vineri, 20 februarie 2009

Un seducător

Cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Constantin Noica, am acordat pentru revista Dacia literară (nr. 4 / 2008) un mic interviu. Iată răspunsurile mele:

Nu ar fi indicat pentru Noica să se întoarcă din călătorie

C. C.: D-le Gherghel, ce sentimente vă mai traversează, ce stări vă mai frecventează în legătură cu Constantin Noica?
Valeriu GHERGHEL: O imensă nostalgie. Si cred că nu numai pe mine. Noica a fost realmente un om fermecător. L-aş numi, în sensul bun al termenului, pe urmele lui Kierkegaard, un „seducător”. Căci seducătorul lui Kierkegaard nu e neapărat un ins rău. Depinde cum citeşti cartea filosofului danez.

„Ne-a certat că suntem prea încrâncenaţi, prea irascibili, prea puţin destinşi, prea crispaţi”

C.C.: Întru ce credeţi că a evoluat filosofia lui Noica? Altfel spus, care credeţi că a fost destinul post-mortem al acestei gândiri? A mai găsit ea locuri prielnice de manifestare sau a început să moară odată cu decesul filosofiilor sistemice din spaţiul european de gândire?
V.G.: A trecut, o vreme, printr-un con de umbră. Altele au devenit pasiunile noastre după 1990. La urma urmelor, e un fapt firesc. Mitul Noica a căpătat, astăzi, dimensiuni acceptabile, după ce luase, în anii 80, dimensiuni hiperbolice. Recent, s-au scris câteva studii serioase despre ontologia sa (mă refer, în primul rând, la cartea lui Sorin Lavric, dar şi la articolele semnate de Laura Pamfil şi George Bondor, în revista „Idei în dialog”), s-a discutat fără patimă despre adeziunea sa legionară, s-a făcut şi un film care a putut fi vizionat pe „Cultural”... Filosofia lui Constantin Noica a intrat într-un proces natural şi binevenit de discuţie, de „cântărire”... Nu-i pasionează deocamdată pe studenţi (am constatat asta, nu de mult, cu uimire şi tristeţe), e de datoria noastră, totuşi, să-l prezentăm în lumina potrivită, pentru a-i putea „seduce” pe tinerii de azi, aşa cum i-a sedus el pe tinerii de ieri.

C.C.: Ce credeţi că ar reţine cititorul occidental de filosofie parcurgând cărţile lui Noica? Ce i-ar atrage atenţia?
V.G.: În primul rând, cred, re-lectura Fenomenologiei Spiritului a lui Hegel şi, poate, interpretările pe care le-a dat câtorva dialoguri platoniciene, în ediţia de Opere Platon, inaugurată de el însuşi, în anii ’70. În nici un caz, speculaţiile cu privire la „sentimentul românesc al fiinţei”.

C.C.: Ştiu că l-aţi cunoscut personal pe filosoful de la Păltiniş. Ba chiar l-aţi aşteptat odată la gară, împreună cu Liviu Antonesei. Ce impresie v-a lăsat atunci?
V.G.: Nu numai că l-am aşteptat la gară, împreună cu Liviu, dar am şi stat de vorbă pe îndelete cu el. În mai multe rânduri. În definitiv, pentru noi şi făcuse atâta amar de drum. Tocmai venea de la Botoşani. Avea 72 de ani. Pe mine m-a interogat strict cu privire la Kant şi la ediţia germană în care îl citeam atunci. Habar nu aveam cine fusese editorul. Noica era un om foarte delicat (pesemne, a ghicit emoţia noastră), cu mult humor (i-a evocat în propoziţii amuza(n)te pe Cioran şi Eliade) şi s-a purtat foarte ceremonios cu soţia de atunci a lui Liviu. Ne-a certat că suntem prea încrâncenaţi, prea irascibili, prea puţin destinşi, prea crispaţi; ne-a citat, în acest sens, vorba lui Neagoe Basarab (mi-a repetat-o apoi în câteva scrisori): „Numai cine nu are îndârjire îl vede pe Dumnezeu”. Avea, desigur, enormă dreptate. Dar de dreptatea asta îmi dau seama abia acum. Fiecare adevăr cu timpul său...

„Am fost singurul tânăr dispus să-l urmeze în ceea ce constituia specialitatea sa: filosofia, pur şi simplu”

C.C.: Cum vi se pare că s-a comportat posteritatea cu Noica? Şi aici îi am în vedere, în special, pe discipolii săi de la Păltiniş, despre care gurile rele spun că şi-ar cam fi făcut reclamă cu „brandul Noica”.
V.G.: În legătură cu prima parte a întrebării, am spus deja câteva cuvinte. Dacă aş răspunde (şi) la a doua parte a ei, aş veni în conflict acut cu însăşi lecţia lui Constantin Noica. Şi cu vorba voievodului Neagoe. Are vreo importanţă ce şoptesc „gurile rele”?

C.C.: Cunoaşteţi foarte bine acea teorie a lui Noica, în conformitate cu care, la fiecare milion de locuitori există un geniu, o statistică în care eraţi şi dumneavoastră cuprins. Şi-ar schimba Noica părerea despre acesta unu per milion dacă ar trăi azi?
V.G.: Nu ştiu ce ar face astăzi Noica. Statistic vorbind însă, există la fiecare milion de oameni măcar un tânăr foarte înzestrat. Nu e nici o îndoială. Chestiunea e însă aceea de a-l identifica la timp pe acest tânăr „genial” şi de a-l urni din locul în care îl găseşti. Noica s-a străduit, în acele vremuri foarte tulburi, să-i cunoască pe aceşti tineri înzestraţi şi să-i îndrume pe calea aleasă. De aceea a (şi) venit la Iaşi. A fost din partea lui o formă de generozitate, de risipire. O utopie, s-a spus. Dacă înţeleg corect ultima parte a întrebării, îmi place să cred că l-ar fi amuzat (măcar) cartea mea de acum doi ani, Porunca lui rabbi Akiba.... Sunt unul dintre puţinii lui discipoli care a rămas la filosofie. Dar şi în 1981 am fost singurul tânăr dispus să-l urmeze în ceea ce constituia „specialitatea” sa: filosofia, pur şi simplu. Mi-a şi spus, oarecum dezamăgit, acest lucru. Toţi voiau să facă literatură, eseu, critică literară... Dar pentru Noica numai filosofia conta. A fi un om împlinit însemna, în opinia lui, a face filosofie. Cel care alegea un drum diferit pierdea imediat interesul lui. Nu-i mai dădea nici o atenţie. Îl socotea pierdut pentru „cultura mare”, ca să folosesc o expresie pe care el a impus-o.

C.C.: În calitate de cadru didactic la Facultatea de Filosofie, cum aţi caracteriza atitudinea studenţilor de azi faţă de temele filosofiei nicasiene? Par interesaţi sau e doar o abordare politicoasă?
V.G.: Am verificat deja. Studenţii au mari dificultăţi cînd vine vorba de cărţile lui Constantin Noica. Cred că e din pricina stilului. Noica a fost, negreşit, un filosof „continental” (şi nu un filosof „analitic”); miza pe frumuseţea exprimării, pe stil, pe cuvântul bine ales. Din păcate, când le-am dat să citească Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, comentariul nicasian al categoriilor metafizice, studenţii mei nu au putut trece dincolo de „crusta” metaforică. Mi-au reprodus sintagme disparate, dar nu pricepuseră mare lucru...

„Filosofia nu a mers pe căile lui Noica”

C.C.: În anii ’60, Noica îl povestea pe Hegel, în acel foarte interesant Povestiri despre om. V-aţi încumeta, în câteva rânduri, să-l povestiţi pe Noica?
V.G.: Nu m-aş încumeta. Nu ştiu dacă ontologia lui Noica are poveste. El credea pesemne că are! Şi nici nu ştiu dacă sunt un bun povestitor. Dar aş repeta, cui ar fi dispus să mă asculte, studenţilor îndeosebi, lecţia lui despre „instrumentare”. Nu poţi face filosofie fără greacă şi germană şi fără lectura în original a surselor. Asta chiar că nu se poate! Inteligenţa simplă nu e suficientă.

C.C.: Un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că Noica a fost plecat pentru două decenii într-o călătorie şi că acum, iată, se întoarce, vă întâlneşte şi vă întreabă ceva de genul: „Valeriu, ce s-a mai întâmplat în filosofia românească în ăştia douăzeci de ani?”. Ce i-aţi răspunde?
V.G.: Cred că „tabloul” desemnat de mine l-ar dezamăgi, mai degrabă. Filosofia nu a mers pe căile lui Noica. În metafizică, priorităţile, problematica sunt altele. În locul „marii ontologii”, al cărei ultim reprezentant a fost Noica, poate, vorbim în ceasul de faţă de „ontologii regionale”. În filosofia românească, lucrurile abia prind cheag. Din păcate, nu am terminat încă ediţia Platon. Nu avem un Aristotel complet. Nici un Plotin. Pe teologii medievali abia îi traducem. Nu avem nici ediţii critice, cu tot aparatul. Noica a deschis multe „ctitorii”. Nici una nu a ajuns la capăt. Filosoful de la Păltiniş ar fi obligat să blesteme încă o dată „netrebnicia” românească. Nu, nu ar fi indicat pentru Noica să se întoarcă din călătorie...

C.C.: Consideraţi că un „caz Păltiniş” ar mai găsi astăzi condiţii de posibilitate, sau că paradigma Magistrului şi-a dat obştescul sfârşit?
V.G.: Cazul Păltiniş este irepetabil, sper. El s-a ivit în anumite condiţii sociale, ca o ripostă (poate, ineficientă şi angelică) la „viclenia istoriei”. Nu puteai onora bursele primite din Germania, să zicem, şi mergeai la Păltiniş. Sau, uneori, venea Păltinişul la tine...


Citiţi în continuare!