cinci de lecturi cu note şi, mai ales, cu urmărirea în istoria filosofiei a unei probleme, dacă eşti prins de una. Ca istorii ale filosofiei, spre a te ajuta în lectura autorilor: Vorländer, Weber, Windelband şi, mai ales, Ueberweg, sau, în franceză, Bréhier).
Sunt pe cale să obţin de la Academie o hârtie prin care aş putea cere şcolii unde profesezi să-ţi limiteze, ca şi altora, programul de lucru la strictul necesar. Ai nevoie de ea?

Nu te teme că voi fi blând cu d-ta, cum nu mă tem eu de rebeliunile d-tale.

Recomandă-mi pe orice tânăr valoros, din orice specialitate; în primul rând, pe traducătorul din greacă. Dacă însă nu ai pe nimeni, deocamdată, aştept un rând de la d-ta peste vreo 2 luni (în afară bineînţeles de câte un manuscris în care crezi cu adevărat).

Gânduri prieteneşti lui Antonesei.
Al d-tale cu drag,
C. Noica



Citiţi în continuare!