miercuri, 30 decembrie 2009

Obiceiurile împărătesei Popeea


Îmi amintesc cât de tare am fost mirat când într-un roman celebru, intitulat Quo vadis, autorul descrie la un moment dat obiceiul Popeei, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia dalbu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă.

Nu trebuie să ne amăgim. Până şi madona cea mai bogată în haruri (naturale) s-a servit de artele seducţiei prin artificiu. Oricât de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea vrea mereu ceva în plus, îşi este, cum ar veni, insuficientă.

Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea făcea recurs, în secolul I al erei creştine, la străvechile arte ale minciunii, ci orice matroană. Când e frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică.

Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, totul se complică. Istoricul francez Paul Allard enumera mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave femei care aveau drept funcţie înfrumuseţarea matroanelor.

Una avea drept misiune să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vârstă din pletele stăpânei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprâncenele şi pleoapele. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau evantaiul etc. În fine, ultima (care se numea parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, fiindcă asta era chiar funcţia ei: să-i dea matroanei încredere în sine…

Din acest punct de vedere, orice bărbat e un parazit. Omul nu e condamnat să fie liber, cum zice nu ştiu ce filosof, omul e condamnat sa paraziteze retoric desavârşirea femeii.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atârnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome afrodisiace, insinuante.

Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile corpului. Pentru mâini se folosea mirtul, pentru sâni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc. Gura se aroma, în sfârşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe…

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai tolerant cu arta înfrumuseţării. Refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin de îngustimea minţii. Popeea mi-a devenit simpatică…

Valeriu Gherghel

N. A. În Imagine, oferim tabloul pictorului francez Alexandre Cabanel (1823-1889), La Naissance de Venus. Tabloul a fost realizat în 1863.

Niciun comentariu: